Ion Vianu: „Avem nevoie de ceva care se găseşte deasupra noastră, care ne transcende”

Ion Vianu este nu doar unul dintre cei mai buni medici psihiatri români din a doua jumătate a secolului XX și o revelație a literaturii anilor 2000, ci și unul dintre cei mai compleţi intelectuali români. Din 1977, după ce s-a implicat în mișcarea Paul Goma, a plecat în exil, în Elveția, ca formă de protest faţă de modul în care psihiatria fusese transformată în formă de represiune.

L-am întâlnit la Timișoara, zilele trecute, la Festivalul Internațional de Literatură. Și am avut un dialog pe care l-am început cu modul în care vede România acestor ultimi ani și l-am încheiat invitându-l la o întoarcere în timp, în interbelic, la Zamora, locul vacanțelor copilăriei sale. Am zăbovit, însă, puțin și asupra altor teme: visul care l-a determinat să studieze psihanaliza și să evadeze din coșmarul totalitarist, psihiatria ca formă de represiune, complementaritatea dintre psihanaliză și religie, sufletele prăbușite în abisuri, pe care le-a tratat, ori frumosul care poate mântui lumea.

 

O ţară nu este numai suma indivizilor ei, este şi modul în care funcţionează ea”

CV Ion Vianu

 

Scriitorul şi psihiatrul Ion Vianu (născut în 15 aprilie 1934, la București), fiul renumitului critic literar Tudor Vianu, s-a stabilit în Elveția în 1977.

 

A colaborat la Radio Europa Liberă și a militat constant împotriva folosirii psihiatriei ca formă de represiune, alăturându-se Inițiativei de la Geneva Împotriva Psihiatriei Politice. După 1989 s-a implicat activ în reformarea sistemului psihiatric din România, revenind frecvent în ţară.

 

A scris memorialistică, romane, eseuri critice. Printre operele sale se numără „Introducere în psihoterapie” (1975), „Stil și persoană” (1975), „Amintiri în dialog” (1994; în colaborare cu Matei Călinescu), „Caietele lui Ozias” (2004), „Paramnezii” (2005), „Vasiliu, foi volante” (2006), „Blestem și Binecuvântare” (2008), „Necredinciosul” (2007), „Investigații mateine” (2008), „Exerciții de sinceritate” (2009), „Amor intellectualis” (2010), „Apropieri” (2011), „Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri” (2015).

 

Sursă CV: www.humanitas.ro

Domnule Ion Vianu, cum se vede România acestor ultimi ani, din afara ţării?

Nu sunt un spectator. Vin foarte des în ţară şi, în ciuda faptului că fizic, corporal, mă găsesc în străinătate, să zicem zece luni pe an, am un alt punct de vedere decât al celui care e definitiv plecat. În afară de asta, e şi o chestie de continent. Într-un fel simt România cei care au emigrat în America şi în alt fel, cei care sunt în vecinătatea europeană, cum sunt eu. Dar, totuşi, încerc să percep schimbarea. O schimbare există, în sensul că România se restaurează puţin câte puţin – vorbesc din punct de vedere arhitectural, străzile devin mai frumoase, casele vechi capătă o nouă formă.

Însă România stă foarte prost – şi aici cred că pot reflecta şi opinia străinătăţii – cu starea instituţiilor. Românul a devenit extrem de individualist: îşi face casa lui, grădina lui, dar greu îşi va reface strada şi încă şi mai greu, cartierul şi oraşul. Pentru asta nu putem decât să învinovăţim puterile succesive care au condus ţara şi care nu au făcut reforma instituţiilor. De aia am ajuns aşa de prost cu transporturile, cu sănătatea, chiar cu educaţia. O ţară nu este numai suma indivizilor ei, este şi modul în care funcţionează ea, organismele ei.

„Dacă nu se va forma o masă critică de oameni care protestează şi rezistă, suntem duşi pe copcă”

Avem în funcţii politicieni agramaţi, semidocţi. Avem fabrici de diplome şi cohorte de impostori, de plagiatori. Suntem fruntaşi la analfabestimul funcţional, iar piaţa de carte scade. În ce credeţi că ar consta o terapie colectivă care ne-ar mai putea ajuta?

Oh, dacă aş şti, v-aş spune şi chiar eu însumi m-aş antrena în această terapie colectivă, în ciuda vârstei mele. Este foarte greu, pentru că această criză profundă a României se petrece într-un context general de regresiune a culturii în lume şi, deci, nimic din afară nu ne stimulează îndeajuns. Nu ne putem baza decât pe noi.

Dar cred că în materie de diplome false, de impostori şi de analfabeţi care sunt în fruntea bucatelor, singurul remediu este o rezistenţă, aşa cum a fost cea care s-a văzut în iarna trecută, o rezistenţă a celor care trăiesc în România şi vor să continue să trăiască în România şi care nu mai pot accepta această situaţie.

Nu cred că educaţia se va reface de la sine. Nu se poate reface decât printr-un elan colectiv şi dacă s-ar atinge o masă critică. Dacă nu se va forma această masă critică de oameni care protestează şi rezistă, atunci suntem, pur şi simplu, duşi pe copcă.

„Neieşind din mine, fără prieteni, nu aş fi putut ieşi nici din tirania colectivă”

Mă opresc puţin asupra unui vis pe care l-aţi avut cândva. „Într-o noapte am visat. Mă găseam într-o cuşcă. Prin nu ştiu ce alcătuire, a cuştii şi a mea, nu puteam nici măcar încerca să ies dintre gratii. Cu o nespusă angoasă îmi dădeam seama că gratiile înseşi erau alcătuite din membrele mele deformate, legiuite altor geometrii, aşa că, pe măsură ce încercam, nu să scap din închisoare, aşa ceva nu puteam să sper sau să doresc, ci doar să-mi fie mai lesnicioasă şederea în acel spaţiu îngust, mă închideam între barele făcute din carnea mea, care se răsuceau, deveneau noduri. (…) Nu numai că eram prizonierul unui stat-Monstru, dar eram închis în individualitatea mea, în acelaşi timp, deţinutul ei şi chiar eu însumi cuşca în care eram închis”, descrieţi în Amor intellectualis un vis care, spuneţi, v-a determinat să studiaţi psihanaliza. În ce an l-aţi avut, înainte de a da la Medicină?

Nu a fost înainte de a „da” la Medicină. A fost în perioada în care doream să devin psihanalist, eram psihiatru deja. Acest vis a fost un simbol al trăirii mele într-un regim totalitar. Paradoxul într-un regim colectivist este că te închizi în tine. E foarte greu de înţeles şi mi-ar fi greu să vă explic cu claritate. Când eşti într-un regim în care individul nu mai contează în principiu, în fapt nu te mai regăseşti decât pe tine şi scrii cu corpul tău o hieroglifă pe care nu ajungi să o descifrezi. Cred că, dacă acest vis a avut o semnificaţie în viaţa mea, a fost un semnal puternic că trebuie să mă desprind din acest coşmar sau din ceea ce eu resimţeam ca pe un coşmar, fiindcă pentru alţii era o viaţă normală.

 

L-aţi decriptat atunci imediat sau mult mai târziu?

Nu, acest vis m-a obsedat ani de zile. L-am notat pe loc şi aşa se face că nu l-am uitat, dar semnificaţia lui mi-a apărut, în deplinătatea ei, mai târziu, când eram deja liber, într-o ţară liberă, deci după ce am emigrat. Printr-un miracol m-am desprins de cuşcă, cuşca şi-a lărgit gratiile şi s-a găsit  în ea chiar o uşă prin care am putut să ies…

 

Dar cum se putea evada, în acei ani, din închisoarea propriei individualiăţi?

Prin prietenie. Prin faptul că existau încă oameni cu care puteam vorbi absolut deschis – asta a fost forţa noastră, că am fost un grup de oameni obsedaţi de lipsa noastră de libertate, care ne puteam deschide sufletul unul în faţa celorlalţi. Neieşind din mine, fără aceşti prieteni, nu aş fi putut ieşi nici din tirania colectivă.

 

Noi, în vremuri libere, trăim un timp în care părem să nu mai punem prea mare preţ pe prietenie, pe relaţiile interumane reale. Ne-am mutat mare parte din timp în mediul virtual, iar reţelele de socializare contribuie la alienarea tot mai acută între oameni…

Este un cu totul alt tip de constrângere, care nu are nimic în comun cu constrângerea din perioada totalitară, dar este cu atât mai primejdioasă, cu cât toţi o vrem, nimeni nu fuge de ea. Îmi amintesc cum, odată, profesorul Moisil, un pionier al informaticii şi al ciberneticii din România, a fost întrebat, la un interviu, dacă e mai primejdioasă informatica decât bomba nucleară. Iar el a răspuns: „Este mult mai primejdioasă informatica decât bomba nucleraă, pentru bomba nucleară nu o vrea nimeni, în timp ce informatica e dorită de toată lumea.” Dar poate că oamenii care sunt pe reţelele sociale se pot şi întâlni, faţă în faţă.

„Conformismul e o boală, o boală cu răspândire în masă”

Revenind la anii pe care i-aţi trăit în România, înainte de exil… În 1977, după episodul Goma, aţi plecat din România în exil, ca formă de protest faţă de modul în care psihiatria fusese transformată în formă de represiune. Concret, cum se acţiona?

Să vorbesc de cazurile care sunt cunoscute şi care au fost publicate. De exemplu, cazul lui Vasile Paraschiv. Era un muncitor, vechi membru de partid, comunist convins, pentru că era băiatul unei familii foarte modeste, care fusese, într-adevăr, ajutat să se ridice, să înveţe o meserie, fusese militar. Deci, el avea încredere în sistem. Şi, dintr-o dată, au început să se acumuleze nenorocirile. S-a produs o dezamăgire, care s-a tradus prin faptul că el a vrut să înfiinţeze un sindicat. În iniţiativa lui nu l-a urmat nimeni, a fost absolut solitar. Dar în loc să se descurajeze, a insistat şi, în acel moment, printr-o serie de peripeţii pe care nu le voi relata aici, că au fost făcute publice în cartea care i-a fost consacrată, a fost luat în colimator de Securitate, a suferit câteva brutalităţi şi a fost dus la un spital de psihiatrie, unde a fost refuzat. Deci, s-au găsit doctori care au refuzat să facă jocul Securităţii. Pe urmă a ajuns la un alt spital, unde a fost primit şi, nu numai internat obligatoriu, ci şi tratat cu medicamente. Or, cine a luat neuroleptice ştie că, dacă nu eşti bolnav, fac foarte rău. Paraschiv nu prezenta niciun semn de boală psihică, era doar înzestrat cu un simţ al dreptăţii anormal. Atunci, ar trebui să-i considerăm bolnavi psihici pe toţi cei care au dreptate şi merg contra opiniei generale? Eu refuz o asemenea asimilare. De altfel, numai în lumea statistică, era anormal Paraschiv ; din punct de vedere etic, el era normal. Mai de grabă conformismul e o boală, o boală cu răspândire în masă.

Pe urmă, „aventurile” lui au continuat ani şi ani, până la Revoluţie. Dar el a rămas un nemulţumit, pentru că socotea că decomunizarea nu s-a făcut, şi a refuzat chiar o decoraţie pe care i-a oferit-o preşedintele Ion Iliescu.

 

Oamenii asemeni lui Vasile Paraschiv, care au trecut prin experienţe similare, în momentul în care erau puşi în libertate şi-au mai revenit psihic?

Este greu de spus. Nu poţi trece printr-o experienţă de tipul acesta absolut indemn. Dar mai sunt excepţii. Mă gândesc, de pildă, la unii disidenţi sovietici, la Vladimir Bukowski, de exemplu, pe care l-am cunoscut destul de bine. Şi el a trecut prin experiența psihiatriei politice. Era foarte tânăr, a reuşit să iasă din ea complet şi a continuat o carieră în Occident, fiind una dintre vocile principale care au demascat opresiunea comunistă şi au contribuit la informarea opiniei publice.

„Avem nevoie de ceva care se găseşte deasupra noastră, care ne transcende”

În activitatea dumneavoastră profesională, au existat situaţii cărora nu le-aţi găsit un răspuns logic, situaţii încadrabile mai degrabă în paranormal decât în ştiinţă?

Aş spune că specialitatea mea este anomalia. Dar preocuparea mea a fost aceea de a-i vedea pe oameni sub unghiul suferinţei, să le diminuez această suferinţă şi să le potenţez capacitatea de a se bucura de viaţă, de a fi fericiţi.

Există, însă, şi lucruri inexplicabile. Se spune că există mai multe lumi între cer şi pământ decât percepe înţelepciunea omului. Dar, repet, nu a fost preocuparea mea.

 

Există o complementaritate între psihanaliză şi religie?

Ştiinţa, ca şi tehnologia, pune probleme foarte serioase religiei. Nu mai poţi să crezi astăzi cum credeai înainte, asta e incontestabil. Ceea ce cred cu fermitate este că religia evoluează şi ea, odată cu omul. Cu alte cuvinte, Dumnezeu se schimbă. Şi se vede asta şi în Biblie, că Dumnezeu are dubii cu privire la devenirea omului. Are îndoieli că Iov îi poate rămâne credincios şi în cele mai mari nenorociri şi îl supune la încercările pe care le ştiţi. Lucrurile merg atât de prost, încât se decide să-l trimită în lume pe propriul său Fiu, iar asta dă naştere la creştinism. Deci, Dumnezeu evoluează în raport cu istoria lumii. Acum lui Dumnezeu i se pune o sarcină foarte grea: se confruntă cu o lume în care omul însuşi se transformă şi se pune în conexiune în lumea digitală, cu roboții. Cum va reacţiona El în această împrejurare? Nu ştiu, nu ştim, evident. Dar ceea ce spun eu este că avem nevoie de ceva care se găseşte deasupra noastră, care ne transcende şi acest ceva este în noi înşine, în trăirile noastre simbolice.

 

Sunteţi credincios?

Nu sunt un om credincios, dar sunt un om religios, în sensul că am noţiunea unei profunzimi, am noţiunea că în mine însumi este ceva care mă depăşeşte şi acest ceva se exprimă prin trăirile simbolice pe care le oferă diferitele religii. Cu alte cuvinte, nu prin inventarea altei religii, nici prin abandonarea totală a categoriei religioase se va produce metamorfoza, ci printr-o adâncire în sine, prin a accepta că există ceva care este mai presus de noi şi care este interioritatea interiorităţii noastre.

„Psihiatria nu adăpostește suflete moarte, ci numai adânc adormite”

Aţi practicat psihoterapia şi aţi văzut mulţi oameni scufundaţi în abisuri. Se mai poate ieşi cu adevărat la suprafaţă, după ce ai alunecat în jos?

Da. Niciodată nu trebuie să ne pierdem curajul. Aşa cum anesteziştii şi reanimatorii ştiu că sunt oameni care revin din comă profundă, din moarte aparentă, tot aşa, şi aşa-zisele suflete moarte pot fi reanimate, în anumite condiţii. De aceea, niciodată şi sub absolut nicio formă nu trebuie să considerăm că psihiatria adăpostește suflete moarte, ci numai adânc adormite. Dar criteriile pentru care credem că cineva „învie” iar altul rămâne până la moarte înglodat în eul lui ne scapă.

„Frumosul este însăşi lumina”

Spuneţi, în volumul Frumuseţea va mântui lumea: „Omul de azi suferă metamorfoza. Acceptând, salutând transformarea, căutăm puncte de orientare fără de care umanitatea din noi ar înceta sa existe.” Care sunt punctele de sprijin pe care le-am putea căuta?

În primul rând, percepţia frumosului. De aceea am şi scris aceste eseuri. Am pornit de la Dostoievski, dar am trecut şi prin alţi autori, inclusiv autori care sunt necredicincioşi sau erau necredincioşi când au scris, cum ar fi Soljeniţîn, (el a devenit religios mai târziu) şi care vorbeşte despre această frumuseţe care va salva lumea. Prin factorul estetic nu rezolvăm ceva, dar căpătăm o speranţă. Frumosul este însăşi lumina.

 

Deci, trebuie doar să fim deschişi în faţa lui…

Da, să fim deschişi, dar şi atenţi, pentru că frumosul poate apărea şi ca o iluzie primejdioasă. Nu tot ce ni se pare frumos de la prima vedere e frumos. Adevărata experienţă a frumosului e fulgerătoare şi poate avea şi caracterul unei ispite. Ca să ajungem la frumos, facem o experienţă foarte adâncă şi rară, pentru că nu-l întâlnim în fiecare zi.

„Cred că există o conştiinţă universală”

Închei interviul invitându-vă să vă întoarceţi în timp, într-un loc care v-a fost foarte drag, Zamora, localitatea unde, în copilărie, vă petreceaţi vacanţele de vară, împreună cu părinţii şi fraţii dumneavoastră. Există vreo scenă care vă revine recurent în memorie, când vorbiţi despre Zamora?

O călătorie pe atunci era un lucru complicat – am descris în Amor intellectualis cum veneam la Zamora cu zeci de bagaje, într-un tren personal, călătoria fiind urmată de coborârea în gară şi urcarea dealului, însoţiţi de câţiva hamali încărcaţi de valize…

Odată, însă, ce ajungeam acolo, lumea devenea mai bună. Eram departe de Bucureşti, departe de teroare, eram între noi, într-o casă şi grădină care erau numai ale noastre, uitaţi parcă de lume şi concentraţi asupra noastră, asupra vieţii familiale şi asupra lecturii. Acolo am citit foarte mult, cultura mea s-a format în mare parte acolo.

Dar, poate, locul cel mai interesant la Zamora era o bancă sub un măr pădureţ, unde stăteam de multe ori cu tatăl meu care îl iubea şi care spunea că un pom e un fel de fiinţă umană mai simplă. De aici, şi ideea care m-a urmărit toată viaţa (şi intru aici în ceva nedemonstrabil şi neştiinţific) că problema nu este ce e conştiinţa ci de ce omul este înzestrat cu conştiinţă, dacă toată materia e sau nu dotată cu conştiinţă. Dacă am reuşi nu să demonstrăm acest lucru, dar măcar să mergem pe firul acestei probabilităţi, lucrurile s-ar pune cu totul altfel. Eu cred că există o conştiinţă universală, dar nu am niciun mijloc să probez acest lucru.

 

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS