Vladimir Tismăneanu. Foto: Alchetron

Un punct comun în care extrema dreaptă şi extrema stângă se întâlnesc în zilele noastre este antisemitismul. O dovedeşte din plin războiul Israel-Hamas, care a succedat atacul şi masacrul pogromist comise asupra Israelului în 7 octombrie 2023.

Dar ce generează ura faţă de acest popor, ură care, în anii ’30-’40, în timpul nazismului, a atins cote apocaliptice? Pentru o cunoaştere a fenomenului în întregul lui şi pentru o înţelegere mai bună a ceea ce trăim azi, l-am invitat pe Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland, din SUA, să puncteze, succint, momente-cheie din istoria ultimei sute de ani a antisemitismului. Am vorbit despre atacurile antisemite din zilele noastre şi despre miza lor, despre islamo-fascism – sau radicalismul islamic –, dar şi despre antisemitismul de extremă stângă, comunist, postbelic, din URSS, din România şi alte state din blocul sovietic – pe care îl explică, alături de antisemitismul nazist, şi în cel mai recent volum al său, Aventura ideilor. Cum ne putem elibera din mrejele ideologiilor totalitare (Humanitas, 2024).

„Ambele extreme sunt opuse universalismului civic, drepturilor omului şi cetățeanului”

CV Vladimir Tismăneanu

Locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

Este autorul a numeroase cărţi, între care Diavolul în istorie (Humanitas, 2013), Stalinism pentru eternitate (Humanitas, 2014), Cartea preşedinţilor (Humanitas, 2013), Lumea secretă a nomenclaturii (Humanitas, 2012), Teze şi antiteze la Washington (Curtea Veche, 2017) şi, în curs de apariţie, Aventura ideilor (Humanitas, 2024).

Este co-editor, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007). Co-editor, împreună cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului Remembrance, History, and Justice. Coming to Terms with Traumatic Pasts in Democratic Societies (Central European University Press, 2015).

Este co-autor, împreună cu Mircea Mihăieș, al volumelor Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceață şi O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, co-autor, împreună cu Marius Stan, al volumelor Dosar Stalin. Genialissimul Generalissim (Curtea Veche Publishing, 2014, 2016), Dosar Lenin. Vraja nihilismului (Curtea Veche Publishing, 2016), şi co-autor, împreună cu Radu Stern, al volumului Comunism şi cultură (Curtea Veche Publishing, 2023).

A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006).

A fost editor, între anii 1998 şi 2004, al trimestrialului East European Politics and Societies, în prezent fiind membru al Comitetului Editorial.

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (2003).

Europa se confruntă, de nişte ani, cu o recrudescenţă a actelor antisemite. Valurile de antisemitism din zilele noastre vin şi dinspre dreapta extremistă, şi dinspre stânga revoluţionară, extremistă, având ca ţintă statul Israel. Spre deosebire de anii ’30 – ’40 nu mai este însă invocată direct rasa şi religia. Care este, de fapt, domnule Vladimir Tismăneanu, miza reală a acestor atacuri care aduc într-un punct de convergenţă cele două extreme?

Extrema stângă este anticapitalistă şi, teoretic cel puțin, internaţionalistă. Extrema dreaptă este şi ea antiburgheză, detestă modernitatea şi pluralismul. Ambele sunt opuse universalismului civic, drepturilor omului şi cetățeanului. Prima pretinde că desăvârşeşte Revoluţia Franceză, cea de-a doua crede că deține un mandat divin de a rupe cu tradiția raționalismului şi de a reveni la o comunitate originară întemeiată pe tradiţie şi ierarhie. Extrema dreaptă este şi ea revoluționară, dar în sensul revoluţiilor reacționare. Țintele sunt adeseori comune, se pot produce salturi mortale de la o extremă la cealaltă. S-au văzut în anii ’30 ai veacului 20, le vedem şi în anii ’20 ai veacului XXI.

Islamismul revoluționar este antimodern, antiamerican, antisemit şi antiisraelian. Fiecare din acești termeni adversariali ar necesita discuții separate. Dar accentul cade pe particula „anti”. Este vorba de ostilităţi viscerale, de respingeri radicale, de resentimente chinuitoare.

„Radicalismul islamist este o sfidare a Vestului şi a tendințelor seculare din lumea musulmană”

În zilele noastre, antisemitismul este asumat de organizaţii, de regimuri islamiste sau islamist-teroriste. Ce a generat islamo-fascismul?

Înainte de toate, aversiunea pentru societatea liberală, pentru spaţiile deschise, pentru principiul responsabilităţii individuale. Radicalismul islamist (prefer această formulare) este unul religios. Aici este diferenţa specifică în raport cu alte radicalisme. Religiile politice sunt altceva decât cele tradiționale. Ele secularizează transcendentul şi sacralizează spațiul politic înțeles drept o luptă pe viaţă şi pe moarte cu forțele stigmatizate drept patogene. Radicalismul islamist refuză integral pluralismul politic, valoric, intelectual. Omogenizează în numele unui „război sfânt”. Islamismul este de fapt o sfidare a Vestului, dar şi a tendințelor seculare din lumea musulmană. „Frăţiile musulmane” resping statul secular şi profetizează inevitabilitatea sosirii Mileniului. Sunt de fapt fundamentalisme. Folosesc acest concept în sensul propus de regretatul sociolog israelian S. N. Eisenstadt, respectiv ca pe tentative de a întemeia Împărăția lui Dumnezeu aici, pe pământ. Mai clar spus, fundamentalismele religioase şi politice anulează distincţia esenţială dintre Cetatea Divină şi Cetatea Omului.

În ce se aseamănă acest islamo-fascism, radicalism islamist cum îl numiţi, cu naţional-socialismul?

Aş spune că islamismul radical (ori radicalismul islamist) are în comun cu național-socialismul oroarea de ceea ce ei percep drept haosul libertății. Se propune o societate cu norme şi reguli menite să pună capăt alterității, diversității, diferenţei. Dar național-socialismul vine dinspre iraţionalismul european al veacului XIX combinat cu mistica societăților secrete şi fervoarea unui romantism imperialist. Rasismul este alfa şi omega ideologiei naziste. În centrul acestei cosmologii purificatoare, obsesia Evreului ca inamic al Civilizației. Ariene. Hitler nu poate fi înțeles fără a pricepe fantasmele antisemite în concepția despre istorie şi societate.

„Masacrul pogromist din 7 octombrie este prezentat drept protest anticolonialist”

Fac parte atacurile Hamas la adresa Israelului, mai cu seamă atacul din 7 octombrie 2023, dintr-o strategie de distrugere a actualei ordini globale?

Extrema stângă globală a îmbrăţişat simbolurile şi lozincile Hamas cu o grabă şi cu o pasiune care denotă de fapt pre-existenţa unor afinităţi încă înainte de 7 octombrie. Cine este la curent cu anarho-terorismul stângist din anii ’70, cu acțiunile bandei Baader-Meinhof ştie că exaltarea violenței, a băilor de sânge ține de modul în care aceste mișcări percep politicul. În această schemă, Israelul apare drept avanpostul capitalismului mondial, campionul dispreţuitei „plutocraţii globaliste”. Masacrul pogromist este prezentat drept protest anticolonialist, se practică o prestidigitaţie conceptuală în care acțiunile criminale sunt aplaudate drept mijloace necesare atingerii scopului ultim.

„Antisemitismul extremei stângi vine dinspre aversiunea pentru însăși ideea pieței libere”

Atât cauzele, cât şi efectele antisemitismului de extremă dreaptă, nazisto-fascist, din anii ’30 – ’40, sunt cunoscute, s-a vorbit mult despre ele. Dar avem şi un antisemitism de extremă stângă, comunist, postbelic. Ce l-a generat?

Antisemitismul extremei stângi vine dinspre aversiunea pentru însăși ideea pieței libere, a proprietății private care este privită, în conformitate cu ideile tânărului Marx, drept originea alienării umane. Am citit stenograme ale ședințelor Biroului Politic al PMR din perioada 1945-1952. Cele mai agresive poziții împotriva „naționalismului evreiesc” veneau de la membrii evrei ai conducerii superioare de partid. Gheorghiu-Dej chiar părea un moderat. Rezistenţa unor figuri importante ale comunităţii evreieşti la programul de asimilare şi insistenţa pe dreptul la educație şi chiar la emigrare îi enerva peste măsură pe liderii partidului. Chiar un „liberal” ca Ion Gh. Maurer îi reproșa rabinului Moses Rosen, în 1959, că evreii, cărora regimul le-a oferit atâtea oportunități, prefera să plece spre Israel. Mai ales după Congresul al XX-lea şi „Raportul secret” al lui Hrușciov, numeroși ilegalişti evrei, dar şi neevrei, încep să conteste supremația lui Gheorghiu-Dej şi cer o moderată autocritică din partea acestuia. Urmează epurările din 1957-1958, noua strângere a şurubului, noua glaciaţiune. Se „dezevreizează”: aparatele ideologice, securitate, planificare, comerț.

Ca secretar al CC cu chestiunile organizatorice, Ceaușescu este practic biciul lui Dej. Cauza acestui antisemitism de partid este, în parte rezultatul competiției pentru statut în cadrul elitei comuniste, dar şi al neîncrederii crescânde a șefului suprem şi a acoliților săi în loialitatea „alogenilor”. Se montează afaceri pseudo-judiciare menite să justifice această politică. Notez că nu doar România a adoptat antisemitismul mascat drept politică de cadre. Același lucru s-a petrecut în URSS, Polonia, chiar RDG.

În cel mai recent volum al dumneavoastră,  Aventura ideilor, vorbiţi în mai multe eseuri nu doar despre antisemitismul nazist, ci şi despre cel postbelic, stalinist, comunist. „Paranoia finală a lui Stalin a constat în desemnarea evreilor – în URSS, precum şi în Europa Centrală şi de Est – drept noii «duşmani ai poporului», la fel de perfizi şi infami precum troţkiştii în anii ’3o”, scrieţi. A debutat cu înscenarea „procesului halatelor albe”. Dar unde îşi are, de fapt, rădăcinile acest antisemitism stalinist?

Aveți perfectă dreptate. Sistemul totalitar este unul în care se căutau în permanenţă ţapi ispăşitori. Antisemitismul atent camuflat al lui Stalin din anii ’30, ţinut sub control în anii războiului, avea să izbucnească violent la sfârşitul anilor ’40. Nu era vorba de un antisemitism rasist, Stalin şi camarazii săi nu gândeau în astfel de termeni. Dar pentru Stalin, punctul de cotitură a fost simpatia deschisă a celor mai marcante personalități de origine evreiască pentru statul Israel. Stalin se așteptase că Israelul va fi un cap de pod antibritanic în Orientul Mijlociu, un bastion antioccidental şi anticapitalist. Adăugaţi la această deziluzie convingerea, întreținută de organele de securitate, că membrii Comitetului Evreiesc Antifascist nutreau ambiții „naționaliste” legate de înființarea în Crimeea a unei republici autonome, diferită de aceea complet artificială din Birobidjan.

Paranoia era atributul psihologiei dictatorului, dar şi modul de funcționare a dictaturii. Era, să zicem, o paranoia sistemică, structurală. Pe acest fond, al unei suspiciuni maniacale, se naște „afacerea halatelor albe”.

Dar antisemitismul va continua să fie utilizat ca instrument de manipulare şi în perioadele următoare. Hruşciov lega antisemitismul de antiintelectualism. Sub Brejnev, antisemitismul devine parte a ideologiei oficiale deghizat în antisionism. În România, ideologia oficială încorporează motive, teme, fixaţii ale extremei drepte interbelice. Politica de cadre a regimului Ceaușescu duce la o  completă eliminare a evreilor din orice funcție politică semnificativă.

„În 1964, Dej impusese un regim etnocratic”

Puseuri antisemite s-au înregistrat şi în alte state din fostul bloc sovietic, România – Republica Populară Română, cum era numită atunci – fiind, cum spuneţi, un exemplu. În perioada 1947-1949 a urmat un nou val de persecuţii la adresa evreilor, după cel de origine nazistă, din anii ’30-’40. Erau aceste persecuţii aliniate antisemitismului stalinist sau comuniştii din România erau pe cont propriu?

Comuniştii din România acționau mimetic, uneori chiar plusând, întrecându-şi stăpânii moscoviţi. Cred că este util să distingem între politica naţională la adresa minorităţilor şi politica de cadre a partidului. În perioada 1947-1952, politica de cadre nu urmărește înlăturarea minoritarilor. Se consideră normal ca maghiarul Luca sau evreica Ana Pauker să fie miniștri, secretari ai CC, membri ai Biroului Politic etc. Dej avea un grup de apropiaţi de origine evreiască, dar niciunul dintre aceștia nu se considera, de fapt, evreu. Erau, în închipuirea lor, comunişti români, membri ai marii armate a internaţionaliştilor staliniști. Evident, lucrurile se complică după moartea lui Stalin. Vechile certitudini se dezintegrează. Elita se autohtonizează. Etnicii români sunt promovaţi în toate instituţiile guvernamentale. Sociologul Pavel Câmpeanu a scris competent şi onest despre aceste teme.

Totuşi, după 23 august 1944, începuseră să fie angajaţi în aparatul de stat, inclusiv în Securitate, şi evrei. Cu toate acestea, menţionaţi în Raportul final de condamnare a comunismului, că „intrarea lor în posturi la stat nu a fost bine văzută, fiind consideraţi uzurpatori. Chiar şi intrarea lor în Partidul Comunist a fost considerată de organele partidului ca provizorie”. De ce?

Pentru că exista convingerea că partidul trebuie să-şi depăşească marginalitatea din epoca interbelică, să iasă din condiţia de sectă, să se afirme ca „forță națională”. „Endogenizarea” devenea, în aceste condiții, linia în domeniul „construcției de partid”.

Am analizat subiectul în cartea mea Stalinism pentru eternitate. Dacă în 1946, PCR, prin vocea lui Gheorghiu-Dej, se opunea curentelor șovine, în 1964, să spunem, același Dej impusese un regim etnocratic în care ideologia oficială era una cu accente tot mai pronunțat naționaliste. Pasajul citat poate fi discutat ca şi orice alt pasaj din Raportul Final. Personal, cred că a existat o identificare a multor evrei cu sistemul comunist. A fost o idilă temporară, dar nu poate fi negată. Când spun mulți, nu spun majoritatea evreilor. Dorinţa de emigrare arată ca mulţi nu se identificau cu sistemul. Vara primară a mamei mele a emigrat, la începutul anilor ’60 împreună cu soțul şi fiica în vârstă de 7 ani.

În decurs de doar un an, din decembrie 1948 până în decembrie 1949, în România s-a înregistrat un număr foarte mare de cereri de emigrare în Israel – statul nou creat, prin votul ONU în 29 noiembrie 1947 – Raportul final… vorbind despre aproximativ 200.000 de cereri de ieşire din ţară. Care a fost motivul pentru care regimul comunist le-a permis plecarea? Erau deja anii în care graniţele ţării fuseseră închise.

Nu este domeniul meu de expertiză, nu m-aş aventura să intru în detalii. Pot spune doar că între 1947 şi 1949, Stalin avea o cu totul altă perspectivă asupra statului Israel decât în anii următori. În perioada când are loc emigrarea de care vorbiți, Cehoslovacia asigura arme pentru armata israeliană. În acest tablou contează nuanțele.

Sioniştilor le era, însă, interzisă emigrarea. Ce a declanşat înscenarea proceselor antisioniste, în anii comunismului, în România?

Regimul avea o ideologie monopolistă şi omogenă, nu concepea ca alte ideologii să fie tolerate. Sionismul era o ideologie cu propriile concepte, articulații, valori. Sionismul reprezenta, în rândul populaţiei evreieşti, o alternativă la ideologia „patriotismului socialist”. Lupta comuniştilor împotriva sioniştilor (şi invers) nu a început atunci.

„Regimul Ceauşescu a absorbit şi refuncţionalizat miturile xenofobe ale extremei drepte”

Antisemitismul s-a manifestat şi în timpul comunismului ceauşist, în presa vremii apărând articole antisemite. Raportul final menţionează în acest sens perioada anilor ’70 – ’80, când astfel de articole nu erau sporadice, antisemitism dus mai departe, în anii ’90, de Corneliu Vadim Tudor şi Partidul România Mare. Ce a cauzat acest antisemitism naţional-comunist, dacă îl pot numi aşa? Evreii erau o minoritate foarte redusă în anii ’70 -’80, în România.

Regimul Ceauşescu a absorbit şi refuncţionalizat miturile xenofobe ale extremei drepte. Protocronismul a fost de fapt singura „contribuție”  ideologică originală a tiraniei totalitare din acei ani. Cultul liderului se îngemăna cu acela al națiunii, tendințele de liberalizare erau denunțate drept antinaționale. „Partida Națională” din perioada Ceaușescu era condusă de personaje precum Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Mihai Ungheanu, Corneliu Vadim Tudor.

Temele şi simbolurile nu dispar în decembrie 1989. Ele revin la suprafață în diverse grupuri şi grupări, iar astăzi răsună în discursul Partidei Ruse. Nu folosesc ghilimele în acest caz. Chiar este vorba de oameni care susțin putinismul. Am scris pe larg despre putinism ca fascism. Nu mă mir câtuşi de puţin că nostalgicii extremei drepte de tip legionar recurg la aceleași clișee apocaliptice precum extremiștii ruși.

„Există un «subsol» emoțional similar în sensul urii ca motor autopropulsat”

Există un filon comun al antisemitismului din toate timpurile?

Aceasta ar fi o temă în sine. Nu cred în filonul comun, diferenţiez între antisemitismul premodern şi cel modern. Între antisemitismul religios şi cel rasist. Antisemitismul vienez din a doua jumătate a secolului XIX este diferit de antisemitismul dreptei ultramontane din Franța. Dar, firește, există un „subsol” emoțional similar în sensul urii ca motor autopropulsat. Antisemitismul este expresia resentimentului, a frustrării, a unei anxietăţi adânc înrădăcinate în psihologia individuală şi colectivă. Situaţiile de criză socială şi morală îl readuc la suprafaţă. Istoric şi cultural, poporul evreu a trecut prin experienţe traumatice fără egal. Mă gândesc mai presus de orice la Holocaust.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.