Cum vede un fost ministru de Externe linia strategică – neoficial, tulbure – pe care o adoptă România? „Un alt gen de disponibilitate decât cel faţă de SUA ridică semne de întrebare”. Cum percepe un fost ministru al Justiţiei mesajele anticorupţie în serie transmise dinspre Casa Albă spre România? „Este un ultimatum. Cum să dai date în legătură cu sistemul tău de informaţii pe mâna unei ţări care nu mai este convinsă, prin conducerea ei, că trebuie să urmeze cursul unui parteneriat strategic?”
Invitat la „Dialogul” din această ediţie este Cristian Diaconescu – fost ministru al Justiţiei, fost ministru de Externe, fost şef al Administraţiei Prezidenţiale, iar acum, prezidenţiabil din partea PMP –, prezent, zilele trecute, la Timişoara.
„Dacă scopul Uniunii Eurasiatice e legat de o afirmare strategică, România va avea o problemă”
Zilele trecute, a fost semnat acordul ce vizează crearea unei Uniuni Economice Eurasiatice, o structură ce se vrea un fel de contrapondere la Uniunea Europeană. Cum trebuie să privească România această mişcare a lui Vladimir Putin?
Ideea Uniunii Eurasiatice a fost anunţată de ceva timp. A fost parte a „doctrinei Medvedev”, din 2008 – 2009. Într-adevăr, se dorea o contrapondere la UE, aşa a fost anunţată. Din acest punct de vedere, orice organizaţie de cooperare regională care îşi propune, ca şi mandat, să contracareze acţiunile unei alte organizaţii, europene în speţă, nu mi se pare o variantă interesantă. Ceea ce cred este că, aşa ca în orice logică de funcţionare în relaţiile internaţionale, trebuie să prevaleze cooperarea. Dacă scopul este un proces de integrare economică, aşa cum e anunţat din titlu, nu văd niciun fel de problemă. Dacă scopul este, însă, legat de o afirmare strategică, iar pentru acest lucru e folosită pârghia economică a energiei, ca şi vector strategic, atunci, da, România va avea o problemă. Sigur, argumentele de azi sunt legate de eventuala perspectivă a unor state din fostul bazin sovietic – precum Moldova, Ucraina sau Georgia – de a accede la UE. Dar, repet, dacă se rămâne într-o zonă economică, atunci, poate fi de înţeles acest acord. Dacă, însă, având în vedere ce s-a întâmplat în Ucraina, este vizată dezvoltarea unui vector strategic, atunci e o problemă.
Întâmplător sau nu, semnarea acestui acord a coincis cu semnarea unui alt acord, între Rusia şi China, pentru livrarea gaze pe următorii 30 de ani. E o situaţie care pune UE şi, implicit, România într-o poziţie dificilă?
Cred că, deocamdată, cele două demersuri ale Moscovei au doar valoare de semnal, în contextul unor relaţii complicate pe care Federaţia Rusă le are în acest moment cu partenerii europeni şi euroatlantici. Cred, de asemenea, că cele două acorduri s-au dorit mai mult a avea valoare de declaraţie din partea Federaţiei Ruse, o declaraţie din categoria semnalului politic.
România în sine, în zona energetică, are o dependenţă de 22 – 25 la sută de gazul rusesc. Problemele sunt în jurul României – Serbia, Moldova, Bulgaria –, unde dependenţa este mult mai mare, foarte mare.
Problema UE vine din altă direcţie, şi anume din faptul că nu a reuşit nici până în acest moment să implementeze o strategie comună în ceea ce priveşte energia. Se preferă ca această temă a energiei să fie stabilită pe cale trilaterală. Or, din acest punct de vedere, avem o situaţie foarte complicată în statele din zonele centrală şi sud-estică, dependente de sursele de energie care vin din Est. Din acest punct de vedere, lipsa unei decizii politice reprezintă o gravă problemă a UE. S-a încercat acest lucru, din decembrie 2008, dar nu s-a ajuns la un consens în interiorul UE. Este o problemă decizională în interiorul UE, preferinţele naţionale trecând înaintea solidarităţii comunitare.
„Acum, un alt gen de disponibilitate a Puterii de la Bucureşti, decât faţă de SUA, ridică semne de întrebare”
Cum comentaţi faptul că, de la debutul crizei din Ucraina, dl Ponta nu se lansează cu declaraţii privind problematica din Ucraina? Totuşi, politica externă o face Executivul, în coordonare strânsă cu preşedintele. Şi, în plus, dl Ponta este şi vicepreşedinte al CSAT, locul unde se decid strategiile majore ale ţării.
Indiferent cum se cheamă el, primul-ministru are, constituţional, obligaţia să aplice politica externă. S-ar putea ca domnul prim-ministru să relativizeze gesturile, ameninţările din această zonă, considerându-le a nu fi extrem de importante, chiar dacă încălcarea dreptului internaţional şi schimbarea frontierelor au o semnificaţie extrem de gravă.
Există argumente ca să minimalizeze aceste evenimente?
Nu aş vrea neapărat să-i fac proces de intenţie, dar nu, nu are niciun argument. Ceea ce spunea preşedintele Traian Băsescu este clar şi perfect împărtăşit de toţi partenerii noştri: în acest moment, nu există mai multe variante de reacţie, este una singură, dacă doreşti să rămâi pe sensul proocidental. Prin alipirea Crimeii şi după tot ce s-a întâmplat în Ucraina, suntem în faţa unei agresiuni, care nu are nicio în legătură cu dreptul internaţional, iar solidaritatea cu statele de la care dorim sprijin pentru securitatea României trebuie să fie totală.
Această incertitudine pe care dumneavoastră o menţionaţi nu face deloc bine României, pentru că, aşa cum noi încercăm să înţelegem de ce există această diferenţă de abordare dintre premierul Ponta şi preşedintele Băsescu, şi celelalte state – care, în mod evident, democratic, recunosc conducătorii României – îşi pun această întrebare. Repet, fără niciun fel de dubiu, sunt anumite atitudini şi gesturi care transmit mesaje mai ales către exterior…
În aprilie fusese stabilită o vizită a premierului român în capitala Federaţiei Ruse – demersurile fiind făcute în plină criză ucraineană. Cum catalogaţi această mişcare?
Ceea ce este cunoscut publicului este că, pe 1 aprilie 2014, la nivelul NATO s-a luat decizia opririi oricăror forme de contact civil sau militar cu Federaţia Rusă, exceptând de aici dialogul diplomatic, pentru a menţine un canal de comunicare. Sper că această decizie a fost avută în vedere de o manieră coerentă de către partenerii guvernamentali români ai NATO. Apare, însă, iarăşi, o ciudăţenie în ceea ce priveşte interpretarea unei situaţii internaţionale.
Avem un parteneriat strategic cu SUA. SUA au promovat două categorii de atitudini în cadrul NATO. Prima a fost aceea ca, de la prezenţa unor înalţi demnitari în statele baltice, în Polonia, în România, până la adoptarea unor decizii rapide, pentru cântărirea semnificaţiei de securitate, să ne asigure că suntem apăraţi. A doua este că SUA au promovat înăuntrul zonei europene şi o politică de sancţiuni la adresa Federaţiei Ruse. Aşa că, în acest moment, un alt gen de disponibilitate ridică semne de întrebare. Fie împărtăşeşti această politică, pentru că îţi doreşti garanţiile de securitate ale NATO, şi atunci, eşti total solidar cu o anumită atitudine, fie – cum s-a mai întâmplat în zone europene – relativizezi aceste decizii, mergând pe ideea că, probabil, la un moment dat, anumite semnale pozitive date în mai multe direcţii îţi vor crea un orizont de aşteptare corespunzător.
Repet: eu sper că este vorba doar despre greşeli de evaluare şi că nu este ceva premeditat…
„Avem o obsesie din partea lui Victor Ponta de a face altfel decât a făcut Traian Băsescu şi o lipsă de profesionalism”
Cam multe „greşeli de evaluare”, totuşi. Să ne amintim de întâlnirea d-lui Ponta cu fostul preşedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, pe fondul unei situaţii care degenerase la Kiev, şi, implicit, de poza cu care s-a mândrit pe o reţea de socializare, de demersurile făcute, în plină criză ucraineană, pentru a merge în Federaţia Rusă, fără să se explice motivul, de Forumul româno-chinez în timpul căruia, din Parlamentul României a fost îndepărtat drapelul UE, la cererea părţii chineze, şi altele…
Aici sunt două probleme, cred eu. În primul rând, este obsesia de a face altfel decât a făcut Traian Băsescu. Această obsesie, dusă până la limita prostiei, mi se pare extrem de contraproductivă. În al doilea rând, este vorba despre lipsă de profesionalism.
Aţi vorbit despre relaţia cu China… Având în vedere tradiţionalele raporturi dintre România şi China, este bine să fie fructificată orice oportunitate. Dar şi atunci când se uită cu disperare spre investiţia chineză, trebuie să înţeleagă faptul că există nişte rigori care privesc competiţia pe proiecte. A, dacă ai capacitatea la Bruxelles – cum au unii – să influenţezi decizia UE, în aşa fel încât să laşi o fereastră de oportunitate pentru o investiţie chineză, e foarte bine. Dar când nu faci nimic din acest punct de vedere, când nu te preocupă nici chestiuni banale, de tehnicitate minimală, intervin mari semne de întrebare.
Rămânând un pic la problema Forumului economic China – Europa Centrală şi de Est, îmi amintesc de o poziţie pe care a avut-o Deutsche Welle după acest eveniment: „Ceva scapă însă din toate aceste analize şi anume care este motivaţia Chinei însăşi şi care sunt în realitate obiectivele sale. China dispune de capitaluri imense neutilizate pe care încearcă să le plaseze avantajos în lumea largă oriunde găseşte un teren potrivit sau are o strategie politică globală nemărturisită?” Temerile Occidentului sunt, deci, că se încearcă aruncarea zarurilor gepolitice înspre o altă direcţie…
Aici, lucrurile sunt destul de clare. China a înregistrat o creştere economică foarte puternică, de ani de zile, şi, pentru a nu-şi supraîncălzi economia, este obligată să facă investiţii majore, dar sigure în diverse zone de interes economic. Cum în state din Africa are, în acest moment, investiţii foarte puternice, sigur că şi-a dorit şi Europa, unde, iată, sunt unele state foarte doritoare de acest tip de investiţii. Nimic anormal din acest punct de vedere. Problema este că nu poţi separa proiectul economic european pe state componente sau pe regiuni. Nu e problema Chinei care încearcă, e problema statelor care îşi asumă un astfel de parteneriat. Dar, repet, pot fi nuanţate lucrurile, pot fi făcute proiecte economice, pot exista strategii cu China – e de dorit ca acest lucru să se întâmple –, dacă lucrezi cu cap şi transparent.
În cazul promiselor investiţii chineze nu se poate vorbi despre transparenţă. Nu ştim nici acum ce a promis Bucureştiul pentru investiţiile de opt – zece miliarde de euro, anunţate de China.
Nu, nu există transparenţă… Este al doilea sau al treilea forum între regiunea central-estică a Europei şi China. Poate fi amintit un proiect major materializat până acum? Unde sunt cele zece miliarde pe care, la fiecare forum, partea chineză le promite?
Probabil, este vorba despre acea „strategie politică globală nemărturisită”, invocată de Deustche Welle.
Trebuie să ne asumăm faptul că statele lumii joacă, fiecare după puterea sa, încercând să-şi impună interesele. Nu putem să nu facem parte din această competiţie. Pe de altă parte, însă, trebuie să ne jucăm foarte bine şansele. De aceea, îi rog frumos pe cei care urmează să voteze viitorul preşedinte, să-l voteze pe cel care se pricepe din a doua zi la astfel de probleme. Pentru că, din a doua zi a mandatului, se va confrunta cu decizii de acest gen. Decizii pe care nu le va înlocui nicio instituţie a statului, pe care nu i le va înlocui niciun consilier. Asta scrie la Constituţie. Or, din acest punct de vedere, un histrion performant în bătaie de stardă, astăzi, s-ar putea să nu prea fie acceptat la masa dialogului cu partenerii mari, de care depinde destinul României.
„În momentul în care un grup de oameni cu reflexe post-sovietice obţine întreaga putere, principala ţintă va fi sistemul instituţional”
Dacă viitorul preşedinte al României va fi dl Ponta sau un om din anturajul acestuia, ţinând cont de semnalele transmise, direct sau indirect, mai mult sau mai puţin voalat, că se joacă la dublu în privinţa strategiei geopolitice, va avea Opoziţia arme eficiente pentru a contracara, din mers, o posibilă schimbare de macaz?
Nu.
Adică, ne va rămâne doar posibilitatea de a fi spectatori…
În momentul în care cetăţenii s-au simţit trădaţi în Ucraina, au constituit Maidanul care, într-o anumită etapă, s-a dovedit a fi o atitudine democratică, dar care astăzi a generat şi o dezvoltare colaterală dramatică.
În momentul în care, în România, singurul partid – de fapt, nu e vorba despre un partid, să ieşim, din şmecheria asta doctrinară, e vorba doar de un grup de oameni – care are reflexe post-sovietice, şi sunt atâtea exemple, obţine întreaga putere, principala ţintă va fi sistemul instituţional care acum deranjează, şi anume, sistemul judiciar şi sistemul de securitate naţională. Având întreaga putere politică, indiferent de ce vor ţipa unii şi alţii de pe margine (care vor mai ţipa, pentru că în astfel de situaţii, au grijă ca Opoziţia să să se transforme în disidenţă), PSD le va subjuga. Mi se pare aproape logic ca o schimbare de sens să se întâmple. Unde? Într-o zonă în care nu cere standarde de justiţie, o zonă care nu cere validări, o zonă de unde vin bani mulţi pentru puţini, pe care nu îi mai controlează nimeni. Cine să-i mai controleze atunci? Şi aşa, uitaţi-vă deja la instituţiile statului care trebuie să asigure echilibrul statului – BNR, Consiliul Concurenţei, Curtea de Conturi. Oamenii aceia trebuie să-şi facă datoria independent de orice influenţă. Or, la noi nu e cazul.
Credeţi-mă, mi-e ruşine să văd ambasadori străini venind în Parlamentul României. Asta se întâmplă într-un stat care o ia razna, care nu mai are mecanismele de control intern. Eu nu mă bucur că vine Joe Biden la Bucureşti să vorbească, din nou şi din nou, despre corupţie. Or, din acest punct de vedere este clar că, în condiţiile în care puterea politică va fi atotstăpânitoare, acea putere politică va face regulile. Iar precedentele experienţe ne arată cum sunt acele reguli…
Am fost întrebat de ce am plecat din PSD. Una este loialitatea ;i colaborarea de partid şi alta e complicitatea. Sunt lucruri cu totul şi cu totul diferite. În acest moment, acest partid pune, iată, problema întoarcerii sensului României, ceea ce este extrem de grav. Dar acelaşi partid politic, până în 2004, a asigurat intrarea României în NATO şi UE. Nu mă voi dezice niciodată de cei care, atunci – indiferent de problemele personale ale unora sau ale altora – au votat o linie pro-occidentală. Dar nu o să mă oblige nimeni să stau lângă nişte oameni care se adună în grup de 55.000, pe un stadion, ca să o înjure pe Angela Merkel.
„Există suficiente pârghii de control, în aşa fel încât să ai oameni independenţi”
Cu câteva zile în urmă, scriaţi pe blogul dumneavoastră că trebuie să înceteze orice vulnerabilizează securitatea ţării şi a oamenilor. O problemă pentru care, aţi afirmat, aveţi soluţii, dacă aţi ajunge preşedinte. Ce soluţie aveţi, de exemplu, pentru a determina mare parte din clasa politică să nu mai saboteze anticorupţia (un sabotaj făcut prin legi proaste, prin eliminarea din competenţele unor instituţii anticorupţie, prin solidarizarea cu infractorii şi punerea, indirectă, a unei presiuni pe Justiţia care îi judecă, prin confuzia voită între imunitate şi impunitate, care duce la abuzul de imunitate şi o paralizare a multor anchete penale via Parlament)?
Utilizând cadrul legal instituţional care este astăzi funcţional. Am creat, în 2004,CSM, ca unic reprezentant al puterii judecătoreşti, cedându-i preşedintelui acestui for din atribuţiile pe care le avea ministrul Justiţiei, şi asta, împotriva intereselor politice ale propriului partid.
Aş avea capacitatea constituţională să prezidez şedinţele CSM. M-aş duce la fiecare întâlnire a CSM şi am discuta toate problemele, în aşa fel încât CSM să-şi intre cu adevărat în atribuţii, să nu facă o politică de castă. Reprezentanţii CSM au, conform bazei legale, create încă din 2004, posibilitatea, de exemplu, de a responsabiliza magistraţii, prin măsuri de răspundere disciplinară, de răspundere penală, pentru anumite hotărâri. Nu sunt un susţinător populist al răspunderii materiale a magistraţilor. Interesul este să ai magistraţi atât de buni şi un sistem atât de credibil, încât magistratul să nu fie pus în situaţia de a da socoteală pentru o hotărâre care, într-o formă sau alta, nemulţumeşte pe cineva. Dar există suficiente pârghii de control, în aşa fel încât să ai oameni independenţi.
În al doilea rând, există posibilităţi constituţionale ale preşedintelui în nominalizarea şefilor Parchetelor. Eu aş pune, azi, în discuţie – subliniez, azi aş pune în discuţie – de ce am regiuni în ţară, nu numai oraşe, în care chiar şi DNA este inoperantă? De ce trebuie să trimit inclusiv ofiţerii de la Bucureşti la Constanţa sau în alte zone? De ce unele zone par a fi eficiente, iar altele par a fi în letargie? De ce se întâmplă acest lucru? Cine este vinovat? E clar că există un soi de complicitate locală.
În al treilea rând, trebuie găsit un sistem de recompensare şi de salarizare corespunzător. Sunt un susţinător al acestei idei. Pentru că sunt foarte grave infracţiunile de luare, dare de mită, trafic de influenţă, dar când implică magistraţi, gravitatea este de importanţă naţională.
În al patrulea rând, sunt adeptul înlăturării oricărei forme de imunitate. Nu cred că trebuie să avem, în faţa legii, cetăţeni care au o derogare de la răspunderea directă în faţa Justiţiei. Ştiu argumentul politicului, că, într-o anumită poziţie politică, să nu fie supus hărţuirii. Păi, hai să avem un sistem judiciar atât de bun, încât să nu mai poată recurge nimeni la sesizări, la plângeri cu scopul de a hărţui.
„Prin declaraţiile anticorupţie, SUA au făcut un ultim sau penultim pas înainte de schimbarea politicii faţă de România”
Cum percepeţi mesajele anticorupţie în serie transmise dinspre Casa Albă spre România? Teamă pentru o eventuală scăpare de sub control a situaţiei în România, după modelul Ucrainei, neîncredere în puterea executivă de la Bucureşti, după declaraţiile premierului şi solidarizarea publică a acestuia cu baroni ai propriului partid, intraţi deja în atenţia Justiţiei?
Este un ultimatum. Această categorie de mesaje fac parte dintr-un ultim sau penultim pas înainte de schimbarea politicii SUA faţă de România.
Americanii, au proiecte strategice cu România, la care nu numai că am aderat, dar pe care noi le-am îmbrăţişat cu toată convingerea, fiind convinşi că aceste proiecte reprezintă garanţia de securitate cea mai eficientă pentru această ţară. Or, ei nu pot face aceste proiecte de securitate atâta vreme cât nu pot răspunde în faţa Congresului american pentru derularea unor astfel de proiecte, în condiţiile în care standardele minimale în ceea ce priveşte respectarea statului de drept nu sunt respectate. Aşa funcţionează sistemul lor. Iar aceste proiecte nu numai că sunt pe termen lung, dar sunt şi foarte costisitoare. Or, nimeni din Executivul american – şi nu numai, aici putând vorbi şi despre cel german sau cel olandez – nu se poate compromite având o relaţie strategică atât de importantă cu o ţară care a intrat în derapaj democratic. Că despre asta este vorba. Gândiţi-vă că aceste proiecte presupun inclusiv cooperare între structurile de informaţii. Ei, cum poţi face un schimb de informaţii, practic, să dai date în legătură cu sistemul tău pe mâna unei ţări care nu mai este convinsă, prin conducerea ei, că trebuie să urmeze cursul unui parteneriat strategic?
Repet, e umilitor să auzim mereu, de la orice fel de partener, despre problemele pe care le generăm pe linie de anticorupţie, cu atât mai mult cu cât declaraţiile vin din partea unui partener strategic. Este o stare de exasperare deja în legătură cu autismul celor de la Bucureşti – şi spun „autism” ca să fiu elegant în exprimare.
Ultimele comentarii