Pericolul retragerii NATO din zonă, invocata schimbare a axei Washington – Londra – Bucureşti cu  axa Washington – Berlin – Bucureşti, riscurile pe care le implică ridicarea la Bucureşti a unei moschei de mari dimensiuni, anturată de instituţii de educaţie, de prozelitism, relaţia neoficială dintre Justiţie şi servicii secrete, dar şi ipoteza ca România ar putea fi condusă, într-o zi, de serviciile secrete sunt teme pe marginea cărora l-am invitat la un dialog pe Cristian Diaconescu. Fost ministru al Justiţiei, fost ministru de Externe, fost consilier prezidenţial, actual preşedinte al Fundaţiei Mişcarea Populară.

„Marea problemă a strategiilor de securitate este că, după ce sunt adoptate, instituţiile nu le folosesc”

CV Cristian Diaconescu

 

Preşedintele Fundaţiei Mişcarea Populară (din 2014)

Consilier prezidenţial, Şeful Cancelariei Prezidenţiale (mai 2012-decembrie 2014)

Ministrul Afacerilor Externe (ianuarie 2012 – mai 2012)

Vicepreşedinte al Senatului (mai 2010 – ianuarie 2012)

Ministru al Afacerilor Externe (2006 – 2008)

Senator, preşedinte al Comisiei pentru Apărare şi Securitate Naţională din cadrul Senatului (2005 – 2006)

Senator, vicepreşedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului, din cadrul Senatului (martie 2004 – decembrie 2005)

Ministru al Justiţiei (2000 – 2003)

Secretar de Stat pentru Afaceri Bilaterale în cadrul MAE (2003 – 2004)

Secretar de Stat pentru Afaceri Europene în cadrul MAE (2000 – 2001)

Secretar general adjunct şi ambasador En pied al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre (1998 – 2000)

Director general al Departamentului Judiciar şi Consular în cadrul MAE (1996 – 1997)

Director al Departamentului pentru OSCE şi cooperare sub-regională în cadrul MAE (1995 – 1996)

Secretar ştiinţific în cadrul Asociaţiei pentru Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale şi diplomat în cadrul Departamentului pentru OSCE al MAE (1993 – 1995)

Şef al Departamentului pentru Cooperare Politică şi Militară în cadrul OSCE, din cadrul MAE, diplomat la Misiunea permanentă a României în cadrul Organizaţiilor Internaţionale din Viena (1990 – 1993)

Diplomat în cadrul Misiunii Permanente şi a Delegaţiei Permanente a României la OSCE (1989 – 1990)

Inspector în Ministerului Justiţiei (1985 – 1989)

Judecător la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi la Judecătoria Ilfov (1983 – 1985)

 

(Sursă CV: www.cristiandiaconescu.ro)

România are, de puţin timp, o nouă Strategie Naţională de Apărare, 2015 – 2020, redactată la un an de la anexarea Crimeii, momentul în care Rusia schimba practic vechea ordine europeană. Apreciaţi că această nouă Strategie este în măsură să ofere linii coerente de acţiune în raport cu noul context geostrategic?

Am participat la multe şedinţe de criză, şedinţe la care sunt invitaţi reprezentanţi ai tuturor instituţiilor de siguranţă naţională şi ai celor care, în mod coerent, trebuie să aplice principiile unei astfel de strategii. În cadrul discuţiilor din jurul mesei, niciunul dintre reprezentanţii acestor instituţii nu invocă prevederile strategiei atunci când se pune problema unui răspuns instituţional în ceea ce priveşte situaţia de securitate. Deci, marea problemă a acestor strategii este faptul că, după ce sunt adoptate, instituţiile nu le folosesc. Ele nu reprezintă, deci, o bază în ceea ce priveşte mandatul de acţiune sau de reacţie.

Această strategie de securitate este adoptată în parametri de siguranţă naţională ai unui stat membru NATO – are în vedere elementele de insecuritate, mai ales pe cele din vecinătate, ca şi pe cele cu care se confruntă întreaga comunitate internaţională, şi mă refer aici la atacuri informatice, la terorism, la radicalismul islamic şi altele –, dar este generică. Enunţă, cum spuneam, riscurile la adresa securităţii, fără a găsi, totuşi, formulele concrete de răspuns la nivelul instituţiilor statului. Pentru o ţară aflată într-o zonă destul de complicată din punct de vedere al securităţii, ar fi necesară, pe de o parte, urmărirea respectării unei asttfel de strategii, iar pe de altă parte, ar fi necesar un proces de implementare a ei, care să fie asumat direct şi imediat la nivelul instituţiilor statului, şi nu doar declarativ. Deci, problema de fond este în ce măsură un astfel de document, o dată adoptat, primind putere de lege, devine obligatoriu, dar mai ales devine util.

„La un moment dat, poate deveni dificil pentru un stat NATO să sprijine o ţară care nu îi împărtăşeşte într-o proporţie covârşitoare evaluările”

În declaraţii de presă recente aţi invocat pericolul retragerii NATO din zonă. Pe ce vă bazaţi temerile?

Criteriul fundamental de funcţionare a instituţiilor de securitate, respectiv cel al NATO, este cel al validării unor standarde la care toate statele membre nu numai să adere, dar şi să continue să le aplice. Derapajele sau deciziile politice interpretabile, care ar crea confuzie, nefuncţionarea statului de drept, vulnerabilizat intern prin corupţie, prin decizii politice împotriva sensului adoptat de NATO, absenţa solidarităţii, agendele separate ale statelor pot deveni elemente de vulnerabilitate care, la un moment dat – sigur, într-un proces treptat, pe care nu-l doresc sub nicio formă României – să îndepărteze acel stat de grupul celor care împărtăşesc aceleaşi standarde şi aceleaşi criterii.

Este un proces care, azi, de exemplu, se întâmplă în Ungaria. După cum observaţi, în proximitatea zonei de conflict din estul Europei are loc o desfăşurare a NATO, având rolul de a reafirma principul solidarităţii şi, implicit, de a da un semnal de descurajare în ceea ce priveşte orice tentativă de agresiune în legătură cu spaţiul euroatlantic. Acest program nu priveşte, însă, Ungaria, deşi Ungaria se află în apropierea acestuia. Explicaţiile sunt simple: derapajele xenofobe şi antisemite, deciziile luate de Budapesta, care privesc direct şi imediat lumea democratică şi liberală, opunerea premierului Orban tendinţelor fundamentale la nivelul uniunii occidentale sunt semnale care determină îndepărtarea Ungariei, tot mai mult, de zona de referinţă a NATO.

Cine urmăreşte evoluţia politică din România mă aştept să înţeleagă că, la un moment dat, poate deveni extrem de dificil pentru un stat al NATO – mă refer mai ales la marii contributori şi politici, şi financiari, şi militari – să sprijine o ţară care nu împărtăşeşte într-o proporţie covârşitoare valorile fundamentale ale NATO.

„Nu cred că a pus problema în sensul de a se exclude un stat sau altul din actele parteneriale”

Cu câteva luni înainte de numirea în funcţia de şef al SRI, Eduard Hellvig declara că „prioritatea fundamentală a anului 2015 este  ancorarea mai pronunţată şi mai activă a României în ecuaţia securităţii euro-atlantice, pe axa Washington – Berlin – Bucureşti”. Ce înseamnă, în viziunea dumneavoastră, înlocuirea, în această axă, a Londrei – care apărea în axa pe care, în 2004, Traian Băsescu aşeza România – cu Berlinul?

Atât în plan militar, cât şi al instituţiilor de siguranţă naţională, în ultimii opt – nouă ani, România a stabilit un nivel extrem de ridicat al interoperativităţii şi cooperării cu statele din NATO, evident, în special cu cele mai semnificative din punct de vedere al aportului la garantarea securităţii tuturor celorlalţi.

Nu cred că a pus problema în sensul de a se exclude un stat sau altul din actele parteneriale. De altfel, nici nu ar fi posibil aşa ceva. Atât Marea Britanie, cât şi SUA şi Germania sunt contributori efectivi la securitatea României – de la cooperarea în domeniul militar, până la acţiunile şi operaţiunile organizate în comun şi deciziile politice care privesc România, din punctul de vedere al securităţii regionale, care sunt sprijinite consecvent şi de SUA, şi de Marea Britanie, şi de Germania – România nu are vreo opunere atunci când se pune problema asigurării pachetului de securitate în cadrul NATO.

Sunt convins că, azi, ca şef al SRI, dl Hellvig cunoaşte în detaliu palierele de cooperare dintre instituţiile de siguranţă din România şi cele din statele euroatlantice, inclusiv Marea Britanie. Ştie, de exemplu, că astăzi, după SUA, România este unul dintre cei mai mari contributori în legătură cu comunitatea de informaţii la nivelul NATO. Deci, văd declaraţia dintr-o perspectivă inclusivă, nu exclusivă.

„Chestiunile ce ţin de ridicarea unei moschei extrem de mari, anturată de instituţii de educaţie, reprezintă o discuţie nouă”

O problemă controversată, aflată de o vreme pe agenda publică, este ridicarea, la Bucureşti, la solicitarea Statului turc, a celei mai mari moschei din Europa, pe lângă care să funcţioneze un centru de pregătire a tinerilor selectați din Islam, un centru cu o capacitate de 6.000 de locuri. Decizia a fost luată de Guvern, fără a fi discutată în CSAT. Raportând-o la intenţia declarată de extindere a organizaţiei teroriste Statul Islamic în Balcani şi în Europa Centrală şi de Est, apreciaţi că acest proiect ar fi un real pericol, dacă s-ar materializa, sau e o temere nejustificată?

De ani de zile, această temă a fost în discuţiile bilaterale dintre România şi Turcia, cuvântul de bază fiind reciprocitatea. Şi eu, ca ministru de Externe, am primit solicitări de acest fel, am participat şi la discuţiile pe care preşedintele Traian Băsescu le-a avut atât cu Recep Erdogan, cât şi cu fost preşedinte Abdullah Gül. În cadrul tuturor acestor întâlniri s-a pus în discuţie doar solicitarea părţii turce privind construirea unei moschei, strict ca şi instituţie de cult.

Deci, nu şi înfiinţarea, la Bucureşti, a unui centru de pregătire a tinerilor islamişti…

Nu, nu s-a pus niciun moment în discuţie înfiinţarea unui centru de educaţie, a unei zone de prozelitism a unei instituţii complementare acestei moschei. Azi au apărut aceste elemente.

Sub aspectul reciprocităţii, situaţia mi se pare în regulă, fără a exagera într-un sens sau în altul, ţinând cont exact atât de nevoile musulmane, cât şi ale comunităţii ortodoxe române din Istanbul.

Totuşi, în Bucureşti nu sunt atât de mulţi musulmani încât să fie necesară ridicarea unei moschei de o asemenea dimensiune.

Sunt câteva mii, şi majoritatea nu sunt musulmani cetăţeni români. Tocmai de aceea, repet, singura discuţie s-a purtat, cel puţin la nivelul pe care eu îl cunosc, în legătură cu alocarea unui spaţiu pentru o moschee. Nu s-a discutat despre mărimea acesteia, numărul de credincioşi cărora să li se adreseze şi despre alte aspecte colaterale. Toate aceste chestiuni care ţin de ridicarea unei moschei extrem de mari, anturată de instituţii de educaţie, reprezintă o discuţie nouă.

De ce a rămas în aer acest proiect, până acum?

Pentru că, din punct de vedere al nivelului politic la care s-a discutat, nu era o problemă. Era o chestiune generică de bună înţelegere şi de răspuns elegant între cele două state. Chestiunea s-a complicat când s-a pus problema aspectelor tehnice, administrative, de identificare a unui teren, cele legate de instituţia care ar fi urmat să finanţeze proiectul. Deci, aspecte care nu mai ţineau de partenerii politici. Motiv pentru care proiectul a întârziat. Şi nu era o temă atât de importantă, atunci, încât să fie urmărită, din punct de vedere politic, cu foarte mare atenţie. Erau altele mult mai importante. 

Sper să apară clarificări în legătură cu un eventual centru de pregătire, pentru că lucrurile pot deveni extrem de complicate. Cum bine spuneaţi, la Bucureşti, numărul credincioşilor musulmani este destul de redus. Nu cred că, în România, în acest moment, putem discuta despre o zonă de pregătire a cultului islamic. Repet, nu avem în România o comunitate musulmană atât de numeroasă care să presupună o astfel de abordare.

Această idee, inclusiv a moscheii, a fost respinsă în Bulgaria şi în Ungaria – în Balcani fiind o serie de probleme legate de jihadismul militant.

Strict din punctul de vedere al comunităţii musulmane în România, nu văd raţiunea pentru care, în acest moment, am avea chiar o dezbatere în legătură cu extinderea unei ideii de instituţie religioasă la nivel educaţional. Şi nu văd vreo raţiune pentru care cineva şi-ar fi dat acordul pentru aşa ceva.

„Sper că atât în sistemul judiciar, cât şi în sistemul de siguranţă naţională să se înţeleagă clar delimitările pe care un stat democratic le presupune”

A trecut încă o şedinţă CSAT în care nu a fost pusă în discuţie problema deconspirării ofiţerilor acoperiţi în Justiţie, subiectul nefiind abordat nici la şedinţa din 9 iunie, deşi, cu câteva zile înainte, şeful statului, Klaus Iohannis, declarase public că susţine demersul de deconspirare a ofiţerilor acoperiţi din Justiţie. Cum poate fi explicată această situaţie?

În condiţiile în care această temă este reală, nu trebuie minimalizată. Avem un cadru legal prin care magistraţilor le este interzis să fie ofiţeri acoperiţi – Legea magistraţilor din 2004, la care am lucrat şi eu. În general, toate instituţiile de siguranţă naţională sunt obligate să evite să aibă reprezentanţi în sistemul judecătoresc, în cel de presă care, prin independenţa lor, asigură funcţionarea democratică a statului. Pe de altă parte, şi instituţiile de siguranţă naţională, fiind perfect articulate pe structurile din spaţiul euro-atlantic, după părerea mea se înscriu în categoria celor care respectă la modul categoric delimitările democratice în ceea ce priveşte funcţionarea statului de drept. Dacă CSAT doreşte să-şi asume o astfel de responsabilitate, este în regulă.

CSAT-ul este obligat să-şi asume solicitarea acestui control.

Eu sper să nu fie nevoie de o intervenţie din exterior pentru ca aceste aspecte să nu existe, iar dacă există, să fie rezolvate de instituţiile care au obligaţia să facă lucrurile să reintre în legalitate. Sper că atât în sistemul judiciar, cât şi în sistemul de siguranţă naţională să se înţeleagă foarte clar delimitările pe care un stat democratic le presupune. CSAT trebuie să se implice atunci când instituţiile nu înţeleg ele însele că este important şi că rolul lor este să controleze o astfel de situaţie, încă o dată spun, dacă ea există.

Şi dacă ea, ipotetic, nu există, instituţiile abilitate prin lege să facă lumină în această problemă au obligaţia să aducă clarificări.

De acord cu dumneavoastră. Tema a fost adusă în spaţiul public şi de către persoane cu responsabilităţi în cele două sisteme – înţeleg că şi Uniunea Judecătorilor din România a ridicat acest subiect şi a sesizat CSAT.

L-a sesizat, la începutul lunii iunie. Dar, cum spuneam, nu există nicio reacţie din partea acestei instituţii.

Să zicem că între ei poartă un dialog, ceea ce este foarte bine, dar şi opinia publică trebuie informată. Este o chestiune extrem de sensibilă care, da, poate fi rezolvată interinstituţional, şi aş încuraja acest lucru, dar pe de altă parte, rezultatul acestei cooperări trebuie adus la cunoştinţa publicului.

Dumneavoastră cum aţi „traduce” această tăcere?

CSAT are capacităţi de decizie în privinţa instituţiilor care fac parte din CSAT, dar nu ştiu în ce măsură se poate substitui într-o structură de control, poate deveni o instituţie care să intervină într-o astfel de situaţie, pentru a face lumină. Suntem un stat democratic în care toate instituţiile au propria responsabilitate.

Ideea este că o astfel de temă e foarte sensibilă, mai ales în momentul în care ne dorim ca sistemul judiciar să fie independent. Iar faptul că în rândul opiniei publice se induce o oarecare stare de nesiguranţă este anormal.

„Stăpânul dosarului este judecătorul”

„Dacă în trecut ne retrăgeam din câmpul tactic o dată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu (…) în prezent ne menţinem atenţia până la soluţionarea fiecărei cauze”, declara, nu demult, generalul SRI Dumitru Dumbravă. Cum descifraţi această declaraţie, ca fost ministru al Justiţiei?

Instituţia pe care o reprezintă cel care face această declaraţie ar trebui să vină cu precizări.

Nu le-a adus. Totuşi, cum se poate ca cineva din exterior să urmărească cursul unui dosar, până la final?

Nu se poate.

Nu se poate de jure…

Exact, de jure nu se poate. De facto, nu am cum să răspund. Stăpânul dosarului este judecătorul. Dar, repet, nu e posibil, aşa cum cunosc eu cadrul legal de funcţionare a sistemului judiciar. Nu ştiu ce a vrut să spună, la ce s-a referit. Nu ştiu ce implică acel „câmp tactic” în sistemul judiciar. Ceea ce pot să spun este că aspectele de coruptibilitate, care mai există în sistemul judiciar, pot face, la un moment dat, obiectul cercetării SRI.

Acesta e un alt subiect…

Încercam să „traduc” ce-mi spuneţi. Dacă la acest lucru se referă, acolo SRI are competenţă. Sunt aspecte care, la un moment dat, influenţează nociv decizia suverană a magistraţilor. Alte aspecte, repet, nu sunt legale. Nu pot face, însă, un proces de intenţie.

„Nu poate veni nimeni, din exterior să-ţi controleze toate instituţiile”

Rămânând încă puţin în sfera serviciilor. Recent, în mass-media a fost lansată ideea că României i-ar fi mai bine dacă ar fi condusă de serviciile secrete. Cum vedeţi o asemenea ipoteză?

Am văzut şi eu. Fostul meu coleg, Sebastian Lăzăroiu, a lansat această butadă. România e condusă de cei pe care românii îi aleg. Din acest punct de vedere, nu există o altă interpretare. Citind tot textul, mi s-a părut că Sebastian Lăzăroiu se referă la un alt aspect, şi anume, la faptul că rigoarea, disciplina şi seriozitatea care prevalează, totuşi, în cadrul acestor instituţii de forţă ar fi foarte utile atunci când s-ar pune problema actului de conducere. Numai că actul de conducere înseamnă actul de guvernare.

Totuşi, o astfel de ipoteză nu implică un mare grad de risc, prin cantitatea şi importanţa informaţiilor ai căror depozitari sunt reprezentanţii serviciilor speciale? Asta pe de o parte. Pe de alta, privind spre est, vedem că şi la Kremlin este un regim condus de un om provenit din serviciile de informaţii, ales tot de popor.

Spre deosebire de vecinii noştri de la Est, România nu este o democraţie prin delegaţie. Cred că România este o democraţie autentică, sigur, cu probleme, cu dificultăţi, cu întârzieri, dar sensul democratic pe care merge România este consecvent. Din acest punct de vedere, aşa cum este articulată ţara noastră, ca stat NATO şi UE, evident că, indiferent de forma de guvernământ, toate instituţiile care au informaţia au şi un coeficient de putere bine definit. Ţine, însă, de statul democratic modul în care sunt controlate aceste instituţii la nivelul Parlamentului, Guvernului, Preşedinţiei, cu atribuţii legale şi constituţionale clare din acest punct de vedere. Iar structuri de forţă există şi în SUA, şi în Elveţia, şi în Finlanda.

Dar acolo există, în contrabalans, un control democratic al lor.

Da, există un echilibru la nivelul societăţii.

La noi nu există.

Nu aş fi atât de categoric.

Controlul civil asupra serviciilor de informaţii e ca şi inexistent.

Repet, nu aş fi atât de categoric. Fără a ţine partea serviciilor, spun că nu e vina serviciilor. Dacă nu avem oameni de stat capabil să-şi exercite funcţiile aşa cum cere legea şi aşa cum experienţa internaţională a paternerilor noştri funcţionează, atunci putem spune că avem o problemă. Dar articulaţiile interioare ale acestor instituţii, bine conectate la sistemul euro-atlantic, după părerea mea, nu le permit, să facă excese. Dar nu poate veni nimeni din exterior să-ţi controleze toate instituţiile.

Citeşte şi:

Cristian Diaconescu: „Recentele mesaje anticorupţie venite dinspre Casa Albă sunt un ultimatum înainte de schimbarea politicii SUA faţă de România”

Cristian Diaconescu: „Cel mai mare pericol pentru România este coborârea sub nivelul minim de respectare a unor standarde democratice”