Avem în faţă perspectiva unui scrutin electoral viciat, în care românii din străinătate riscă să nu poată vota, ca efect al unei acţiuni premeditate a Guvernului Ponta. Avem, în varianta câştigării alegerilor de către Victor Ponta, perspectiva concentrării puterilor în mâna unui singur partid. Avem, în aceeaşi situaţie, perspectiva riscului ca României să-i fie schimbată orientarea strategică sau "doar" perspectiva unei agende duble a Puterii faţă de partenerii strategici.

L-am invitat, în context, pe Cristian Diaconescu, preşedintele Fundaţiei Mişcarea Populară, fost ministru de Externe, la un dialog, întrebându-l, printre altele, care este, acum, cea mai mare ameninţare la adresa viitorului României?

„Se încearcă cu orice preţ blocarea votului românilor din străinătate”

De câteva zile, media vuieşte despre modul jalnic în care MAE a gestionat problema votului pentru românii din diaspora, situaţie care a şi scos mii de oameni în stradă. Punând cap la cap toate problemele – proastă organizare a primului tur de scrutin, generată de faptul că MAE nu a comunicat eficient pe seama necesităţii declaraţiei pe proprie răspundere şi nu a pus la dispoziţie formularul online, decizia MAE de a închide secţiile de votare la ora 21, refuzul legiferării votului prin corespondenţă, apoi minciuna ulterioară votului, că înfiinţarea de noi secţii de votare este de competenţa BEC, nu a MAE, apoi refuzul de a înfiinţa altele suplimentare –, vorbim despre lipsă crasă de profesionalism sau premeditare?

Nu, nu este vorba despre lipsă de profesionalism. Putem vorbi, cu un grad foarte mare de certitudine, despre premeditare. Ştiu acest lucru de la o serie de şefi de misiune pe care i-am întrebat ce s-a întâmplat. Ştiu, tot de la aceştia, că centrala MAE a fost informată în legătură cu o prezenţă sporită a votanţilor români în afara României, iar acest lucru trebuia avut în vedere. Sunt state precum Franţa sau Italia care asigură de principiu facilităţi administrative pentru înfiinţarea mai multor secţii de vot. Nu ar fi fost niciun fel de dificultate, deci, ca prin măsurile administrative pe care MAE este obligat să le ia, această problemă să fie rezolvată. Dar se cunoaşte faptul că în diasporă, majoritatea românilor nu votează cu partide de stânga. Este o axiomă. Iar atunci, prin comandă politică, MAE a încercat să „minimalizeze” impactul unui vot negativ în ceea ce priveşte guvernarea.

Iată că MAE refuză în continuare înfiinţarea de secţii de vot suplimentare în străinătate, anunţând doar că va trimite 800 de angajaţi din centrală, pentru completarea birourilor secţiilor de votare din străinătate, pentru acest tur de scrutin. Totuşi, Guvernul a împiedicat deliberat exercitarea celui mai important drept cetăţenesc şi a încălcat Pactul referitor la drepturile civile şi politice care spune că orice cetăţean are dreptul de a vota…

În primul rând, este o bătaie de joc acest anunţ. Ar însemna practic mutarea sediului central al MAE în străinătate. Este ridicolă o astfel de argumentare. În Ambasada de la Paris, de exemplu, există posibilitatea ca între cinci şi şapte persoane să fie prezente la un moment dat în secţia de votare. Nu ştiu cum cei care vor fi detaşaţi la Paris, pentru 48 de ore, vor rezolva această problemă. E clar că pe toată această filieră decizională, se încearcă cu orice preţ – o spun oripilat – blocarea votului românilor din străinătate. Oamenii au simţit acest lucru. Românii care trăiesc în străinătate şi au legături cu oficiile diplomatice ştiu exact care este capacitatea de folosire a sistemului logistic şi, atunci, evident, protestează, cerând exact ceea ce trebuie, şi anume, mai multe secţii de vot. În Italia şi în Franţa, cel puţin, există, aşa cum spuneam, posibilitatea ca aceste secţii să se înfiinţeze foarte repede. Soluţia nu este trimiterea diplomaţilor în exterior, care efectiv nu au ce face decât să sporească aglomeraţia. Practic, s-a ajuns la un termen limită. Nu ştiu ce s-ar mai putea rezolva nici dacă s-ar da o decizie guvernamentală, azi.

„Este un semnal pentru România de a nu intra în aceeaşi zonă confuză precum Ungaria sau Bulgaria”

La întoarcerea din cea mai recentă vizită în SUA, aţi declarat că oficialii de la Washington şi-au exprimat speranţa că procesul electoral din România va fi democratic şi va asigura continuitatea parteneriatului strategic bilateral. Adică, înţeleg, există temeri că lucrurile nu vor sta aşa. Pe ce se bazează?

Temerile administraţiei americane în legătură cu procesele democratice din România există, sunt clare şi sunt preocupante pentru partea americană deoarece, după cum bine ştiţi, SUA, ca de altfel şi România, au angajamente reciproce pornind de la funcţionalitatea democratică a statelor şi mergând până la garanţii de securitate reciprocă şi de proiecţie a acestei securităţi la nivel regional şi al comunităţii internaţionale.

Aceste preocupări mi-au fost transmise atât de Victoria Nuland, cât şi de asistentul său, Hoyt Brian Yee. Problema este strâns legată de funcţionarea statului de drept, mai ales că există suspiciuni în legătură cu decizia politică din România care, din nou, se amestecă peste sistemul judiciar – se ştie, de exemplu, ce se întâmplă în Parlamentul României, în legătură cu asigurarea funcţionalităţii cauzelor penale şi a urmăririi penale. Este o preocupare din partea SUA, nu neapărat recentă, şi în ceea ce priveşte situaţia în care puterea ar fi câştigată de către un singur partid politic. Şi să ştiţi că aceste mesaje nu mi-au fost transmise numai mie, ci au fost transmise inclusiv reprezentanţilor PSD. Echilibrul puterilor într-o democraţie – considerată, de către partenerii noştri, încă fragilă – este un element cât se poate de atent urmărit şi evaluat.

Apoi, este un semnal pentru România de a nu intra în aceeaşi zonă confuză precum Ungaria sau Bulgaria. Astăzi, România se află la confluenţa unor interese cât se poate de bine conturate din punctul de vedere al Federaţiei Ruse. După părerea mea, „omuleţii verzi” sunt foarte aproape – sunt chiar aici cu noi – şi, sigur, vorbesc foarte bine româneşte, sunt cetăţeni români mulţi dintre ei. Dar dincolo de aceste aspecte, de ceea ce vedem, Ungaria, prin încercările lui Viktor Orban de a construi o democraţie „neliberală”, cum se afirma, şi-a luat modele în ceea ce priveşte construcţia statală, din Federaţia Rusă, din China,. Bulgaria şi Austria – ultima menţionată fiind unul dintre cei mai mari „acţionari” în România – forţează Bruxelles-ul pentru a le permite construirea coridorului Southstream, care urmăreşte ocolirea Ucrainei şi a României, în ceea ce priveşte resursele de energie. Deci, situaţia se leagă, de o manieră extrem de preocupantă, iar toate aceste aspecte pot deveni realitate, în condiţiile în care procesul democratic din România se vulnerabilizează.

Cam acestea sunt raţiunile părţii americane, care rămâne dedicată – vă spun foarte sincer – parteneriatului cu România, pe toate aspectele la care s-a muncit şi care au fost aprofundate de-a lungul anilor. Dar, evident, îi revine şi României o responsabilitate de a se poziţiona ca şi un partener care înţelege standardele, care înţelege responsabilităţile.

„Domeniul politico-militar e o zonă de orientare ce nu poate fi pusă într-o cheie concurenţială”

La sfârşitul lunii septembrie, Guvernul a anunţat  – fără să dea explicaţii oficiale privind scopul şi implicaţiile asupra securităţii naţionale – demararea consultărilor pentru realizarea Parteneriatului Strategic cu China, un parteneriat care implică, cel puţin teoretic, o componentă de securitate şi apărare. România, însă, are deja un parteneriat strategic încheiat cu SUA – Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI. Putem avea, concomitent, două astfel de parteneriate strategice încheiate cu două state ale căror viziuni geopolitici nu converg?

După părerea mea, nu putem avea două parteneriate strategice de aceeaşi magnitudine şi cu aceleaşi componente atât cu SUA, cât şi cu China. Şi declar acest lucru fără a încerca să minimalizez relaţiile cu China, relaţii tradiţionale, de durată, solide, care pot fi dezvoltate în foarte multe domenii, cu excepţia celui politico-militar. Şi spun acest lucru pentru că, repet, sunt la un moment dat elemente ce pot genera preocupare şi, mai ales, cele care, în domeniul militar, presupun o cooperare tehnică sau de schimb informatic sensibil. Nu poţi avea un tip de informaţie aprofundat al informaţiilor militare, aşa cum îl avem, de exemplu, cu SUA, în baza Parteneriatului Strategic, în acelaşi timp exersând aceleaşi proceduri cu un alt stat care nu face parte din NATO. În al doilea rând sunt o serie de teme considerate linii roşi în cadrul comunităţii internaţionale, mai ales cele privind drepturile şi libertăţile fundamentale. Pot da un exemplu: România a ştiut să se plaseze de o manieră atentă în ceea ce priveşte să spunem relaţia cu Taiwanul. Şi, din acest punct de vedere, linia politică pe care noi am abordat-o de ani de zile mi se pare în continuare valabilă, şi ambii parteneri – atât China, cât şi SUA – au înţeles poziţia noastră şi au acceptat-o, chiar dacă cele două state menţionate sunt, din acest punct de vedere, pe poziţii divergente. Repet, însă, sunt anumite domenii care pot face obiectul unui parteneriat strategic numai cu statele cu care este întreţinută o relaţie de natură tactică. Or, din acest punct de vedere, aspectele politico-militare pot la un moment dat să presupună o alegere strategică fundamentală, nu pot coexista.

Totuşi, înainte de luarea acestei decizii privind Pactul Strategic cu China nu a fost solicitat acordul CSAT, deşi este instituţia investită prin Constituţie să organizeze şi să coordoneze unitar activităţile ce privesc apărarea ţării şi securitatea naţională. Se poate „sări” peste această instituţie, când este vorba despre astfel de decizii?

Nu poate fi ocolit CSAT-ul în astfel de situaţii, este o obligaţie constituţională, după cum aţi spus şi dumneavoastră. În al doilea rând, nu înţeleg unde este, până la urmă, raţiunea diplomatică sau statală, unei astfel de iniţiative. De ce spun asta? Pentru că în relaţia cu RP Chineză există suficiente alte domenii de parteneriat, fie el aprofundat, fie el extins, care să ne ofere perspective de cooperare economică, de cooperare culturală, chiar şi cooperare în anumite organizaţii internaţionale. Deci, există şi disponibilitate de ambele părţi, există şi suficiente zone încă neaprofundate economic, care să poată atrage interesul ambelor părţi, să poate fi folosite cât de poate de bine de către cele două ţări.

Dar domeniul politico-militar este o zonă de orientare care nu poate fi pusă într-o cheie concurenţială. Din acest punct de vedere, trebuie să alegi.

Când aţi vorbit despre temerile exprimate de oficialii de la Washington în privinţa continuităţii Parteneriatului Strategic bilateral, a fost avută în vedere şi existenţa acestui Parteneriat Strategic cu China?

Un astfel de semnal, câtă vreme nu a fost dat de o manieră concretă, de la Bucureşti – şi mă bucur că acest lucru nu s-a întâmplat încă – nu a fost evaluat luând în calcul Parteneriatul Strategic cu SUA, dar temeri există. Şi ceea ce am văzut şi prin presa străină, şi în declaraţiile unor oficiali străini concordă cu ideea că în România ar exista posibilitatea unei reorientări strategice. Chiar dacă nu se concretizează această idee – şi sper să nu se concretizeze – însuşi zvonul ne face rău. Şi aşa ne aflăm într-o zonă de vulnerabilitate, deci, orice atitudine, orice gest, orice cuvânt venite din zona resprezentanţilor noştri, a celor care conduc politica externă, poate fi răstălmăcit. Poate fi răstălmăcit şi de o manieră politicianistă. Dar problema nu este să ne supărăm de ce atitudine au unii şi alţii, ci să fim foarte atenţi la consecinţele acestor atitudini. Or, în acest momemt, încă o dată o spun, aflată oarecum insular, într-o zonă care, în timp, a dovedit înclinaţie spre a intra mai mult în compromisuri cu Moscova, suntem o ţară asupra căreia foarte mulţi ochi sunt aţintiţi. Iar astfel de atitudini ne pot costa. Nu ne aflăm neapărat într-un câmp de joc retoric în care, din mândrie naţională, se exersează la televiziunile prietene cuvântul „alternativă” sau „şi de ce nu?”. Sigur, oricând există alternative şi toate ţările – mai ales în zona economică, investiţională, a energiei – caută tot felul de variante. Orientarea, însă, trebuie să rămână unică. Pentru că, altfel îţi pierzi respectul partenerilor şi încrederea lor şi, foarte interesant, pierzi şi respectul celor care intenţionează să-ţi schimbe cursul dinspre lumea occidentală. În condiţiile în care reuşesc foarte uşor acest lucru, cu doi – trei – patru decidenţi de la Bucureşti, ţara pe care aceştia o reprezintă nu mai înseamnă mare lucru, decât un simplu cap de pod strategic, la un moment dat.

„Trebuie să rămânem o democraţie funcţională”

În ipoteza în care se va încerca oficial schimbarea direcţiei strategice, există posibilitatea ca Parteneriatul Strategic cu SUA să fie denunţat unilateral? De către Puterea din România?

Nu cred că va avea cineva din partea română curajul de a face denunţare publică a acestui parteneriat strategic. Este, însă, posibil ca prin atitudini de tot felul, pe care dumneavoastră le-aţi menţionat, acest parteneriat să devină necredibil, să devină o formă fără fond. Trebuie să rămânem o democraţie funcţională din toate punctele de vedere, iar un astfel de parteneriat – ca şi cel cu Franţa sau cel cu Germania – conţine această obligaţie minimală, ca partenerul român să fie o democraţie funcţională, cu o orientare strategică clară. De ce spun acest lucru? Pentru că, iată, sunt investiţii majore în domeniul economic, venite, de exemplu din zona Germaniei, pe care noi contăm. Sunt investiţii majore, din punct de vedere strategic, din zona SUA, pe care contăm în ceea ce priveşte garantarea securităţii fiecăruia dintre noi. Or, în condiţiile în care politicianul decident din Germania sau din SUA constată, la un moment dat, că partenerul său nu mai respectă standardele minimale în ceea ce priveşte regulile de funcţionare a statului de drept, ale democraţiei, ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, politicianul respectiv va avea mari dificultăţi în a susţine decizii care presupun investiţii foare mari, oportunităţi economice pe piaţa muncii, presupun chiar, în anumite condiţii, garanţii politico-militare, cu condiţia prezenţei unor militari pe teritoriul nostru. Atâta vreme cât îţi faci ţara nefrecventabilă – ca să folosesc un cuvânt cuprinzător – vor fi mari dificultăţi în a putea să mai promovezi acest raport de parteneriat. Iată că aceste state nu au parteneriate strategice cu state pe care unii de la Bucureşti încearcă să le „prospecteze”.

Care apreciaţi că este, în momentul de faţă, cea mai mare ameninţare la adresa viitorului României?

Coborârea sub nivelul minim de respectare a unor standarde democratice. Şi transformarea României dintr-un stat care, cel puţin aspiraţional, doreşte să se apropie de lumea occidentală, într-un stat care devine neînţeles şi confuz, cu agende paralele în ceea ce priveşte partenerii săi. Nu este obligatoriu să trânteşti uşa în nas partenerului, dar în momentul în care pui la îndoială standardele pe baza cărora funcţionează democraţiile occidentale, din acel moment ai o problemă majoră.