Vladimir Tismăneanu şi-a lansat, recent, şi la Timişoara, cel mai nou volum, Teze şi antiteze la Washington.

L-am invitat la un dialog despre liantul dintre acest cel mai recent volum al său şi emisiunea Monicăi Lovinescu, de la Radio Europa Liberă, Teze și antiteze la Paris, despre actualitatea anticomunismului şi a antifascismului, despre dușmanii cei mai mari ai României de azi şi despre modul în care se vede peisajul politic din ţară.

„«Teze şi antiteze» este un manifest anti-tribalist, anti-izolaţionist, anti-etnocentric, anti-şovin”

CV Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

 

Este autorul a numeroase cărţi, între care „Diavolul în istorie” (Humanitas, 2013), „Stalinism pentru eternitate” (Humanitas, 2014), „Cartea preşedinţilor” (Humanitas, 2013), „Lumea secretă a nomenclaturii” (Humanitas, 2012)  şi „Teze şi antiteze la Washington” (Curtea Veche, 2017).

 

Este co-editor, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, al „Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România” (Humanitas, 2007). Co-editor, împreună cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului „Remembrance, History, and Justice. Coming to Terms with Traumatic Pasts in Democratic Societies” (Central European University Press, 2015). Co-autor, împreună cu Mircea Mihăieș, al volumelor „Vecinii lui Franz Kafka”, „Balul mascat”, „Încet, spre Europa”, „Schelete în dulap”, „Cortina de ceață” şi „O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu”. Co-autor, împreună cu Marius Stan, al volumelor „Dosar Stalin. Genialissimul Generalissim” (Curtea Veche Publishing, 2014, 2016) și „Dosar Lenin. Vraja Nihilismului” (Curtea Veche Publishing, 2016).

 

A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006).

 

A fost editor, între anii 1998 şi 2004, al trimestrialului East European Politics and Societies, în prezent fiind membru al Comitetului Editorial.

 

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (2003).

Domnule Vladimir Tismăneanu, ați avut, în ultimele zile, în România, câteva lansări de carte pentru cel mai nou volum al dumneavoastră, Teze și antiteze la Washington, un titlu pe care l-ați ales în semn de omagiu la adresa Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca și alor lor Teze și antiteze la Paris. Care este liantul între cartea dumneavoastră și acea emisiune difuzată, acum zeci de ani, de Europa Liberă? 

Am fost format, încă din adolescenţă, de acele emisuni. Graţie lor, am auzit prima oare de marii sovietologi Alain Besançon şi Robert Conquest, de istorici precum François Furet şi Boris Souvarine, de sociologi precum Raymond Aron. Îmi amintescc perfect cum ascultam, înfrigurat, pasionat, electrizat, emisiunile din 1968 despre revolta studenţească franceză şi despre Primăvara de la Praga. Era în acele emisuni o busolă morală indispensabilă. Dar şi un alfabet estetic de o mare subtilitate.

Cartea mea este, prin urmare, un omagiu, un tribut, un exerciţiu admirativ, dar şi o prelungire pe direcţia lovinesciană, a unei modernităţi asumate.Teze şi antiteze este un manifest anti-tribalist, anti-izolaţionist, anti-etnocentric, anti-şovin.

Volumul acesta nu reprezintă anatomia unei perioade politice anume. Mai mult, include o serie de portrete – unele luminoase, pe care le-ați grupat în capitolul Minimă Moralia, „eroi morali în vremuri întunecate”, cum îi numiți, altele, de tristă amintire, grupate în capitolul Pinacoteca malefică. Ce ați urmărit conferindu-i cărții această arhitectură?

Volumul a fost conceput, ca structură, de principalul meu colaborator şi apropiat prieten de idei, politologul Marius Stan. Desigur, s-a consultat cu mine, dar construcţia propriu-zisă este în mare măsură efectul modului cum priveşte el opera mea. Cred că prefaţa pe care a scris-o cu generoasă empatie lămureşte impecabil lucrurile. Nu sunt maniheist, dar sunt convins că Binele şi Răul nu sunt interşanjabile. Hannah Arendt spunea că esenţa gândirii este tocmai capacitatea, ştiinţa dacă vreţi, de a distinge între aceste două categorii.

„Există un anticomunism social-democrat şi unul fascist. La fel, antifascismul poate fi liberal, conservator sau comunist”

Spuneți, la un moment dat, că „discuțiile despre anticomunism și antifascism sunt mai actuale ca oricând, și nu doar în România.” V-aș ruga să explicați această afirmație.

Când regimul Putin îi acuză pe liberalii civici din Kiev şi din alte oraşe ucrainene că ar fi „fascişti”, el utilizează de fapt o armă propagandistică toxică. Se bizuie pe reacţii emoţionale, pe reflexe automate. Dar şi pe ignoranţă.

Anticomunismul nu este un bloc omogen, există un anticomunism social-democrat, de pildă, şi unul fascist. La fel, antifascismul poate fi liberal, conservator sau comunist.

Pe 12 iulie se împlinesc două decenii de la stingerea din viaţă a lui François Furet. Am discutat cândva cu el această tematică, cred de la acest mare istoric am învăţat să operez cu amintitele distincţii.

„Cei mai mari duşmani sunt noile ipostaze ale fantasmelor salvării”

În anii în care Monica Lovinescu realiza emisiunea Teze și antiteze la Paris, dușmanul României – ca și al altor state din Europa Centrală și de Est – era comunismul. Care este cel mai mare dușman al României azi, în timpul Tezelor și antitezelor la Washington?

Fundamentalismele de orice fel, populismele demagogice, autoritarismul cleptocratic, pe scurt noile ipostaze a ceea ce numesc fantasmele salvării. Pledez, aşadar, pentru  fortificarea  conştiinţei civice, pentru responsabilitate, participare şi simţ al realităţii.

„România nu mai este un dezolat şi dezolant spaţiu al disperării, un cimitir de iluzii trădate”

Sunteți în permanență conectat la ceea ce se întâmplă în țară – se observă din articolele pe care le scrieți, din interviurile pe care le acordați, din postările pe care le faceți pe rețelele de socializare. Dacă un străin, un coleg de-al dumneavoastră din mediul academic american, să spunem, v-ar ruga să-i faceți o descriere sumară a peisajului politic din România, cum ar arăta acest tablou?

N-aş face decât să recurg la titlul cărţii de scrieri politice a lui Mircea Cărtărescu: Peisaj după isterie. Timpul emoţiilor excesive a trecut, s-a născut un nou civism, ilustrat masiv şi persuasiv de ceea ce-am numit „revoluţia celularelor”. Cine crede că spiritul democratic, pro-european, acel nerv moral care a ţinut oamenii în stradă sub un frig năpraznic, în februarie 2017, s-a evaporat, se înşeală amarnic. România nu mai este un dezolat şi dezolant spaţiu al disperării, un cimitir de iluzii trădate, iar acest lucru mă face mai degrabă optimist.

În Cartea președinților, spuneați, întrebat de Cristian Pătrășconiu „Cu ce personaje din literatură seamănă preşedinţii României de după 1989?”, că Ion Iliescu seamănă cu Macbeth, Emil Constantinescu, cu Hamlet, iar Traian Băsescu, cu Henric V. Cum dialogul a avut loc înainte de mandatul lui Klaus Iohannis, v-aș întreba cum îl caracterizați pe dl Iohannis, cum îi caracterizați mandatul de până acum?

Pentru moment, nu pot evita titlul romanului lui Robert Musil, Omul fără însuşiri.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.