Se împlinesc 36 de ani de la moartea disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, în 16 noiembrie 1985, ucis în bătaie, în arestul Inspectoratului General al Miliţiei din Bucureşti, unde fusese închis din septembrie 1985. Justiţia îi terfeleşte post-mortem memoria…

La Curtea de Apel Bucureşti fusese decisă –  cu câteva zile înainte ca România să marcheze 30 de ani de la căderea comunismului, ce ironie!… – achitarea foştilor securişti Marian Pârvulescu şi Vasile Hodiş, torţionari ai disidentului Gheorghe Ursu, asta deși procurorul de caz ceruse pentru ei închisoare pe viaţă. Cei doi fuseseră puşi sub urmărire penală târziu, după ce în dosar fusese emisă o sentinţă, care reflecta imparţial adevărul şi dreptatea – condamnându-i doar pe fostul şef al Direcţiei de Cercetări Penale a Miliţiei, colonelul Tudor Stanică, fostul şef al Arestului Miliţiei, colonelul Mihai Creangă, şi deţinutul Marian Clita, informator al Miliţiei –, şi doar după ce fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei Ursu, intrase în greva foamei, cerând redeschiderea dosarului şi punerea sub acuzare şi a ofiţerilor de securitate implicaţi în moartea tatălui său. Redeschiderea dosarului şi punerea lor sub acuzare aveau loc în 2014. În timpul procesului, însă, foştilor ofiţeri de securitate Marian Pârvulescu şi Vasile Hodiş – acuzați de crime împotriva umanității –, le-a fost schimbată încadrarea judiciară în tratamente neomenoase și apoi au fost achitați. În opinia judecătoarei care a dat sentinţa – o sentinţă revoltătoare, halucinantă –, Gheorghe Ursu nu a fost disident, torţionarii ar fi trebuit judecaţi în anii ’90, iar după 1965 în România nu s-a mai putut vorbi despre crime împotriva umanității…

• Citiţi şi: Andrei Ursu: „Tata, Gheorghe Ursu, era ca un zeu pentru mine”

„Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti a fost nu numai o crasă injustiţie şi mistificare în cazul Ursu, dar, mult mai grav, o încercare de disculpare a întregii poliţii politice a dictaturii Ceauşescu. Cei care au trăit sub dictatură sau care au studiat dosare la CNSAS recunosc în motivarea acestei sentinţe o pagină din manualul de dezinformare prin care Securitatea încearcă de 30 de ani să-şi asigure impunitatea. (…) Documentele ataşate devoalează argumentele halucinante ale judecătoarei Mihaela Niţă, unele preluate ad-litteram din susţinerile inculpaţilor. (…) Judecătoarea Mihaela Niţă, adoptând limbajul «legendat» al Securităţii, a ignorat aproape în întregime probatoriul ataşat la dosarul cauzei. Torturile greu de imaginat asupra deţinuţilor de la Aiud şi de la Rahova; maltratările şi deportările liderilor grevelor din Valea Jiului; ale muncitorilor braşoveni în noiembrie 1987; atacurile împotriva personalului şi colaboratorilor Europei Libere; cei anchetaţi pentru «înscrisuri duşmănoase» afişate sau trimise, ca şi în cazul lui Gheorghe Ursu, la Europa Liberă; miile de alţi opozanţi mai puţin cunoscuţi, depuşi abuziv în spitale psihiatrice, unii făcuţi dispăruţi, majoritatea arestaţi şi maltrataţi, tot ca Gheorghe Ursu, «sub acoperirea miliţiei», conform practicii de disimulare a represiunii politice proprii regimului Ceauşescu; în sfârşit, miile de morţi, răniţi, arestaţi şi torturaţi ai Revoluţiei – toate aceste cazuri nu au existat pentru reprezentantul justiţiei române din 2020”, spunea fiul disidentului Gheorgh Ursu, Andrei Ursu, în mai 2020, când la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se judeca primul termen al apelului său. Doar datorită lui mai continua acest proces. Dosarul este încă pe rol la Curtea Supremă, dar procesul e departe de final.

O bătaie de joc instituţională. La fel ca în cazul dosarului Revoluţiei. La fel ca în cazul dosarului Mineriadei. La fel ca în cazul 10 august. Am mai spus-o, o spun din nou, pentru că aceste lucruri se cer repetate până la saturaţie publică: o mână de procurori şi judecători au umilit mii şi mii de oameni care au aşteptat, care aşteaptă să li se facă dreptate. Magistraţii care au tergiversat dosarele, care le-au adus în stadiul acesta, care au dat sentinţe în bătaie de joc sunt o ruşine pentru Justiţia română. Pentru acea justiţie pentru care sute de mii de români au ieşit în stradă să-i apere independenţa.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.