Pierderea alegerilor de către Victor Ponta a fost succedată de pierderea unei mari cote de încredere şi autoritate în propriul partid. Astfel că ceea ce face de vreo trei luni este să încerce să contracareze previzibilul efect al acesteia – înlocuirea sa de la vârful PSD –, trecând de la faza susţinerii oficiale, declarative a baronilor săi la fuga din faţa lor. Sub presiunea şi la mâna cărora este demult, doar că şi el, şi ei se setaseră pe tolerare reciprocă. O tolerare valabilă, însă, numai în condiţii de câştig: unii sperând să fie scăpaţi de problemele cu Justiţia, ultima speranţă fiind graţierea şi, eventual, amnistia, celălalt folosindu-se de ei în încercarea de a obţine toată puterea. Cum jocul a fost pierdut, nu mai au motive să se suporte în continuare. Iar pentru dl Ponta, unii au devenit chiar o ameninţare. Aşa că încearcă să se salveze, altfel, riscul de a pierde tot, şi poziţie în partid, şi în Guvern, este imens. Dar o face haotic, cu atitudinea omului care se simte încolţit. Bazându-se pe o strategie care accentuează adversităţile, îi şubrezeşte mai tare poziţia în partid şi îi diminuează spre zero perspectiva rămânerii, până în 2016, la vârful Executivului.

În numele disciplinei în PSD, întâi a trecut la epurări. Apoi, în numele reformei partidului, s-a arătat îngrijorat de concentrarea şi a puterii politice, şi a celei administrative în mâna preşedinţilor de Consilii Judeţene. În noua viziune a vârfului PSD reforma înseamnă că şeful organizaţiei judeţene a partidului nu va mai fi ordonator de credite, adică nu va mai împărţi banii. Ceea echivalează cu deconectarea lor de la conducta cu bani publici şi înlocuirea cu alţii – probabil, mai docili, mai fără pretenţii de la baronii de la centru. Apoi, prin vocea unor oameni încă fideli lui, a anunţat modificări de statut al partidului, care vizează tot baronii. O dată aplicate, unii dintre ei vor avea o influenţă slăbită în teritoriu, iar alţii, cei cu probleme judiciare, adică majoritatea, vor fi traşi pe linie moartă. Nu în ultimul rând, iritându-i pe mulţi alţii, a anunţat amânarea, până la o dată incertă, a organizării Congresului Naţional al Partidului – singurul for care l-ar putea înlocui din funcţie. Sunt, toate, decizii care devoalează dorinţa d-lui Ponta de a-şi păstra poziţia, eliminându-şi posibili contracandidaţi eligibili la şefia partidului şi cuminţindu-i pe alţii cărore le-ar trece prin minte să-l înfrunte ori să încerce să-i ia locul. Toate, însă, inconsecvente cu politica şi atitudinea afişate până la prezidenţiale. Efectele se văd: vociferări, înfruntări publice, plecări din partid, repoziţionări în Parlament.

În acelaşi registru al inconsecvenţei se înscriu şi declaraţiile referitoare la o demisie a sa de la vârful Executivului. Lansate în spaţiul public, dar neconcretizate, nu au făcut altceva decât să evidenţieze un om politic care nu a realizat acest pas fie de teamă, fie constrâns de cineva şi pentru ceva să rămână în funcţie. Cea mai recentă declaraţie în acest sens a fost făcută în urmă cu câteva zile, după arestarea cumnatului său, Iulian Herţanu, într-un dosar de corupţie instrumentat de DNA: „Dacă prezenţa mea prejudiciază (în Guvern – n.r.), fac pasul înapoi”. O afirmaţie care nu indică nicidecum determinarea proprie de a lua o astfel de hotărâre: e clar şi îi e clar şi lui că nu-i va spune niciunul dintre subordonaţi cuvintele care să-l împingă spre demisie. De altfel, dl Ponta nu e omul demisiei. A demonstrat-o nu o dată – şi poporului, şi clasei politice, şi propriului partid.

Aceste declaraţii şi decizii ale sale, din ultima vreme, trădează o poziţie a sa în partid fragilizată la maximum – care, probabil, va fi accentuată de problemele de natură penală care îi vizează deja membri apropiaţi ai familiei şi nu e exclus să-l vizeze şi pe el – şi amintesc, prin incosecvenţa lor, de mersul în zig-zag al lui Crin Antonescu, practicat de acesta pe ultima lui sută de metri de carieră politică relevantă. Cu câteva luni înainte de a pierde şefia PNL şi de a rata şansa de a intra în cursa pentru Cotroceni. În ultimele luni ale lui 2013 şi primele din 2014, a răbufnit periodic la adresa coechipierului său, Victor Ponta. Dar după ce părea decis să îşi părăsească tovarăşul de puci şi atentate la adresa statului de drept, revenea şi-şi unea din nou, spăşit, drumul cu el. Asta, deşi realizase că a fost tras pe sfoară nu o dată de acesta, că ministere grele care, potrivit al­go­ritmului, au revenit PNL, au fost de fapt în subo­r­dinea PSD, că a fost trădat – dl Ponta transmitea încă de atunci semnale că se pregăteşte de prezidenţiale personal, nu susţinându-l pe liderul liberal. Acest mers în zig-zag fusese efectul unei strategii politice haotice – la care dl Antonescu a recurs din disperare, disperarea în faţa pierderii de teren electoral, teren în coaliţia de guvernare şi de autoritate în propriul său partid – şi, totodată, preambulul sfârşitului.

Cum aceleaşi reacţii le întâlnim în cazul fostului prezidenţiabil Victor Ponta, finalul carierei sale politice în liga mare pare iminent. Pentru că, deja, împăratul e gol. Chiar dacă împăratul vrea să convingă lumea de hainele lui noi.

Articolul a fost publicat şi în Revista 22.