Editura Polirom a lansat, zilele acestea, cel de al doilea volum al Jurnalului lui Carol I al României. Apărut graţie unui istoric din Timişoara.

Istoricul Vasile Docea, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii de Vest şi director al Bibliotecii Centrale Universitare a Universităţii de Vest, este cel care a stabilit textul Jurnalului – „o minunăţie”, cum l-a catalogat Dan C. Mihăilescu –, l-a tradus din limba germană şi a redactat cuvântul introductiv şi notele aferente.

Păstrat în arhiva familiei regale şi, mai apoi, la Arhivele Statului din Bucureşti, jurnalul lui Carol I, pânâ în 2007 – la publicarea primului volum – inedit, cu excepţia câtorva fragmente, cuprinde patru volume, dintre care primul acoperă anii 1881 – 1887. La apariţia primului volum, Neagu Djuvara spunea că faţă de Regele Carol I românii trebuie să aibă o datorie morală, „pentru că domnia sa a însemnat cea mai fericită perioadă a existenţei noastre”.

Purtând amprenta personalităţii regelui, Jurnalul, altfel un lucru, se pare, obişnuit pentru Casa Regală a României – regele Ferdinand, regina Maria şi Carol al II-lea au ţinut şi ei jurnale –, conţine însemnările zilnice ale suveranului, notaţii de regulă sumare, de câteva rânduri, dar foarte riguroase despre activităţile sale şi despre evenimente ale zilei mai mult sau mai puţin importante.

Autorul Jurnalului nu urmăreşte, însă, o idee anume, ci redă cu fidelitate fapte, iar aprecierile personale şi comentariile, care ar putea da seama mai bine de gândurile regelui, sunt succinte şi destul de rare. Importanţa majoră a însemnărilor pentru istoriografia acestei perioade provine tocmai din reflectarea fidelă a politicii externe şi interne a României, de la, de exemplu, pregătirea şi semnarea în 1883 a alianţei cu Puterile Centrale şi atitudinea regelui faţă de această decizie până la lupta continuă dintre liberalii şi conservatorii ce se succedă la guvernare.

Poziţia privilegiată, de centru al vieţii politice în ţară şi nod al politicii internaţionale, precum şi buna calitate a informaţiilor pe care le obţinea regele Carol I au făcut din acesta un fin observator şi un martor valoros al lumii în care trăia. Tocmai acest lucru iese în evidenţă în Jurnal. „Nu atât faptele în sine consemnate de rege – cunoscute astăzi în marea lor majoritate, dacă nu publicului larg, măcar istoricilor –, cât selectarea şi ordonarea, apoi interpretarea lor nuanţată fac din jurnal un document de excepţie”, spun editorii cărţii, reprezentanţii Polirom. Preocupările, îngrijorările, eforturile şi negocierile lui Carol I, legate de politica externă, revin periodic şi în acest al doilea volum al Jurnalului, evidenţiind în special interesul acordat de suveran fortificaţiilor de la Galaţi şi Focşani, pentru consolidarea liniei de apărare împotriva Imperiului Rus. Pe plan intern sunt surprinse faptele semnificative din punct de vedere politic, de la micile intrigi personale – de pildă, atitudinea regelui în legătura cu „afacerea Elena Văcărescu” şi exilul reginei Elisabeta – până la lupta dintre conservatorii aflati în opoziţie şi liberalii de la guvernare, o încleştare tot mai dură care a dus la căderea Guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu şi începutul „marii guvernari conservatoare”, în martie 1888.