Prin noul sistem de compensare a deportaţilor din Bărăgan şi a deţinuţilor politici, actuala guvernare aduce un prag maximal al despăgubirilor acordate de către stat, fără să fixeze şi un nivel minim al acestora, ceea ce înseamnă că un an de deportare în Bărăgan poate fi compensat de către Statul român şi cu suma de zece euro. Asociaţia foştilor deportaţi în Bărăgan din Timişoara a venit în acest sens cu o propunere menită să limiteze acest gen de abuzuri ale statului faţă de cetăţenii pe care i-a nedreptăţit o dată.

„Până la” – formula care poate genera abuzuri

Prin intenţia de modifica legislaţia care reglementează acordarea compensaţiilor băneşti pentru foştii deţinuţi politici şi persoanele supuse unor măsuri administrative cu caracter politic – adică deportaţii în Bărăgan, actuala guvernare se arată foarte chivernisită cu bugetul de stat, impunând un plafon maximal al despăgubirilor. Însă, atâta vreme cât nu este prevăzut un plafon minimal în noua formulare, acesta rămâne la „libera apreciere” a structurilor de specialitate ale statului. Astfel, s-ar putea ajunge în situaţia în care un an de deportare în Bărăgan să fie „compensat” de către statul român şi cu suma de zece euro.

Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan din Timişoara a venit cu o propunere care instituie şi plafoane minimale pentru aceste despăgubiri, în aşa fel încât să existe siguranţa că statul nu îşi bate din nou joc de aceşti oameni nedreptăţiţi profund de regimul comunist. Pe această temă au fost formulate şi interpelări şi declaraţii la nivel de Parlament, printre deputaţii timişeni care au făcut astfel de demersuri numărându-se şi Slavomir Gvozdenovici, reprezentant al Uniunii Sârbilor din România. „Aceste compensaţii băneşti pot repara doar în parte prejudiciile morale şi materiale cauzate datorită detenţiei politice ori măsurilor administrative cu caracter politic, cum ar fi strămutările. Nu este nevoie să reamintesc încă o dată şi nu avem voie să uităm suferinţele acestor oameni în perioada regimului comunist. Încătuşaţi, deportaţi, cu casele pustiite şi vieţile distruse, aceşti oameni au avut tăria şi demnitatea de a ierta. Şi au reînceput viaţa practic de la zero, iar astăzi cred că a ajuns timpul să găsim o soluţie pentru reparaţii morale şi materiale”, a declarat deputatul timişean, zilele trecute, de la tribuna Parlamentului.

În acelaşi context, a fost amintită propunerea AFDB privind acordarea de compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale cauzate datorită detenţiei politice ori datorită măsurii administrative cu caracter politic, constând în echivalentul a cel puţin 20.000 de euro şi cel mult 24.000 de euro pentru fiecare an de condamnare efectuat, pentru foştii deţinuţi politici şi, respectiv, echivalentul a cel puţin 15.000 de euro şi cel mult 18.000 de euro pentru fiecare an de măsură administrativă efectuat pentru persoanele supuse unor măsuri administrative cu caracter politic. „Propunerea este justă şi corectă şi nu lasă loc interpretărilor, ca în cazul propunerii Guvernului care prevede ca aceste măsuri compensatorii să fie «până la» o sumă”, a precizat Slavomir Gvozdenovici. Acesta mai spune că a solicitat să  eliminarea acestei formulări, „până la”, cerând ca, aşa cum s-a instituit un prag maximal, să fie instituit şi unul minimal. „Altfel statul ar putea ajunge la concluzia că un an de deportare în Bărăgan poate fi compensat cu zece sau 100 de euro”, explică deputatul reprezentant al Uniunii Sârbilor din România.

„Aceşti oameni, de mult la vârsta a treia, aşteaptă de ani buni ca statul să rezolve această problemă dureroasă, nu numai a lor, ci şi a societăţii noastre astăzi. La comemorarea deportaţilor în Bărăgan care a avut loc recent, la Timişoara, ca în fiecare an, oamenii şi-au exprimat pe drept nemulţumirile.

Dacă în ţara noastră am reuşit prin voinţă politică să schimbăm multe lucruri în bine, să democratizăm societatea, să ne raliem ţărilor europene, cred că a ajuns momentul să dăm dovadă de responsabilitate şi în soluţionarea justă şi dreaptă a cererilor care vin din partea acestor categorii de concetăţeni ai noştri pe care istoria şi un regim nedrept şi crud i-au vitregit în anii '50”, spune Slavomir Gvozdenovici.

Pentru pensiile „Secu” sunt bani

Austeritatea bugetară nu poate fi invocată în contextul încercării de a restrânge drepturile de despăgubire ale foştilor deţinuţi politici şi deportaţi în Bărăgan, atâta vreme cât statul a dovedit nu o dată că este foarte darnic şi protector cu foştii torţionari ai Securităţii, cu care s-au orchestrat deportările şi abuzurile din închisorile comuniste.

La o încercare a TIMPOLIS de a afla care este cuantumul minim şi maxim, pe Timiş, al pensiilor foştilor lucrători în Securitate, SRI preciza că acest gen de date nu se încadrează în sfera informaţiilor de interes public, deşi nu se solicitaseră nume, ci doar nişte tranşe de cuantum. În acest context, s-a uitat şi propunerea făcută în urmă cu ceva timp de 35 de organizaţii civice şi sindicale, printre care şi Societatea „Timişoara”, care solicitau conducerii Camerei Deputaţilor tăierea preferenţială a pensiilor foştilor securişti şi torţionari.    

Organizaţiile sindicale au cerut votarea unei legi prin care să se reducă “la minimum” pensiile “responsabililor pentru crimele şi fărădelegile comuniste: foşti activişti comunişti din nomenclatura P.C.R., foşti conducători şi torţionari ai Securităţii, foşti conducători ai Miliţiei, ai Ministerului de Interne şi ai Justiţiei comuniste, cum s-a solicitat în Proclamaţia pentru decomunizarea României, din 23 august 2008” .

Semnatarii apelului au adus în sprijinul solicitării lor şi un fragment din Raportul final pentru condamnarea comunismului, asumat de Preşedinţie, document în care se preciza că “toate nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de regimul comunist trebuie reparate prin legi. De exemplu, foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai Justiţiei comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei”.

Cele 35 de structuri care au iniţiat scrisoarea deschisă mai spuneau că este imoral şi anormal ca statul român postcomunist să-i răsplătească cu pensii uriaşe pe responsabilii pentru crime şi fărădelegi comuniste. În acest sens, este făcută o analogie cu cei vinovaţi de comiterea de abuzuri şi crime în timpul regimului nazist, specificându-se că “decomunizarea este la fel de importantă pecum denazificarea”.

În ciuda acestui apel de proporţii, în ultimii ani Parlamentul nu a putut propune, vota şi adopta un proiect de lege în acest sens, semn că statul ţine la foştii torţionari, şi îi protejează pe cât posibil.

63 de ani de la „Rusaliile negre”

În acest an s-au împlinit 63 de ani de la “Rusaliile negre”, când peste 40.000 de bănăţeni au fost deportaţi în Bărăgan în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951.

Deportările din Banat şi Mehedinţi, din vara anului 1951, reprezintă un amplu proiect de epurare socială inventat de regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominaţie sovietică. În urma unui plan pregătit timp de trei luni, au fost scoşi din casele lor, pe parcursul nopţii de 18 spre 19 iunie, fără niciun anunţ prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile şi bărbaţii apţi de muncă şi continuând cu familiile lor, indiferent că a fost vorba de bătrâni de până la 85 de ani sau de copii de toate vârstele.

Planul era – după cum s-a descoperit ulterior într-un document de 93 de pagini, redactat în 1956, la Timişoara – “igienizarea Banatului”. După un drum de două săptămâni, zăvorâţi în vagoane de animale, deportaţii au fost depuşi în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deşertului de stepă. Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori şi-au construit case mai „arătoase” şi au desţelenit pământurile virgine.

Nici acum nu se ştie care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni. Se temea regimul comunist de hărnicia, de seriozitatea, de anticomunismul lor, de speranţa cu care ei aşteptau ca americanii să-i elibereze, pătrunzând în ţară prin Iugoslavia lui Tito? Altfel nu se explică forţele uriaşe puse în joc : peste 10.000 de militari înarmaţi (securişti, miliţieni, elevi de şcoală militară, grăniceri şi pompieri), coordonaţi şi supravegheaţi de 2500 de activişti de partid.

Peste cinci ani, în 1956, deportaţii – unii, pentru că alţii şi-au găsit sfârşitul acolo – s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt. 1.600 dintre ei (dintre care 175 copii) muriseră în detenţie, osemintele lor fiind arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.