Dar pentru că „bătălia binelui și a răului se dă ins cu ins”, cum spune, am dus dialogul spre o scară micro, pentru a vedea ce putem face fiecare dintre noi pentru o omenire mai bună. Pentru că ceea ce se vede aici, în proximitatea noastră, e un tablou dezolant. Și asta, nu doar pentru că avem de-a face „cu un partid care se organizează de minune în spaţiul răului”, după cum afirmă Gabriel Liiceanu.

„Tema «noi faţă în faţă cu răul făcut» începuse să mă obsedeze”

CV Gabriel Liiceanu

 

Studii și activitate profesională: Absolvent al Facultății de Filozofie (1960-1965) şi al Facultății de Limbi Clasice (1968-1973), în cadrul Universității din București; Doctor în filozofie al Universității din Bucureşti (1976); Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984); Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989);

Director general al Editurii Humanitas, din 1990; Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti (1992 – 2012); Membru fondator al Grupului pentru Dialog Social; Membru în consiliul ştiinţific al New Europe College (1997-2005); Preşedinte al Asociaţiei Editorilor din România (1999-2006).

 

Ordine și decorații: Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (1992), Commendatore dell’Ordine della Stella della Solidarieta italiana (2005), Crucea de merit Clasa I a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania (2006), Ordinul naţional Steaua României în grad de Cavaler (2006).

 

Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (1983) pentru „Jurnalul de la Păltiniş”, Marele Premiu al Uniunii Cineaştilor din România (ex-aequo, 1992) și Premiul „Cartea anului“, 2002, acordat de revista România literară pentru „Ușa interzisă”.

 

Operă: „Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii” (Univers, 1975; Humanitas, 1994, 2005), „Încercare în politropia omului şi a culturii” (Cartea Românească, 1981); ediţia a II-a, cu titlul „Om şi simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii” (Humanitas, 2005); „Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă” (Cartea Românească, 1983; Humanitas, 1991, 1996, 2004, 2005, 2013, 2017); „Epistolar” (coautor şi editor: Cartea Românească, 1987; Humanitas, 1996); „Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri – 1990” (Humanitas, 1995); „Apel către lichele” (Humanitas, 1992, 1996, 2005); „Cearta cu filozofia” (Humanitas, 1992, 2005); „Despre limită” (Humanitas, 1994);  „Declaraţie de iubire” (Humanitas, 2001, 2015); „Uşa interzisă” (Humanitas, 2002, 2016); „Despre minciună” (Humanitas, 2006); „Despre ură” (Humanitas, 2007); „Despre seducţie” (Humanitas, 2008); „Scrisori către fiul meu” (Humanitas, 2008, 2017); „Întâlnire cu un necunoscut” (Humanitas, 2010, 2016); „Dragul meu turnător” (Humanitas, 2013); „O idee care ne sucește mințile”, co-autor (Humanitas, 2014); „Fie-vă milă de noi. Și alte texte civile” (Humanitas, 2014); „Continentele insomniei” (Humanitas, 2014); „Despre limită” (Humanitas, 2015); „Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții”, dialoguri cu Andrei Pleșu (Humanitas, 2015, 2017); „Nebunia de a gândi cu mintea ta” (Humanitas, 2016); „România, o iubire din care se poate muri” (Humanitas, 2017); „Continentele insomniei” (Humanitas, 2017); „Așteptând o altă omenire” (Humanitas, 2018).

 

(Sursă CV: GDS)

Domnule Gabriel Liiceanu, volumul dumneavoastră cel mai recent, Aşteptând o altă omenire, împinge cititorul la reflecţie. E un imbold de a ne uita în oglindă pentru a vedea ce ne lipseşte să fim mai buni. Am senzaţia, însă, că nu e doar un apel la reformarea interiorităţii noastre, ci şi un strigăt de deznădeje. Când şi cum s-a născut ideea volumului?

Uneori, îţi alegi un subiect din capul locului, deschizi un şantier şi începi să lucrezi până când clădirea s-a terminat. În cazul acesta nu a fost aşa. În urmă cu patru-cinci ani, începusem să scriu texte pe Contributors cu gândul de a ajunge la un public mai larg. Dar nu cu subiecte de actualitate politică, ci cu probleme care, îmi spuneam, ne privesc pe toţi şi care fac parte dintr-o educaţie fundamentală a omenirii. Doream să fac din filozofie un mod prietenos de a comunica şi, pe cât posibil, recurgând la sursele exemplare ale gândirii, un îndreptar de viață.

M-am îndreptat către punctele-cheie ale existenţei umane şi am început să scriu, cât am putut de simplu, pe temele acestea: Ce este cu frica? Cum ne raportăm unii la alții? Cum putem, fiind atât de diferiți, să stăm laolaltă? În ce măsură sunt oamenii dispuși să suporte povara libertății? Cât de altruiști putem fi? Cum de putem transforma viața atât de lesne într-un iad? Cum se face că omul este o fiinţă funciar duplicitară, capabilă să-și camufleze oricând conștiința? Nu tocmai aici trebuie căutată rădăcina răului? Cum trăim cu răul pe care-lfacem? Ce înseamnă a-ți vinde conștiința? Şi aşa mai departe.

Toate întrebările acestea veneau din nevoia pe care o aveam de a nu ieşi din viaţă fără să fi înţeles aventura prin care trecusem – însăși condiția mea de om. Nu întâmplător, unul dintre articolele acelea de la care a început totul se numea „Ca să nu mor bou”. El a rămas până în ultima clipă titlul de lucru al volumului. Sintagma trimitea la obsesia pe care mi-o trecuse, legată de practicarea filozofiei, Alexandru Dragomir. După cum poate ştiţi, Dragomir nu scria cărți. Fusese elevul lui Heidegger și lumea se aştepta ca el să lase urme adânci în gândirea românească. Or, el s-a mulțumit, pe urmele lui Noica, să facă seminarii private cu câțiva dintre noi, dar de scris părea să nu fi scris niciodată nimic construit. Își refuzase calitatea de autor. Cum se putea ca atâta știință de carte și har al gândirii să nu lase nimic în urma lui? Eram exasperaţi, eu, mai ales. Într-o zi, ducându-mă la el acasă şi văzând un caiet deschis pe masă, i-am spus: „V-am prins scriind. Cum se face că dumneavoastră nu publicaţi? – Nu scriu, îmi iau note pentru mine, mi-a răspuns. – De ce, dacă nu scrieți și nu vreți să publicați? – Ca să înţeleg, domnule Liiceanu. Ca să nu mor bou”. Dragomir nu dădea doi bani pe fastul cultural, pe „afirmare” și alte lucruri de genul acesta. Avea, dacă se poate spune așa ceva, cabotinismul autenticității.

Experienţa asta mi s-a înfipt în minte. La ce era bună filzofia dacă nu ne ajuta să înțelegem ce am trăit, ce e cu viaţa noastră, ce înseamnă a o trăi bine sau rău, cum se poate obține o „competență a sensului” etc.

Fişierul pe care l-am deschis, după cei câțiva paşi făcuţi pe linia acestei colaborări cu Contributors, a fost abandonat. Au venit vremuri mai încrâncenate şi am mutat discursul de pe teme existenţiale pe teme civice. În urmă cu vreo şase luni, am dat peste fișierul „Ca să nu mor bou”, l-am redeschis şi mi-am dat seama că, pentru mine, această linie era extrem de importantă, pentru că de fapt, îmi spuneam, deschisesem acolo un soi de „îndreptar al bunului muritor”. Și mi-am propus atunci ca, într-un timp scurt, să închei acest volum, incluzând în el câteva teme noi, care completau, ca să zic așa, dramaticul „portret” al omenirii. De pildă, câte feluri de a ne camufla conștiința există? Cum arătăm când ne confruntăm cu răul pe care l-am făcut? Întrebările astea plecau, pe de o parte, de la propriul meu comportament, iar pe de altă parte, de la mizeriile societăţii pe care le cunoscusem, începând cu amintirea dosarelor Securităţii, cu armata ei de turnători, cu complicii lui Ceaușescu și terminând cu sinistra noastră clasă politică care de aproape trei decenii ne mutilează țara fără să clipească. Această temă, noi faţă în faţă cu răul făcut, a început să mă obsedeze.

Şi atunci problema s-a împărţit deodată în două: o parte privea derapajul moral în sfera intimului, cu care bănuiesc că se confruntă orice muritor. Despre asta am vorbit în capitolul „Balamucul erotic”. Iar o altă parte privea derapajul în sfera moralei publice și îi privea pe acei indivizi care, în funcţie de gradul de putere pe care îl aveau, puteau face rău la mii sau milioane de oameni. Mi-am dat seama că toate aceste forme ale răului au ca rădăcină triada instinctelor (foamea, frica şi erosul), că stratul subţire al civilizaţiei care presupune, bineînţeles, respectarea unor valori morale, se destramă sau intră în criză în clipa în care ajunge în conflict cu această triadă. Şi foamea, şi frica, şi erosul pun în joc egoismul nostru, sunt legate de interes, de instinctul de conservare, de precedentul biologic al civilizației. Dacă, trăind, urmăm mai degrabă glasul interesului, ne activăm instinctele cu pricina. Dacă, dimpotrivă, prevalentă în viaţa noastră este privirea către celălalt şi raportul cu seamănul nostru, atunci binele are şanse să învingă. De fapt, cartea asta este despre chipul omenirii în înfruntarea permanentă dintre bine şi rău. Dacă ne ghidăm după istoria speciei noastre, monstrul uman pare că iese victorios.

„Nu există o soluție globală de reformare a omenirii”

Dumneavoastră, ca filozof, ne-aţi oferit nişte teme de gândire, de introspecţie. Credeţi că există vreo cale de a ajunge la o omenire mai bună?

Mi-am pus întrebarea asta din capul locului, dar cu timpul, tot stând în sosul cărții, am început să cred că nu există o soluție globală de reformare a omenirii. Titlul Aşteptând o altă omenirei lasă de la bun început să se înțeleagă că actualul nostru chip, de fapt al omenirii așa cum o cunoaștem din toată istoria ei, nu e deloc o reușit. Pe de altă parte, toate încercările făcute de-a lungul veacurilor de a găsi o soluție universală de ameliorare – fie ea religioasă, morală, culturală, politică – au dat greș. Nu pot să spun că n-au avut niciun efect, dar nici una dintre aceste soluții nu a reușit să scoată omenirea în întregul ei din spațiul cruzimii, al violenței, al egoismului, al lăcomiei etc. și s-o mute în spațiul cumsecădeniei, al milei, al altruismului, al sacrificiului etc. Ideea de seamăn lansată în lume de creștinism nu a învins. Deci nu știu să spun dacă omenirea va reuși vreodată să iasă din logica afinităților tribale și să impună seamănul ca pivot al naturii general-umane. Nu cred. Felul în care arătăm în clipa de faţă – suntem rezultatul întâlnirii dintre produsul final al selecţiei naturale și bruma de morală și civilizație pe care am așternut-o peste acest produs – nu cred că ne dă mari speranțe. Cred că – ierați-mi banalitatea – răul și urâțenia nu vor putea fi niciodată eliminate din lumea omului.

Vă imaginați lesne șapte miliarde de oameni (veniți din culturi și religii diferite), ajungând, cotropiți de morala iubirii, să cadă unii în brațele altora? Sau, dimpotrivă, vi-i imaginați mai lesne exterminându-se la nesfârșit în numele diferențelor dintre ei? Nici tablele de pe munele Sinai, nici Evangheliile, nici „imperativul moral kantian”, nici dezideratul „păcii eterne” nu dau semne că ar deveni vreodată regulile de comportament ale omenirii în ansamblul ei. Sau soluția democratică, neîndoielnic o invenție genială a omenirii când se pune problema conviețurii a milioane de indivizi diferiți. Ea a fost, neîndoielnic, cea mai realistă soluție politică a speciei noastre. Dar exportul democraţiei nu a dat rezultate peste tot. A funcţionat în câteva ţări europene occidentale şi în Statele Unite. În majoritatea țărilor a fost respinsă ca un corp străin. Uitați-vă cum e mutilată la noi. Sau soluţia culturalistă, cea atât de îndrăgită de Constantin Noica. El era convins că, citind marile cărți ale lumii, oamenii vor absorbi valorile pe care le-a lăsat fiecare generaţie în urma ei și că, astfel, ei vor deveni cu toții fiinţe superioare. Puneți dumneavoastră șapte miliarde de oameni să citească Homer, Shakespeare și Dostoievski. Lasă că există o grămadă de ticăloși (și proști) doldora de cultură, așa cum există oameni simpli şi necitiți de o înaltă calitate umană. A mai fost şi cumplita utopie a comunismului ca soluţie globală… Au existat monștri care au crezut că, prin crimă, pot instala paradisul pe pământ, că se poate obține o societate a binelui, egalității și frumuseţii construită cu brațele pline de sânge până a cot.

Dar atunci, dacă nu există soluţii care să ne explice cum va trece omenirea pe o orbită superioară, înseamnă că bătălia binelui și a răului se dă ins cu ins. Iar succesul ameliorării nu este vizibil, tocmai pentru că totul se joacă, de fiecare dată, la scară mică, pe indivizi. Nu putem avea de la un an la altul un raport privind „starea omenirii”.

Este, prin urmare, fibra morală a omenirii, alterată sau nu din varii motive, o problemă individuală?

Uneori este alterată de factori externi, alteori e alterată din naştere. Habar nu avem. Pol Pot, ca și alți conducători ai kmerilor roșii, își făcuseră studiile la Sorbona. Poate că genetica ne va spune, cândva, ceva în sensul acesta.

„Pentru înțelegerea umanității, metafora mirosului tribal este splendidă”

Îmi amintesc că, într-un articol din 2014, devenit un capitol în cartea despre care vorbim acum, intitulat Mirosul şobolanilor, aţi invocat, în context, studii ale lui Konrad Lorenz care vorbeau despre ferocitatea intraspecifică manifestată la şobolani…

Cartea lui Lorenz, un geniu care a studiat comportamentul animalelor, m-a ajutat enorm să înţeleg lumea oamenilor. Lorenz afirmă că, de fapt, omenirea este o întâlnire a două specii complet opuse: șobolanii și gâștele sălbatice. În istoria animală, neamul şobolănesc este cel care are agresivitatea intraspecifică cea mai cumplită. Şobolanii trăiesc strict tribal, pe „familii”. Dacă un  şobolan pătrunde din greşeală pe teritoriul altei familii, este ucis cu ferocitate, sfârtecat în câteva secunde. Pentru șobolani nu există „seamăn”, nu există decât mirosul tribal. Pentru înțelegerea umanității, metafora mirosului tribal este splendidă. Şi oamenii trăiesc pe principiul mirosului tribal: de la galeriile de fobal și până la „galeriile naţionale”, care au dat naștere celor mai cumplite războaie. Ce este naţionalismul dacă nu o înfruntare între triburi diverse care vorbesc limbi diferite și care „miros” diferit? Peste tot în istoria omenirii găseşti o istorie a şobolănimii umane. Atâta doar că omul este de mii și mii de ori mai crud decât orice șobolan. El nu se mulţumeşte doar să-şi extermine personajul care nu face parte din trib, ci are și voluptatea de a-l tortura înspăimântător. Cruzimea umană nu are echivalent în nicio altă specie animală. Șobolanii își omoară adversarii instantaneu, nu stau să caute variante de a-i distruge lent, în chinuri nemaipomenite.

De partea cealaltă a spectrului animal, spune Lorenz, există gâsca sălbatică. Niciodată o gâscă sălbatică ajunsă la greu nu e lăsată singură, indiferent din ce familie face parte. Bunătatea lor, iubirea lor, fidelitatea în cuplu le fac să fie splendoarea istoriei speciilor animale.

Omul, în schimb, e o făcătură, un produs natural dublat de un artefact al civilizației, o ființă perfect paradoxală, capabilă deopotrivă, după cum știm, de sublim şi de abject, neîncadrabilă în fapt. Lorenz a scris această propoziţie pe care am pus-o ca motto al cărţii: „Dacă ar trebui să-l consider pe om imaginea definitivă a lui Dumnezeu, m-aş îndoi de Dumnezeu.” Dar Lorenz nu a spus cum anume ne vom schimba imaginea actuală, cum vom ajunge să împrumutăm mai mult din comportamentul gâştelor sălbatice şi să eliminăm treptat ferocele comportament al şobolanilor.

„Avem de-a face, aici, la noi, cu un partid care se organizează de minune în spaţiul răului”

La scară micro şi privind în proximitatea noastră, cum putem contribui fiecare dintre noi la o lume mai bună?

Dumneavoastră ce faceţi în viaţa de zi cu zi? Vă simţiţi aparţinând neamului şobolanilor? Nici dumneavoastră, nici eu nu credem că ne situăm acolo. Dar nu știu în ce măsură situarea asta e un act al alegerii mele sau un dat. Cert e că încerc, dinăuntrul inerțiilor și egoismului meu, să fac cât de mult bine pot. Este evident că cu cât imboldurile înscrise în marile catehisme morale ale omenirii vor da roade mai multe, cu atât specia noastră va arăta mai bine. Însă problema este în ce măsură se poate ajunge la o schimbare publică.

În fond, ceea ce trăim noi acum nu cred că e neapărat lipsa unor indivizi de calitate, ci capacitatea răului de a se organiza mai bine decât binele. Un filozof danez, Søren Kirkegaard, spunea că stă în firea lucrurilor ca binele să fie firav, iar răul – viguros. Vedem asta sub ochii noştri. În lipsa manipulării, nu ştiu dacă neapărat mulţimea „celor răi” ar fi mai mare decât cea „a celor buni”. E sigur însă că răul are o capacitatea mai mare de a se organiza. În momentul de faţă avem de-a face, aici, la noi, cu un partid care se organizează de minune în spaţiul răului.

Noi, ca indivizi, avem oare o vină că permitem acest lucru, că nu mai avem capacitatea de a urmări propriul bine?

Nu e vorba de vină, ci de lipsă totală de educaţie civică. Când s-o fi dobândit, de vreme ce n-am trăit niciodată în democrație? Sau e vorba de o vinovată oboseală, de o prematură lehamite. Am auzit în jurul meu spunându-se: „Ce importanță are că merg sau nu la vot? Cu un vot în plus sau în minus e tot aia”. Nu avem valori ale solidarităţii. Am fost foarte mult atomizaţi în anii comunismului, lipsiți de o „cultură a seamănului”. În fond, cartea despre care vorbim e traversată de problematica seamănului. În ce măsură acceptăm pentru ceilalţi ceea ce ne acordăm nouă? În ce măsură empatia poate deveni un instinct universal?

„Ce poți să aștepți de la o țară în care majoritatea politicienilor nu posedă capacitatea exprimării?”

Alături de bestialitate, de invidie, de egoism, de duplicitate etc., una dintre tarele omenirii este, spuneți, prostia, nu cea clinică, ci cea de care te faci vinovat lăsându-te manipulat. Dar ce ar trebui să facem, fiecare dintre noi, pentru a nu ajunge în postura asta?

Asta presupune că eu pot să dau un răspuns la toate întrebările pe care mi le puneți. Există o mulţime de întrebări la care oamenii nu au găsit răspuns… Un viciu al intelectualului umanist este de a recurge oricând la soluții iluministe, de a vorbi, de pildă, despre „natura umană” și despre cât de educabilă e ea. Or, noi nu prea putem stabili care e raportul dintre lucrurile pentru care putem fi traşi la răspundere şi cele pentru care nu putem fi incriminaţi.

Nu putem, de pildă, învinui pe nimeni pentru felul în care a luat startul în viață. Ce poate ieși din cineva care s-a născut și a trăit într-un mediu mizerabil, într-o familie dezastruoasă şi care n-a avut parte decât de educația gangului? Pot să-l fac responsabil pe cel care, de pe o astfel de platformă socială, nu a „meditat” la problema sensului vieții, la prostie şi inteligenţă și la manevrabilitatea sa? De fapt, oricum am întoarce lucrurile, ajungem la premisele sociale ale educației: în ce măsură o societate este capabilă să-și educe indivizii care o compun?

Referindu-vă la educaţie, spuneţi nişte fraze care ar trebui să ni se întipărească în memorie: „O societate care îşi urmăreşte binele propriu are ca supremă îndatorire să facă tot ce poate pentru a dezvolta inteligenţa membrilor săi. Dragomirian vorbind, orice putere are datoria publică şi obligaţia de a-şi face din asta un program politic, de a crea condiţiile pentru a ne împiedica să murim boi, adică manipulabili, devenind dimpotrivă apţi să descifrăm semnele lumii.”

Era să zic „da, aveți dreptate”. Răspunzători sunt, într-adevăr, nenorociţii care pun mâna pe putere şi care nu fac ceea ce ar trebui să facă cu ea, în primul rând să creeze premisele materiale ale educației. Dacă nu ameliorezi calitatea cărămizii din care faci clădirea, aceasta va sfârși prin a se prăbuşi peste tine. „România educată” a fost sloganul cu care, în 2014,  preşedintele Klaus Iohannis a apărut pe scena publică. Un slogan politic perfect. Ce a ieşit din el? Ar fi trebuit să devină regula de funcţionare a Puterii. Dar cum, de vreme ce majoritatea reprezentanților ei nu au nici măcar nivelul unui elev normal de clasa a VII-a? Ce poți să aștepți de la o țară în care majoritatea politicienilor nu posedă capacitatea exprimării, iar 42% din populație este analfabetă funcţional?

„Cea mai căutată marfă pe piața actuală din România este conștiința”

Cum vă explicaţi aglomeraţia asta de ticăloşi, de agramaţi, de neprofesionişti care populează vârful Puterii şi instituţii dintre cele mai reprezentative ale statului?

Când clasa politică se organizează pe criterii mafiotice, atunci valorile care intră în joc nu sunt nici gradul de educație, nici nivelul inteligenţei, nici capacitatea de a te pune în slujba comunității. Există în cartea despre care vorbim un capitol care se numeşte „Mercenarii conştiinţei”. Încerc în acele pagini să descriu scena politică de la noi ca pe o mare pantomimă în care „membrii de partid” își adaptează mișcările conștiinței vândute la mișcările conștiinței protagonistului-cumpărător. Cea mai căutată marfă pe piața actuală din România este conștiința. În România de astăzi se stă la coadă pentru vânzarea ei. Se caută oameni care își pot goli total conștiința de conținutul tradițional al valorilor, care pot oferi spre cumpărare o conștiință total lipsită de scrupule și care sunt, astfel, capabili de orice. Oameni care sunt dispuşi să preia „în interiorul” conștiinței „valorile” șefului de partid şi să funcţioneze în mod curent după ceea ce li se cere. Or, dacă ăsta e criteriul după care au fost selecţionaţi…

Mă întreb ce se va întâmpla acum, că am preluat preşedinţia Consiliului UE. Ar trebui să spunem Europei: „Staţi o clipă, oamenii aceştia nu au fost selecţionaţi după valori europene. Nu au nimic comun cu statul de drept. Vă demonizează de dimineața până seara. Iar pe noi ne-au adus în coada Europei. Ce vreţi să faceţi cu ei?”