Foto: Radu Sandovici/Humanitas

Cu câteva zile înainte de alegerile europarlamentare şi Referendumul pentru Justiţie, l-am invitat pe Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, la un dialog şi, totodată, la o analiză a actualei situaţii politice.

Am vorbit despre miza acestor alegeri şi a Referendumului, despre riscurile invalidării acestuia, despre momentele de impas democratic prin care a trecut România în ultimii 30 de ani, despre ce s-a întâmplat cu noi, ca societate, de am ajuns ca, după 30 de ani ne simţim reprezentaţi de indivizi mediocri şi de impostori, despre semnificaţia semnalelor de alarmă trase de instituţii occidentale care îşi exprimă îngrijorarea faţă de încălcarea regulilor statului de drept. Avertismentul lansat de profesorul Stanomir este că ne aflăm într-un moment şi mai greu decât cel al OUG-urilor şi că, atâta timp cât Statul nu a fost reformat, tot ceea ce s-a clădit până în 2016 este reversibil.

„Votul de la alegerile europarlamentare va influenţa în mod semnificativ politica internă”

CV Ioan Stanomir

Este, din 2006, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, fiind specializat în constituţionalism comparat, istoria ideilor politice (conservatorism) şi în studii culturale pe intervalul comunist.

A fost președinte al Comisiei Prezidențiale de analiză a regimului politic și constituțional din România, iunie 2008-ianuarie 2009. Apoi, în perioada 1 martie 2010-23 mai 2012, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

Printre volumele publicate se numără Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii (2015), Comunism inc. (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism (Humanitas, 2017). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Domnule Ioan Stanomir, peste câteva zile avem alegeri europarlamentare. De ce e important votul în acest scrutin?

Sunt două mize. În primul rând, cea europeană şi, în al doilea rând, cea românească. Fiecare cetăţean are propriile opţiuni intelectuale şi ideologice şi, atunci, votând unul sau altul dintre partidele româneşti, sprijină una sau alta dintre familiile europene de care ţine respectivul partid. Din acest punct de vedere, cred că o clarificare doctrinară este necesară. O clarificare doctrinară este punctul de plecare al unei politici autentice, bazate pe valori şi pe asumarea lor.

În ceea ce priveşte miza naţională, lucrurile sunt mai complicate; votul de la alegerile europarlamentare va influenţa în mod semnificativ politica internă. În cazul PSD şi al domnului Dragnea, este limpede că temele puse în circulaţie cu ocazia alegerilor europarlamentare le vom vedea reflectate în politica de zi cu zi a Guvernului: izolaţionism, xenofobie, antioccidentalizare, factori suficienţi pentru a ne da o imagine asupra importanţei participării la vot.

„Nevalidarea Referendumului înseamnă subminarea şi compromiterea unei teme-cheie din discursul ultimilor ani”

Concomitent cu europarlamentarele avem şi un Referendum pe Justiţie. Care e miza?

Din păcate, referendumurile în România, cu excepţia celor de revizuire a Constituţiei şi a celor de suspendare a preşedintelui, nu au un efect obligatoriu direct. Ca atare, referendumul la care suntem invitaţi să participăm are, din punct de vedere juridic, un efect consultativ, dar are un efect simbolic, acela de a tarnsmite  un mesaj celor care încearcă să distrugă valorile pe care noi, ca români, le socotim esenţiale pentru proiectul nostru de dezvoltare naţională: egalitatea în faţa legii, respectul Constituţiei, decenţa comportamentală.

E adevărat, acest referendum vine pe undeva destul de târziu. Ar fi mobilizat mai mult cetăţenii şi le-ar fi trezit mai mult entuziasm dacă ar fi venit în prelungirea marilor demonstraţii de stradă. Atunci, poate că românii ar fi înţeles mai uşor miza unei asemenea participări. Preşedintele Iohannis a spus de ceva timp că îl va convoca, dar a făcut-o abia acum, şi cred că aceasta a fost o eroare. E un pariu care, dacă iese necâştigător, are consecinţe dramatice.

Care estimaţi că vor fi efectele invalidării?

Nevalidarea înseamnă subminarea şi compromiterea unei teme-cheie din discursul ultimilor ani. Toate mişcările de stradă din ultimii ani vor fi socotite nişte „mofturi” de vreme ce nu au reuşit să genereze un efect politic imediat. Acest referendum este, cu siguranţă, important, dar el vine într-un moment în care o parte a societăţii a suferit un proces de dezabuzare, de oboseală şi de dezamăgire. Şi atunci societatea trebuie reîncărcată cu energie, trebuie să-i fie oferit un proiect concret, iar acesta ar fi fost rolul Preşedintelui, dar el şi-a îndeplinit doar parţial acest rol.

În cazul în care va fi validat, ce poate urma? Am avut, în urmă cu câţiva ani un referendum care viza reducerea numărului de parlamentari. Deşi validat şi deşi ar fi implicat o reformă constituţională, a fost blocat în Parlament.

În cazul validării, PSD nu poate fi încântat, dar are încă majoritatea parlamentară necesară pentru a îngropa orice iniţiativă de apărare a statului de drept. Cred că semnificaţia, în cazul validării, va fi mai degrabă de consolidare a încrederii celor care se simt ameninţaţi, de exemplu magistraţii oneşti, care pot observa că există în opinia publică românească o masă critică ce priveşte cu solidaritate la eforturile lor. Suntem într-un moment şi mai greu decât cel al OUG-urilor. OUG-urile reprezentau un atac al puterii politice. Acum Puterea politică are aliaţi în cadrul magistraturii.

„Când un segment influent al CSM este sensibil la interesele politicienilor, eşafodajul independenţei justiţiei se clatină”

Aş înclina să spun că i-a avut şi atunci…

Cred că atunci relaţia dintre PSD şi o parte a magistraturii era la început, iar acum a ajuns la maturitate şi se exprimă în diverse moduri, de la felul în care CSM sancţionează judecătorii rebeli (vezi cazul Cristi Danileţ), la modul în care magistraţi cu cariere discutabile, Deliorga şi Stan, au fost propulsaţi la CCR, la felul în care Secţia de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie este organiazată şi funcţionează. Vedem de fapt virusarea sistemului puterii judecătoreşti. Când este atacat din exterior, un sistem se poate apăra, când e atacat simultan din exterior şi din interior, colapsează. Asta e infinit mai periculos.

Aş spune, totuşi, că aceste modificări la legile Justiţiei nu au fost gândite, pe cont propriu, de câţiva oameni din PSD, de genul lui Eugen Nicolicea, Florin Iordache sau Şerban Nicolae. La fel cum nu cred că la scenariul tentativei de lovitură de stat din 2012  au contribuit doar politicieni ai Puterii de atunci.

Ca să merg în continuarea ideii dumneavoastră, v-aş aminti că fostul procuror general Augustin Lazăr a dat un interviu Revistei 22 în care face aluzie exact la ceea ce spuneţi, anume că aceste modificări au venit ca urmare a activităţii unui „grup de reflecţie”. Deci  fostul procuror general punctează că aceste modificări au fost de fapt rodul colaborării dintre mai multe forţe: politicieni interesaţi în decapitatea Justiţiei şi oameni din sistem care erau interesaţi de readucerea activităţii Justiţiei pe o linie similară epocii Stănoiu. Cum se întâmplă aceste lucruri? Statul nostru nu a fost reformat. Tot ceea ce s-a clădit până în 2016 este reversibil, iar la această anulare a progreselor participă, asta e neliniştitor, magistraţi care ar fi trebui să beneficieze de creşterea gradului lor de independenţă. Un paradox dramatic.

Inamicii Justiţiei din interiorul Justiţiei sunt acolo de mult timp. Amintiţi-vă de interceptările din dosarul de corupţie care îl viza pe senatorul PSD Cătălin Voicu, cel care se visa şef la Interne: „Dacă eu m-am dus la Interne, omule, ai toată Procuratura României, ai toată Justiţia în mână, ai toată Curtea… (…) Dacă mă duc acolo, în trei ani de zile pot face toată reţeaua din România! Acu’, dacă pierdem alegerile, reţeaua e în funcţiune. (…) Ai reţea, rezişti ca să facem gherila urbană….(…)”. Să faci o asemenea afirmaţie înseamnă că te bazezi pe nişte oameni care aşteaptă doar să un semnal pentru a activa reţeaua subterană de putere.

Da, aceste reţele nu au dispărut, probabil, niciodată. Au fost doar împinse în subterană de avansul unor elite profesionale. Acum, aceste reţele intră în ofensivă, observând că cele profesionale reformatoare sunt puse în minoritate de politicieni. Conform logicii noastre constituţionale, CSM e garantul independenţei magistraţilor. În momentul în care dacă nu majoritatea, cel puţin un segment influent al CSM este sensibil la interesele politicienilor, atunci întregul eşafodaj al independenţei justiţiei se clatină. E ceea ce se întâmplă acum.

„După 30 de ani, fesenismul se luptă cu aceiaşi inamici, numai că ponderea lor a crescut şi sunt mai puternici”

În ultimii 30 de ani au fost câteva momente de impas democratic: Mineriadele – în 1990, o tentativă de lovitură de stat – în 2012, apoi loviturile în cascadă date statului de drept din 2017 încoace, Jandarmeriada – în 10 august 2019. Despre gravitatea acestor momente se poate vorbi apelând la grade de comparaţie?

Mineriadele au fost încercarea de a stăvili din faşă apariţia unui inamic. Erau destinate să sperie, să intimideze, să trimită un semnal clar. Acum, după 30 de ani, fesenismul se luptă cu aceiaşi inamici, numai că ponderea lor a crescut şi sunt mai puternici; există acum societate civilă, există o parte a magistraturii care are un sentiment al independenţei şi al valorii profesionale, există şi o parte a spectrului politic care nu este contaminată de fesenism.

Evenimentele din 10 august 2018 nu le putem compara cu Mineriadele; atunci nu putea fi surprinsă în timp real barbaria statului, acum s-a putut. În 10 august şi-au arătat adevărata faţă în timp real şi live pe streaming-urile de Facebook şi pe televiziuni, au arătat ce face un stat când încearcă să-şi agreseze propriii cetăţeni. 10 august 2018 pentru mine are altă semnificaţie: cum se poate întâmpla ca într-o democraţie cei care fac asemenea acte criminale să nu fie traşi la răspundere?

Ajungem iarăşi la legăturile subterane dintre oameni din politică şi oameni din instituţii ale statului…

Ajungem, de exemplu, la faptul că, în momentul în care un procuror vrea să ancheteze, nu este lăsat. Sau la faptul că politicienii îi protejează pe jandarmii care abdică de la misiunea lor. Sau la realitatea dramatică a transformării Jandarmeriei într-un instrumnet de represiune politică, în gardă pretoriană a unui partid.

„Liviu Dragnea nu putea avea cariera pe care o are azi fără sprijinul structurilor pe care astăzi le atacă”

Credeţi că atacul concertat împotriva unor instituţii ale statului de drept se face haotic, generat fiind doar de disperarea unui om de a scăpa de puşcărie, sau e parte a unei agende duble, a unui plan subteran cu bătaie mai lungă?

Liviu Dragnea nu putea avea cariera pe care o are azi fără sprijinul structurilor pe care astăzi le atacă. Este imposibil ca Liviu Dragnea să fi făcut ceea ce a făcut timp de ani de zile în judeţul său şi la nivel naţional fără ca SRI să nu fi ştiut. Este imposibil ca structura de infracţionalitate economică Teldrum să se fi dezvoltat fără ca structurile statului să nu fi avut cunoştinţă de acest lucru. Explicaţia e probabil în această direcţie: dl Dragnea a făcut parte din această matrice. La un moment dat s-a produs ceva între acest mecanism şi dl Dragnea, iar acesta a realizat că unica formă prin care se poate salva este să se îndrepte împotriva sistemului din care a făcut parte. Vorbim încă o dată despre un stat incomplet reformat, în care există zone vaste de complicitate. Este inadmisibil ca, într-un stat democratic, serviciile de informaţii să fie implicate în atât de mare grad în activitatea politică, este inacceptabil ca ele să fie decidenţi majori în jocul democratic. Domnul Dragnea nu e, însă, într-o poziţie morală de a face critică securismului, nu are căderea morală de a fi anticomunist, este un personaj cariat, care nu are căderea de a vorbi despre patriotism.

O altă temă care mi se pare foarte periculoasă este confiscarea anticomunismului: mă refer la cazul procurorului Augustin Lazăr şi, mai nou, din câte am înţeles, a prezenţei fiului doamnei Cornea la A3. Am mai spus, în opinia mea este nevoie de o confruntare clară cu trecutul în ceea ce priveşte rolul Procuraturii sub comunism – iar aici avem un ghid care este Raportul final al Comisiei Tismăneanu care declară comunismul ca fiind un regim ilegitim şi criminal. Nu este vorba de a-l blama pe dl Lazăr personal, ci de a înţelege rolul pe care un tânăr ca tânărul de atunci Augustin Lazăr îl juca într-un sistem ce servea un stat ilegitim şi criminal. Domnul Augustin Lazăr nu este Alexandru Vişinescu: Alexandru Vişinescu a servit un regim criminal, el însuşi fiind criminal.

Domnul Lazăr, spre deosebire de alţii, a făcut un efort enorm, acela de a se confrunta cu propriul trecut, şi a admis că momentul de atunci nu-l onorează nici din  perspectiva carierei, nici din cea morală. E unul dintre puţinii care a făcut o astfel de mărturisire publică.

Acum să ne uităm şi în partea cealaltă, la cine sunt criticii domnului Lazăr. Sunt elementul cel mai toxic al societăţii, cei care fac tot ce le stă în putinţă să menţină această societate într-o mare de complicitate morală.

Şi oameni aflaţi în solda unui individ dovedit ca turnător la Securitate.

Şi trec la următorul pas: în momentul în care Dan Voiculescu şi Mihai Gâdea devin repere morale ale unei ţări, e indiciul că acea ţară se află într-o stare de metastază. În momentul în care un om care a făcut efortul să se reinventeze profesional, cum este domnul Augustin Lazăr, este crucificat de slugile mediatice ale dlui Dan Voiculescu, din acel moment noi avem datoria de a judeca cu justa măsură şi de a spune că, da, e important să înţelegem rolul unui procuror în procesul de funcţionare a regimului totalitar, dar e important să subliniem şi rolul pe care foştii colaboratori al regimului comunist la cel mai înalt nivel îl au în pervertirea morală a acestei ţări.

„Fesenismul a supravieţuit”

Ce s-a întâmplat cu noi, ca societate, de am ajuns ca, după 30 de ani să ne simţim reprezentaţi de politicieni mediocri, de semidocţi, de impostori? Altfel mi-e greu să înţeleg de ce o majoritate îi votează.

E vorba despre supravieţuirea fesenismului. Acesta a supravieţuit pentru că forţele ce i s-au opus nu au fost suficient de puternice. Iar fesenismul înseamnă: 1. Incompetenţă. 2. Cleptocraţie. 3. Continuitate cu regimul comunist. Să-l vezi pe dl Nicolicea devenit apostol al anticomunismului mi se pare o blasfemie.

Dar noi, ca societate, de ce ne simţim reprezentaţi de astfel de oameni?

Între societate şi fesenism există o relaţie simbiotică, pentru că fesenismul nu înseamnă, aşa cum se spune în mod eronat, doar asistaţii social. Fesenismul mai înseamnă relaţia cu elitele birocratice – el se sprijină pe relaţia cu o parte dintre elitele din puterea judecătorească şi din magistratură ceea ce se vede azi. Fesenismul mai înseamnă o relaţie strânsă cu cei care profită de pe urma contractelor cu statul, indiferent de regim. Fesenismul se bazează pe relaţia de complicitate simbiotică cu acei care trăiesc într-un regim ce refuză independenţa individului. Fesenismul mai înseamnă stăvilirea autodeterminării individuale şi  menţinerea societăţii într-o stare de subdezvoltare cronică.

Cum pot ieşi din această situaţie oamenii oneşti…?

Oneşti şi pragmatici; pragmatismul este esenţa. Am mai spus şi cu altă ocazie că poţi fi un critic al preşedintelui Băsescu, dar nu poţi trece cu vederea că acesta a avut la un moment dat inteligenţa strategică de a-i disloca de la putere pe cei din PSD. Şi aşa a apărut acea fereastră în care s-au făcut nişte mutaţii, după care tot preşedintele Băsescu este cel care a criticat efectele pozitive ale acelor mutaţii, mă refer la întărirea statului de drept.

Dar dacă privim acum la ceea ce a făcut preşedintele Iohannis, observăm ceva neliniştitor: a stat ani de zile într-o stare de pasivitate, care a permis acestor inamici ai libertăţii să ocupe poziţii din ce în ce mai puternice, şi nu doar în spaţiul politic, să intre pe domenii despre care noi credeam că sunt pe cale de a se reforma, cum este cazul magistraturii.

„Un preşedinte este un general ale cărui oşti trebuie să fie adunate, mobilizate şi hrănite cu speranţă”

Ce putea face concret preşedintele, mai ales în contextul în care a fost marginalizat instituţional?

Un preşedinte este un general ale cărui oşti trebuie să fie adunate, mobilizate şi hrănite cu speranţă. Ăsta e rolul preşedintelui.

Era mai bun un preşedinte jucător în această perioadă?

Avem nevoie de un model de preşedinte activ. Activismul prezidenţial înseamnă să cauţi breşe în perimetrul inamicului, să trimiţi iscoade ca să vezi care e starea inamicului, să vezi între inamicii tăi care este cel mai periculos şi cu care dintre ei poţi încheia o alianţă pentru a-l elimina pe cel mai periculos dintre ei. De exemplu, căderea lui Victor Ponta de la putere a fost facilitată de Liviu Dragnea, ca un pas în direcţia cuceririi puterii absolute; domnul Dragnea şi-a clădit puterea pe cadavrele de la Colectiv. Acum e limpede că fără imboldul pe care l-a dat dl Dragnea din interiorul PSD, dl Ponta nu părăsea puterea.

„Să nu-l transformăm pe Victor Ponta din inamic al lui Liviu Dragnea în prieten al statului de drept şi al democraţiei”

Ăsta e motivul, probabil, pentru care, acum, dl Ponta este un foarte virulent opozant al regimului Dragnea.

Domnul Ponta este un oponent al domnului Dragnea personal, nu al regimului Dragnea; el ar prelua bucuros anumite elemente ale regimului, dar fără Liviu Dragnea. Am o memoria prea bună ca să nu-mi aduc aminte de momentele în care acesta era un mic Erdogan de România, pe Stadionul naţional. Trebuie să fim foarte atenţi ca ostilitatea faţă de domnul Dragnea să nu ne orbească şi să să ne determine să reevaluăm prea repede personaje care şi-au dat măsura în trecut. Cred că Victor Ponta e util ca inamic al liderului PSD,  dar să nu-l transformăm din inamic al domnului Dragnea în prieten al statului de drept şi al democraţiei.

„Cei care trag semnalele de alarmă sunt aliaţii noştri care ajută România să nu ajungă protectorat rusesc”

Cum traduceţi mesajele transmise de instituţii occidentale, de Departamentul de Stat al SUA, de unele ambasade acreditate la Bucureşti care îşi exprimă îngrijorarea şi cer public Guvernului şi Parlamentului să nu încalce regulile statului de drept?

Ceea ce e cert este că viitorul aceste ţări stă în mâinile oamenilor acestei ţări şi că, din diverse motive, politicienii socialişti europeni nu se vor dezice până la capăt de Liviu Dragnea. Dacă doreau cu adevărat să-i transmită un mesaj, procedau cum au făcut-o Popularii Europeni cu Viktor Orban.

Aceste reacţii venite pe canale diplomatice spun enorm despre recăderea în ceauşism a României. Doar în timpul lui Nicolae Ceauşescu şi în primii ani de domnie ai lui Ion Iliescu mai aveam această situaţie în care ambasadele occidentale stigmatizau regimul de la Bucureşti. Eu cred că mulţi dintre români nu realizează ceea ce ni se întâmplă. Cei care trag semnalele de alarmă despre care vorbiţi sunt aliaţii noştri, partenerii de discuţii, furnizorii de securitate care ajută România să nu ajungă protectorat rusesc. Sunt aceiaşi oameni care trimit avioanele să survoleze deasupra României – şi mă refer aici la SUA, la Canada, la Marea Britanii –, care ne sunt o cupolă de securitate şi ne protejează libertatea, atrăgând atenţia clasei politice la putere că nu poate beneficia de sprijinul lor şi să se comporte ca un regim despotic asiatic.

„Dacă Liviu Dragnea ar deveni preşedinte, am fi o ţară de nimicuri, iar domnia sa ar fi totul”

În 2014, încercam să îmi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla dacă Preşedinţia era câştigată de Victor Ponta. Acum încerc să-mi imaginez ce s-ar putea întâmplă în varianta în care regimul Dragnea va avea un exponent şi la Cotroceni…

Aş aduce o undă de speranţă în ceea ce aţi spus. Dacă dl Dragnea va fi candidat la Preşedinţie, şansele ca el să fie ales sunt reduse; PSD poate fi cel mai mare partid parlamentar, dar o alegere în două tururi de scrutin este o alegere cu altă logică, în care polarizarea societăţii lucrează împotriva lor.

Uitaţi-vă la Liviu Dragnea şi la modul în care se raportează cu acea replică memorabilă: „Nimic eşti tu.” Nu cred că sunt mulţi oameni în istoria României care să fi spus ceva mai îngrozitor şi mai dispreţuitor faţă de un compatriot. Liviu Dragnea este de o toxicitate superioară faţă de Victor Ponta care, şi în momentele lui de rătăcire, nu a produs o asemenea replică. Liviu Dragnea este într-o fază în care chiar consideră că persoanele care i se opun sunt un nimic, că el este totul, că el se confundă cu România şi că noi, global vorbind, suntem inamicii ţării.

Mă întrebaţi ce se va întâmpla în situaţia ipotetică în care şi preşedintele ar fi domnul Dragnea. Am fi o ţară de nimicuri, iar domnia sa ar fi totul. Logica lui este cea a lui Erdogan. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în Turcia: alegerile pierdute în Istanbul au fost anulate. Uitaţi-vă la logica Putin, la logica regimurilor din ţările central-asiatice. Spre zona aceea  ne-am îndrepta. Nu ar fi un regim gen Orban; acesta e o variantă edulcorată a ceea ce aceşti domni şi doamne pot produce, într-o alianţă dintre furie, disperare şi dispreţ exprimat cu brutalitate.

Şi dacă nu ajunge la Preşedinţie, situaţia e dramatică, întrucât preşedintelui i s-au redus mult din atribuţii. Pericolul este existenţa acestui fesenism de care noi suntem incapabili să ne despărţim. După 30 de ani avem o reţetă de selecţie a personalului politic care e izbitor ceauşistă – că numai în ceauşism doamna Viorica Dăncilă putea să aspire să fie premier…

Sau preşedinte. Am văzut că e tatonat terenul. Un canal de propagandă rusă scria, în primăvara acestui an, că Viorica Dăncilă e omul momentului și „cel mai probabil candidat la Președinție”…

Chiar şi pentru un pesimist ca mine există scenarii de tipul zonei crepusculare…

În istoria României am avut femei remarcabile, în secolul XX: Regina Maria, Elisabeta Rizea, Monica Lovinescu, Doina Cornea, Adriana Georgescu, Alice Voinescu, o avem pe Ana Blandiana astăzi, iar lista e lungă. Doamna Dăncilă este expresia contraselecţiei absolute. Comparaţi-o cu, de exemplu, Laura Codruţa Kovesi, care are o capacitate remarcabilă de a galvaniza auditoriul şi de a reprezenta nişte valori. Ţineţi minte cum erau adunările acelea ale congreselor PCR, cu cotele de femei? Un fel de femei clone, care, toate, semănau între ele, semănau cu activistetele de partid şi toate semănau cu Elena Ceauşescu. Apoi uitaţi-vă la garnitura politică a PSD, pentru femeile din România. Avem nevoie să scoatem la lumină acele voci care sunt acum amuţite de voci precum cea a doamnei Dăncilă. Sunt vocile celor care, de multe ori, nu ies la suparfaţă, dar gândesc, lucrează.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.