Ioan Stanomir, profesor de drept constituţional: „Naţionalismul primordialist, xenofob şi antisemit nu poate intra în ecuaţia valorilor euroatlantice”

Intrăm, peste câteva zile, în anul ce marchează Centenarul Marii Uniri, când e posibil să asistăm nu doar la comemorarea în sine şi a simbolisticii eroice, ci şi la o recrudescenţă a sentimentului naţionalist. Suprapusă pe o retorică agresivă care vorbeşte despre suveranitate ca despre „neamestecul în treburile interne”.

L-am invitat pe Ioan Stanomir, profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, la un dialog despre ceea ce nu ar trebui să lipsească din acest an al Centenarului Marii Uniri, dar şi despre modul în care, în actualul context geopolitic şi ca ţară parte a unui ansamblu politic, trebuie să ne raportăm la naţionalism şi la ideea de suveranitate, pentru a nu reîntâlni demoni politici care au mai bântuit România şi pentru a nu ajunge victime ale ideologiei putiniste.

Naţionalismul primordialist, xenofob şi antisemit nu poate intra în ecuaţia valorilor euroatlantice”

CV Ioan Stanomir

 

Este, din 2006, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, fiind  specializat în constituţionalism comparat, istoria ideilor politice (conservatorism) şi în studii culturale pe intervalul comunist.

 

A fost președinte al Comisiei Prezidențiale de analiză a regimului politic și constituțional din România, iunie 2008 – ianuarie 2009. Apoi, în perioada 1 martie 2010 – 23 mai 2012, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

 

Printre volumele publicate se numără „Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual” (2004), „O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici” (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), „Explorări în comunismul românesc” (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), „Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga” (2008), „Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor” (2009), „Apărarea libertăţii” (1938–1947) (2010), „Teodoreanu reloaded” (alături de Angelo Mitchievici, 2011), „Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală” (Humanitas, 2011), „Junimismul şi pasiunea moderaţiei” (Humanitas, 2013), „Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii” (2015), „Comunism inc.” (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), şi „Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism” (Humanitas, 2016).

Domnule Ioan Stanomir, intrăm în anul care va marca Centenarul Marii Uniri. E posibil să asistăm la o recrudescenţă (poate, nu întâmplătoare) a sentimentului naţionalist. La începutul veacului trecut, când a fost înfăptuită Marea Unire, „naţionalism” era perceput ca unul dintre cele mai nobile cuvinte. Acum, dacă nu ne temem de el –, percepându-l ca pe o ameninţare la adresa democraţiei, atâta timp cât îl vedem ca părând, uneori, sinonim cu extremismul, cu xenofobia, cu radicalismul etnic –, avem măcar rezerve faţă de cei care manifestă un naţionalism zgomotos. Cum s-a ajuns, în timp, la această schimbare de percepţie?

Această schimbare de percepţie este cauzată de modul în care naţionalismul a devenit fundament al politicilor totalitare în perioada interbelică. Fascismul şi regimurile autocratice de dreapta radicală au promovat această ideologie a apartenenţei în varianta ei tribalistă şi xenofobă, pentru a organiza regimuri care au fost nu doar antidemocratice, ci şi genocidare. De aici, sentimentul că acest tip de abordare a identităţii, prin replierea către sine şi prin refuzul îmbrăţişării sănătoase şi generoase a diferenţelor, poate conduce la consecinţe catastrofale în Occident, dar şi în lume.

 

În contextul geopolitic actual, este bună sau nu încurajarea naţionalismului, într-o ţară care e parte a unui ansamblu politic?

Dacă ţinem la definiţiile pe care le-am evocat, adică la cele de naţionalism în sensul tribalismului, primordialismului şi xenofobiei, această ideologie este în totală contradicţie cu proiectul euroatlantic. Proiectul euroatlantic la care România ţine şi care pentru România a însemnat enorm presupune, dimpotrivă, acceptarea patriotismului, a democraţiei liberale şi a angajamentului faţă de valori care transcend etnia şi pun în centrul lor această credinţă în demnitatea umană. Iar naţionalismul primordialist, xenofob şi antisemit nu poate intra în ecuaţia acestor valori euroatlantice.

„Suveranitatea înseamnă în primul rând respectarea legilor, a Constituţiei, a principiilor pe care se întemeiază comunitatea euroatlantică”

O retorică foarte agresivă, la care au recurs în ultima vreme destul de mulţi politicieni ai Puterii, aduce în discuţie „neamestecul în treburile interne” ori de câte ori un diplomat străin, o Cancelarie occidentală îşi exprimă public îngrijorarea faţă de derapaje constituţionale, de derapaje de la legile statului de drept, de care se face vinovată Puterea. Argumentul lor este articolul 2 din Constituţie, privind suveranitatea statului. Reprezintă astfel de semnale ale partenerilor noştri europeni sau ale partenerului strategic o ameninţare la adresa suveranităţii naţionale sau, cum ni se spun, o încălcare a acesteia?

Politicienii care, precum dl Şerban Nicolae, vorbesc de suveranitate în aceşti termeni nu sunt departe de modul în care Nicolae Ceauşescu vorbea despre suveranitate. Pentru regimul comunist, suveranitatea însemna, aşa cum bine aţi reamintit, „neamestec în treburile interne”. Într-o traducere directă şi brutală, neamestecul Occidentului, ca şi al oricărei alte ţări, în afacerile de împilare ale poporului de către un regim ilegitim şi criminal.

Politicienii fesenişti de astăzi redescoperă ideea de suveranitate şi o redescoperă sub semnul acestei dorinţe de a-şi păstra intactă puterea de a instaura fărădelegea în România. De aceea, acest tip de suveranitate nu numai că nu este compatibilă cu ordinea euroatlantică, dar este profund îndatorată şi similară ideologiei putiniste. Politicienii fesenişti de astăzi, care redescoperă suveranitatea ceauşistă sunt, în modesta mea opinie, aliaţi obiectivi, devotaţi, ai ideologiei putiniste în România.

 

Cum trebuie să ne raportăm la ideea de suveranitate în contextul în care suntem un stat membru al UE, al NATO?

Suveranitatea într-o democraţie constituţională este întotdeauna circumscrisă unor valori. Valori care trec dincolo de orice vot democratic, de la separaţia şi echilibrul puterilor în stat la demnitatea umană. Şi nicio putere din lume nu are dreptul să le încalce. Aceasta este perspectiva internă. E o perspectivă nenegociabilă.

În ceea ce priveşte perspectiva internaţională, apartenţa la NATO şi la UE a presupus acceptarea unor valori, valori nenegociabile. Şi sunt valorile pentru care, acum aproape 30 de ani, s-au sacrificat oameni din Timişoara, din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării. Pentru acest tip de comunitate  – comunitate bazată pe solidaritatea valorilor – s-au sacrificat eroii din Decembrie 1989 şi nu pentru un tip de suveranitate care ar permite unui regim abuziv să le împileze din nou. Suveranitatea înseamnă în primul rând respectarea legilor, respectarea Constituţiei şi respectarea setului de principii pe care se întemeiază comunitatea euroatlantică. Aceasta este alternativa la tribalizare, la dezastrul economic şi la influenţa din ce în ce mai puternică a Rusiei pe continent.

„Nu datorăm respect unui stat care este incapabil să respecte libertăţi”

În afara comemorării în sine şi a simbolisticii eroice ce ar trebui să nu lipsească din acest an al Centenarului Marii Uniri?

Cred că nu ar trebui să lipsească – şi am spus-o de mai multe ori – Declaraţia de la Alba Iulia, care este, poate, cel mai important document elaborat de români în secolul XX şi este un document care luminează, până azi, ca un far ce nu se stinge niciodată. Datorăm acestor părinţi fondatori de la 1918, din Transilvania şi Banat, tot respectul nostru. Datorăm soldaţilor români din Primul Război Mondial tot respectul nostru. Dar nu datorăm respect unui stat care este incapabil să respecte libertăţi. La 1 Decembrie 1918, cei care s-au unit cu ţara au pus înainte de toate libertăţile şi au crezut, aşa cum credem şi noi astăzi, că o ţară liberă nu poate avea decât oameni liberi. Nu poţi fi liber într-o ţară în cătuşe. De aceea cred că acea Declaraţie de la Alba Iulia este documentul pe care ar trebui să-l legitimăm totdeauna atunci când ne dorim să înţelegem ce înseamnă a fi român în spaţiul euroatlantic, astăzi.

 

Care sunt ameninţările de care ar trebui să ne fie cel mai teamă în această perioadă?

Cred că deja ştim de ce ar trebui să ne fie cel mai teamă, şi anume, de majoritatea PSD-UDMR-ALDE, care încearcă să distrugă tot ceea ce s-a edificat în toţi aceşti ani. Cred că ar trebui să ne fie teamă de noi înşine, ca nu cumva să cedăm tentaţiei de a ne resemna şi a abandona. Cred că ar trebui să ne fie teamă de demonii politici care au bântuit România în secolul XX, demoni care pot reurca la suprafaţă oricând.

 

Previzibil, vom asista, în acest an, la discursuri înflăcărate, la simpozioane, la depuneri de coroane din partea exponenţilor clasei politice. Care ar fi, însă, cel mai frumos omagiu pe care clasa politică în ansamblul ei l-ar putea aduce marcării Centenarului Marii Uniri?

Să înceteze să mai fie o elită politică a aroganţei, a cleptocraţiei şi a dispreţului şi să accepte vocea cetăţenilor ei. O majoritate din Parlament care îi ignoră pe cetăţeni, pe magistraţi, care ignoră partenerii noştri euroatlantici este o putere care dezonorează România la Centenar.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS