Sursă foto: ro.psychologyinstructor

Deşi politica de combatere a discriminării promovează eliminarea oricăror diferenţe, asigurare de oportunităţi egale femeilor şi bărbaţilor în aceeaşi măsură, simpla prevedere în normele legale a acestor lucruri nu este în măsură a asigura efectul scontat al politicilor de gen. Este nevoie de schimbarea mentalităţilor, de o asumare mai mare din partea femeilor a rolurilor ce le presupune egalitatea de şanse şi oportunităţi, în toate domeniile vieţii publice sau private.

Este lesne de observat cum în societatea românească contemporană diferenţele de gen sunt întâlnite la toate nivelele. Astfel, în economie, în politică, în relaţiile cu instituţiile, chiar şi în criminalitate, femeile au o altă pondere faţă de bărbaţi, aceasta fiind, de regulă, mai scăzută comparativ cu aceştia. Discriminarea, deşi interzisă de lege, este prezentă şi, în cele mai multe cazuri, în defavoarea femeilor.

Problema discriminării a plecat de la apărarea drepturilor omului şi cetăţeanului.

Conceptul drepturilor omului (Mazilu Dumitru- Drepturile Omului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p.35-42), atât de uzitat în ultimele decenii, aşa cum este receptat de comunităţile umane şi de fiecare membru al acestora ca o instituţie firească presupune:

• înţelegerea completă şi exactă a statutului fiinţei umane în cele mai diferite ipostaze ale sale;
• cunoaşterea mijloacelor politice, juridice, sociale şi economice necesare pentru respectarea acestui statut;
• garantarea împlinirii cerinţelor implicate în acest statut prin măsuri adecvate de pedepsire a celor vinovaţi de încălcarea drepturilor şi libertăţilor inerente tuturor oamenilor.

Plasat în contextul statului de drept, considerat „simbol al unei civilizaţii (J. Gicquel), conceptul sus-numit este consacrat prin reguli de comportament, ce exprimă voinţa generală a majorităţii membrilor societăţii, reguli oficiale, impersonale, obligatorii şi susceptibile de realizare prin constrângere, proporţionlizaând şi înscriind în proceduri de natură să împiedice excesul, orientând nu atât împotriva celui sancţionabil, cât mai ales în scopul salvgardării interesului general.

Având în vedere importanţa drepturilor omului şi libertăţilor publice (Mazilu D, op cit,p.29) în societate, semnificaţia lor excepţională pentru viaţa şi existenţa fiecăruia dintre noi, preocuparea pentru consacrarea lor în reglementări naţionale şi internaţionale ocupă un loc prioritar în exercitarea guvernării.

Normele consacrate în instrumentele juridice naţionale europene şi mondiale trebuie aplicate în mod corect în relaţiile sociale în fiecare Ţară, în fiecare comunitate şi chiar în fiecare ramură şi sector de activitate. Exercitarea guvernării pe baza unor principii democratice, cum sunt: pluralismul politic, separarea puterilor în stat, legalitatea, egalitatea şi libertatea reprezintă condiţia sine qua non a protecţiei şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiinţei umane.

Preocuparea pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, eliminarea oricăror diferenţe de tratament şi asigurarea unei depline egalităţi a persoanei în faţa instituţiilor statului şi în faţa instituţiilor internaţionale se reflectă în adoptarea, înfiinţarea şi susţinerea unor diverse instrumente, organisme şi organizaţii internaţionale precum: Comisia pentru Drepturile Omului, Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminărilor şi protecţia minorităţilor, Comitetul pentru Drepturile Omului, Comitetul pentru Eliminarea Discriminărilor Rasiale, Comitetul împotriva Torturii, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii, Comitetul privind Drepturile Copilului, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, menite să lupte pentru dezideratele anterior amintite.

Aşadar  (Mazilu D, op cit,p.29), provocarea lansată acum mulţi ani în urmă în privinţa apărării şi garantării respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ce a căpătat de-a lungul timpului diverse aspecte, are ca vârf de lance acum lupta pentru combaterea unuia dintre inamicii importanţi şi anume, discriminarea. Acest fapt a devenit stindard al politicilor naţionale şi internaţionale, tradus în numeroase instrumente de combatere, în continuă perfecţionare şi transformare.

Discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenţei, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social. Ea este o acţiune individuală, dar dacă membrii aceluiaşi grup sunt trataţi sistematic în mod similar, aceasta constituie şi un patern social de comportament agregat (Michael Banton, Discriminarea, Editura DU Styl, Bucureşti, 1998, p.2). În ştiinţele sociale termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciat, cu efecte negative asupra celui vizat.

Cercetările efectuate au identificat existenţa mai multor tipuri de discriminare. În general, este operată distincţia între discriminarea directă şi cea indirectă.  Primul tip apare atunci când tratamentul diferenţiat este generat în mod intenţionat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. Potrivit unei alte opinii (Krishana Mallick, Individual Discrimination, în Magill Frank (coord.) – International Enciclopedia of Sociology, Fitzroy Dearborn Publishers, p.35), se face distincţia între discriminarea intenţionată şi conştientă şi cea neintenţionată, precum şi între discriminarea practicată de indivizi şi cea practicată de instituţii.

În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă faţă de fiecare individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenenţa acestuia la grup (Gordon Allport, The nature of Prejudice, Doubleday Anchor Books, Doubleday & Company, Garden City New York, p.71). Discriminarea este legată de stereotipuri, care reprezintă componenta negativă a prejudecăţii (Gordon Allport, The nature of Prejudice, Doubleday Anchor Books, Doubleday & Company, Garden City New York, p.71). Acestea reprezentând o structură cognitivă stabilă şi relativ rigidă, ajută la menţinerea atitudinii negative şi la perpetuarea comportamentelor diferenţiate bazate pe acestea. Un alt fenomen cu care este relaţionată discriminarea este cel de stigmă, cei stigmatizaţi devenind mai uşor Ţinta tratamentelor diferenţiate.

Grupurile supuse cel mai adesea discriminării şi asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii sunt: minorităţile etnice, rasiale, religioase, grupurile de imigranţi. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa femeilor. În ultima perioadă, un interes special este acordat studiilor referitoare la discriminarea minorităţilor sexuale, a persoanelor cu abilităţi speciale, precum şi a vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării celei mai investigate au fost sistemul educaţional, piaţa muncii, convieţuirea.

Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de şanse în zonele în care au fost în mod sistematic sunt reprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradiţional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de acţiune Afirmativă, în timp ce în Marea Britanii sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea de şanse pentru toţi cetăţenii, indiferent de grupul căruia îi aparţin. Discriminarea Pozitivă şi Acţiunea Afirmativă presupun, pe de o parte, recunoaşterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum şi dezvoltarea de politici şi de practici care ajută la depăşirea dificultăţilor (Neil Thompson, Anti-discrimination Practice, Macmillan Press, New York, 1997). Domeniile principale în care s-au focalizat acţiunile strategiilor de eliminare a discriminării sunt piaţa muncii, educaţia şi convieţuirea.

Cercetând aria legislaţiei româneşti (Neil Thompson, Anti-discrimination Practice, Macmillan Press, New York, 1997), nu putem ignora garanţiile statului de drept în privinţa protecţiei persoanei date de statuarea principiului domniei legii, a subordonării puterii faţă de drept prin crearea unor mecanisme menite să asigure o bună funcţionalitate în demersul garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prin nominalizarea într-un întreg titlu al Constituţiei a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, simpla enumerare a câtorva din aceste drepturi şi libertăţi fiind suficientă nu numai pentru a evidenţia ponderea pe care aceste texte constituţionale o au în economia legii noastre fundamentale, ci şi pentru a pune în lumină importantele premise pe care se sprijină o veritabilă acţiune de construire a statului de drept. Este vorba de egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (art.16); accesul liber la justiţie pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor (art.21); dreptul la circulaţie în Ţară şi străinătate (art.25); dreptul la informaţie şi învăţătură (art.31 şi art. 32); dreptul de a alege şi a fi ales (art.25); dreptul la alegerea profesiei şi a locului de muncă (art.38); dreptul la proprietate privată (art.41); dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art.22) ş.a.

Aceste drepturi sunt dublate de libertăţi care constituie de fapt cadrul ce le asigură exercitarea lor eficientă. Printre ele menţionăm: libertatea individuală (art.23), libertatea conştiinţei(art.29) etc.

Constituţia face o singură referire la termenul de discriminare, când consacră ca principiu, în art. 16, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, „fără privilegii şi fără discriminări”, iar în alin. 3 specifică faptul că: „funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenie română şi domiciliul în Ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”.

Noţiunea de discriminare (Neil Thompson, Anti-discrimination Practice, Macmillan Press, New York, 1997) este reglementată în două acte normative: Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare ⁽O.G. nr.137/2000 a suferit o serie de modificări prin Legea nr. 48/2002, O.G. nr. 77/2003 şi Legea nr. 27/2004 privind aprobarea  O.G. nr. 77/2003) şi Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, apărută în contextul plasării problematicii egalităţii de şanse în centrul Strategiei Europene pentru Ocupare, acte normative ce joacă un rol esenţial în protecţia drepturilor omului.

Aşadar, avem două acte normative care au aceeaşi arie de reglementare şi anume, discriminarea, cu deosebirea că Legea nr. 202/2002 garantează doar oportunităţile egale pentru bărbaţi şi femei, atunci când discriminarea se bazează pe criteriul sexului, în timp ce O.G. nr. 137/2000 menţionează 14 criterii de discriminare.

Legea nr.202/2002 defineşte discriminarea ca fiind „diferenţa de tratament a unei persoane în defavoarea acesteia datorită apartenenţei sale la un anumit sex sau datorită gravidităţii, naşterii, maternităţii ori acordării concediului paternal” (discriminare directă) sau „aplicarea de prevederi, criterii sau practici, în aparenţă neutre, care, prin efectele pe care le generează, afectează persoanele de un anumit sex” (discriminare indirectă).

Potrivit ultimei modificări aduse Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 prin legea nr. 27/2004, prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori apartenenţă la o categorie defavorizată care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.

Aşa cum reiese din textele citate, sferele în care discriminarea se poate manifesta sunt multiple şi vizează, în principal: condiţionarea participării la o activitate economică a unei persoane ori a alegerii sau exercitării libere a unei profesii, accesul la serviciile publice administrative şi juridice, de sănătate, la alte servicii, bunuri şi facilităţi, accesul la educaţie, libertatea de circulaţie, dreptul la libera alegere a domiciliului şi accesul în locurile publice, dreptul la demnitatea personală.

Surprinderea manifestărilor discriminatorii (Neil Thomson, op.cit, p.83) într-o societate dată şi într-o anumită dimensiune de timp reprezintă un demers care trebuie să ia în considerare, în egală măsură, discriminările practicate de persoane, grupuri de persoane, sau la nivelul unor instituţii (Michel Banton, op.cit, p.5).

Potrivit unui studiu al Centrului pentru Dezvoltare Socială Cedes România, referitor la manifestările discriminatorii în procesul de angajare, concluzia care s-ar trage ar fi că existenţa legilor antidiscriminatorii nu asigură rezolvarea problemei şi că acesta nu presupune doar implicarea autorităţilor statului, ci un program naţional de promovare, de sprijinire, cu efect în mintea oamenilor, ce ar duce la modificări în optica angajatorilor, dar şi a fiecărui om în parte. Se afirmă că reducerea sau eliminarea manifestărilor discriminatorii nu pot fi atinse doar prin sancţionarea comportamentelor discriminatorii, ori prin instituirea unor acţiuni afirmative sau a unor măsuri speciale, ci printr-un concentrat efort deopotrivă legislativ, atitudinal şi comportamental, invocându-se în acest sens spusele lui Michel Crozier (Michel Banton, op.cit., p.5), potrivit cărora, „societatea nu poate fi schimbată prin decret”, dar, credem noi, că are nevoie de legi complete, menite a-şi atinge scopul pentru care au fost create.