Deşi deciziile aberante ale Statului le-au marcat viaţa într-un mod tragic, o parte din deportaţii în Bărăgan din vestul ţării au din nou de furcă cu Statul. De această dată sunt victime ale unor absurdităţi birocratice şi legi interpretate după ureche.

Copiii născuţi în satele de deportaţi din Bărpgan nu ar fi deportaţi, spune Statul

În primele zile de mandat, deputatul FDGR de Timiş Ovidiu Ganţ a fost nevoit ca, în urma unor solicitări de la alegători din teritoriu, să facă interpelări către Olguţa Vasilescu, ministrul Muncii, în care să atragă atenţia asupra unor anomalii legate de acordarea statutului de deportat în Bărăgan.

Este vorba de deportaţi, inclusiv din vestul ţării, născuţi în Bărăgan, în satele deportaţilor, despre care Statul român consideră că nu sunt deportaţi. Decizia nu este însă unitară, în unele cazuri acordându-se statutul de deportat acestor persoane, iar în altele, nu, probabil la discreţia unor funcţionari cu carenţe în cunoaşterea legii. „Argumentul mi se pare aberant, date fiind condiţiile în care noul născut a trebuit să trăiască, urmare a deportării părinţilor”, spune Ovidiu Ganţ.

Acestea nu sunt însă singurele cazuri legate de acordarea sau neacordarea după ureche a statutului de deportat. Un hăţiş birocratic trebuie să înfrunte, spune Ovidiu Ganţ, şi etnicii germani plecaţi din Banat, care, conform legii, au dreptul de a solicita şi primi statutul de deportat. „În Timiş am avut mai multe cazuri de deportaţi în Rusia domiciliaţi în Germania, care nu au primit statutul de refugiat, deşi legea prevede acest lucru. Am solicitat Ministerului să înţeleagă că nu este normal să pună pe drumuri oameni de 90 de ani, pentru nişte absurdităţi birocratice, la Direcţia Muncii, cerând totodată să-şi informeze funcţionarii din teritoriu cu privire la ce spune legea în aceste cazuri”, ne-a declarat Ovidiu Ganţ.

Prin deportări, comuniştii au vrut să „igienizeze” Banatul

40.000 de bănăţeni au fost deportaţi în Bărăgan în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951. Deportările din Banat şi Mehedinţi din vara anului 1951 reprezintă un amplu proiect de epurare socială inventat de regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominaţie sovietică. În urma unui plan pregătit timp de trei luni, au fost scoşi din casele lor, pe parcursul nopţii de 18 spre 19 iunie, fără niciun anunţ prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile şi bărbaţii apţi de muncă şi continuând cu familiile lor, indiferent că a fost vorba de bătrâni de până la 85 de ani sau de copii de toate vârstele.

Planul era – după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956, la Timişoara – “igienizarea Banatului”. După un drum de două săptămâni, zăvorâţi în vagoane de animale, deportaţii au fost depuşi în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deşertului de stepă. Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori şi-au construit case mai „arătoase” şi au desţelenit pământurile virgine.

Nici acum nu se ştie care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni. Statul a mobilizat resurse uriaşe pentru acest proces de strămutare : peste 10.000 de militari înarmaţi (securişti, miliţieni, elevi de şcoală militară, grăniceri şi pompieri), coordonaţi şi supravegheaţi de 2500 de activişti de partid.

Peste cinci ani, în 1956, deportaţii – unii, pentru că alţii şi-au găsit sfârşitul acolo – s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt. 1.600 dintre ei (dintre care 175 copii) muriseră în detenţie, osemintele lor fiind arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.