Horia Colibăşanu, cel mai performant alpinist din istoria României, este singurul român care a ajuns pe vârfurile Annapurna, K2 şi Dhaulagiri, toate incluse în Top 5 munţi mortali. A urcat cu succes pe şapte din cele 14 vârfuri montane de peste 8.000 de metri din lume. Fără oxigen suplimentar și fără șerpași. Acum se pregătește de o nouă ascensiune. Pe „acoperişul lumii”, pe Everest, expediţie în care va pleca în 7 aprilie. Va escalada muntele tot fără oxigen suplimentar și fără șerpași.

L-am invitat la un dialog şi despre ceea ce trăiește, ce simte atunci când escaladează un vârf de mii de metri înălţime, înconjurat, zile și zile în șir, doar de stânci, de zăpadă, de gheaţă. Când pericolul vine nu numai dinspre o avalanșă declanșată din senin sau dinspre o crevasă mascată de zăpadă, ci poate veni dinspre orice greșeală, în aparenţă banală.

„Etica sportului pe care îl practic eu presupune să nu foloseşti ajutor exterior”

Expediţii

 

2004, vârful K2, al doilea cel mai înalt vârf din lume, 8.611 m, în Karakoram, Pakistan. Horia Colibaşanu este primul român care a urcat pe K2. Performanţa i-a adus titlul de vicecampion mondial, din partea Agenţiei Naţionale pentru Sport.

2006, vârful Manaslu, al optulea cel mai înalt vârf din lume, 8.163 m, Nepal, Himalaya.

2007, vârful Dhaulagiri, al şaptelea cel mai înalt vârf din lume, 8.167 m, Nepal, Himalaya.

2010, vârful Annapurna, al zecelea cel mai înalt vârf din lume, 8.091 m, Nepal, Himalaya.

2011, vârful Makalu, al cincilea cel mai înalt vârf din lume, 8.485 m, Nepal, Himalaya.

2013, vârful Lhotse, al patrulea cel mai înalt vârf din lume, 8.516 m, la graniţa dintre Nepal – Tibet (China), Himalaya.

2014, Shisha Pangma, 8.027 m, Tibet (China), Himalaya. Scopul acestei expediţii a fost aclimatizarea la 8.000 de metri, înainte de ascensiunea pe Muntele Everest (8.848m), pe ruta nordică.

2014, Everest, cel mai înalt vârf din lume, 8.848 m, la graniţa dintre Tibet (China) şi Nepal, Himalaya. În 2014, Horia Colibăşanu şi partenerul său de ascensiune, Peter Hamor, au reuşit ascensiunea până la 7.600 m, dincolo de North Col, un punct critic în traseul spre vârf. Cei doi au avut două tentative de a avansa spre vârf, însă, din cauza vântului puternic, au fost nevoiţi să coboare de pe munte.

 

(Sursă: www.horiacolibasanu.com)

Horia, te pregăteşti de plecarea în cea de a opta ascensiune a unui munte de peste 8.000 de metri. Everest,  de data aceasta. Care este cel mai periculos „optmiar” pe care l-ai escaladat?

Da, e a opta pe un munte mai înalt de 8000 de metri şi a 16-a expediţie a mea. Nu pot să spun că unul anume a fost mai periculos. Fiecare în parte are gradul său de risc şi vine cu genul său de probleme pe care ţi le scoate în drumul spre vârf. Mi-aduc, însă, aminte de o întâmplare trăită pe vârful Lhotse, când o piatră desprinsă din stâncă a trecut prin cortul nostru. Noroc că nu eram în el…

Dar pericole de genul să te trezeşti în buza unei crevase, pe care nu ai sesizat-o din cauza zăpezii, sau să treacă prin apropiere o avalanşă ai trăit în vreuna din expediţiile tale?

Astea se întâmplă destul de des. Avalanşele sunt normale, pe munte. În Himalaya, cel puţin, ne-am ferit mai mult de avalanşe, pentru că acolo acestea sunt mari, sunt mortale.

În privinţa crevaselor, şi ele sunt frecvente, le traversăm des. Unele situaţii, da, implică un risc mai mare. De exemplu, în timp ce traversam o astfel de crevasă, aceasta s-a prăbuşit. Am reuşit însă să sar la timp pe partea cealaltă, cu pioleţii.

Vei pleca şi în expediţia pe Everest fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi. Am citit că, din cele aproximativ 6.000 de ascensiuni reuşite ale Everestului, făcute pe parcursul a 60 de ani, doar trei la sută au fost realizate fără oxigen suplimentar. De ce nu vrei să eviţi riscul acesta şi să foloseşti oxigenul suplimentar?

A urca fără butelie de oxigen e un gest riscant, care poate fi evitat, aşa e. Dar ascensiunea cu oxigen suplimentar se înscrie într-o altă etică. Etica sportului pe care îl practic eu presupune să nu foloseşti ajutor exterior. Altfel, e ca şi cum ai face Turul Franţei pe motocicletă, în loc de bicicletă. Apelarea la oxigen suplimentar nu are de-a face cu alpinismul pur, în care sportivul se întrece cu alţi sportivi sau cu el însuşi. În momentul în care, în sport, există un ceva în plus care te ajută, nu se mai poate vorbi despre efort şi performanţă, ci despre o afacere. (Potrivit National Geographic, „circa 90% dintre cei care urca pe Everest sunt clienţi ghidaţi, aceştia plătind între 30.000 şi 120.000 de dolari ca să fie urcaţi pe vârf” – n.r.).

Şerpaşii sunt cei care îţi duc mâncarea, cortul şi buteliile cu oxigen. Pot urca chiar şi pe vârf, alături de alpinişti.

„De la 7.500 de metri în sus, fiecare urcă pe risc propriu”

Am citit pe pagina ta, horiacolibasanu.com, că la peste 7.500 de metri, unde începe aşa-numita „zonă a morţii”, densitatea aerului este de trei ori mai scăzută faţă de nivelul mării şi că, până acolo, e nevoie să treceţi printr-un proces de aclimatizare. În ce constă şi cât durează?

Aclimatizarea constă în a sta succesiv la diverse altitudini, pentru a lăsa organismul să se adapteze la altitudinea respectivă. Când plecăm de la nivelul mării, acest proces durează cam două- trei săptămâni minimum. În mod normal, e cam o lună şi ceva. Stăm la 1.000 de metri, la 2.000, la 3.000, apoi 3.500, 4.000, stăm aproape o săptămână la 5.000 de metri, aşteptând ca organismul să producă globule roşii pentru a putea folosi oxigenul din aerul rarefiat. Aclimatizarea se termină undeva la 7.000 – 7.200 de metri. De la acea altitudine, organismul nu mai poate produce mai multă adaptare. De acolo începe „zona morţii” pe care fiecare o străbate mizând pe propria rezistenţă fizică şi o face, evident, pe riscul propriu.

„Dacă ţi-e frică şi simţi că nu poţi să controlezi problema, nu e bine să urci mai departe”

În timpul ascensiunilor pe care le-ai făcut, mai ales în cazul celor în zone foarte periculoase, nu te-a încercat niciodată teama sau disperarea?

Poate, uneori. O lună jumătate în condiţiile acelea – la capătul lumii, pe un gheţar, mâncând conserve – nu îţi dă chiar o stare de veselie. Au fost expediţii în care, când începeam ascensiunea spre vârf, mai mult de jumătate din echipă plecase deja acasă. Dar nu e teamă, e mai mult plictiseală. Dacă te apucă teama, pleci acasă.

Dat fiind că nu ai abandonat nicio expediţie, înţeleg că pe tine nu te-a cuprins niciodată frica.

Nu chiar. Au fost şi momente din acestea. Dar atunci o iau metodic, mă calmez. Dacă ţi-e frică şi simţi că nu poţi să controlezi problema, nu e bine să urci mai departe.

„Nu poţi trata ascensiunea muntelui ca pe o competiţie sportivă de pe stadion”

Spuneai într-un interviu că „în munţii înalţi trebuie să te urci cu un pic de umilinţă. Au o forţă incredibilă, te pot face praf într-o secundă.” Adică, ce trebuie să faci pentru a nu „supăra” muntele?

Metafora asta presupune că trebuie să respecţi regulile muntelui, să înţelegi fenomenele naturale care se petrec acolo, să le iei foarte în serios. Nu trebuie să crezi că poţi urca foarte uşor, mai ales un munte de 8.000 de metri, pentru că acolo se pot întâmpla foarte multe.

Îmi amintesc că, într-una din expediţii, am întâlnit o furtună electrică, la care nu ne aşteptam. Totul era încărcat cu electricitate statică, zumzăiau toate metalele pe care le aveam pe noi şi, când am ajuns la cort, am vrut să-mi pornesc telefonul prin satelit, care are o antenă foarte putenică. Mi-a zis un coleg să-l opresc că, altfel, o să fim trăzniţi. Mi-am dat seama că eu nici nu luasem în considerare ce mare risc era să folosesc telefonul, acolo.

Trebuie, deci, să fii foarte atent, tot timpul, la tot ce e în jurul tău, să nu pleci de la ideea că este simplu şi că poţi trata ascensiunea muntelui ca pe o competiţie sportivă de pe stadion.

Şi mai spuneai, în acelaşi interviu că tibetanii şi nepalezii cred că muntele are sufletul lui, că îl tratează ca pe o fiinţă vie, pe care o roagă să le dea voie să îl escaladeze: „De fiecare dată, fac o procesiune religioasă, o Puja, la care participăm şi noi, prin care înduplecă spiritele muntelui cu tot felul de ofrande”. La aceste procesiuni religioase eşti prezent doar fizic sau ceri şi tu sprijinul Dumnezeului tău?

Particip la ele, pentru că aceste ceremonii sunt făcute pentru cei care ne ajută în expediţii şi face parte din respectul pe care îl am faţă de obiceiurile lor, faţă de munte şi faţă de tot ceea ce e acolo. În timpul acestor procesiuni, trebuie să mănânci ceva, să bei bere, să arunci orez.

Nu cred, însă, că există mai mulţi Dumnezei – al nostru, al lor.

Eşti religios?

Da, dar nu în sensul de a merge la biserică. Ceea ce consider eu ca şi credinţă exclude existenţa unor Divinităţi diferite pentru oameni diferiţi.

În toţi anii aceştia, de când faci alpinism profesionist, ţi-a dat muntele vreo lecţie?

Muntele ne dă fiecăruia dintre noi lecţii, la fiecare expediţie, la fiecare a treia zi a expediţiei. Pe munte nu există loc de întors. Acolo, toţi cei care se întâlnesc şi urcă trebuie să fie foarte corecţi, în primul rând cu ei înşişi şi, apoi cu ceilalţi şi, nu în ultimul rând, cu muntele. Trebuie să ştii foarte bine ce faci şi că nu poţi fenta nimic.

„Nu cred că aş renunţa vreodată la alpinism”

Ce te-ar putea determina să renunţi la alpinism?

Până acum nu am întâlnit niciun motiv care să mă fi pus în situaţia asta. Deci, nu pot să-mi dau seama. Poate, dacă aş avea pe cineva bolnav în familie şi ar trebui să fac ceva pentru el, un ceva care ar presupune să renunţ la o expediţie. Dar pe fondul unui motiv care să vină de la mine, nu cred că aş renunţa vreodată.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.