Azi se împlinesc zece ani de când, în România, regimul comunist a fost declarat oficial drept ilegitim şi criminal. O făcuse, de la tribuna Parlamentului, preşedintele de atunci, Traian Băsescu, pe baza Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Românie – Comisia „Tismăneanu”, cum a fost numită după numele celui care a coordonat-o, profesorul Vladimir Tismăneanu.

L-am invitat la un dialog despre ce a fost atunci şi de atunci, despre ce putea fi. Concluzia este că miza a fost şi rămâne modul cum ne raportăm la cele peste patru decenii de stalinism naţional. Iar avertismentul este că trăim în plină revenire a autoritarismului populist.

„Memorialui de la Sighet este acel memento permanent în absenţa căruia abulia morală şi ignoranţa istorică fac ravagii”

Domnule Tismăneanu, în 18 decembrie se împlinesc zece ani de la momentul în care, în România, regimul comunist era declarat oficial drept ilegitim şi criminal. Lucrurile s-au oprit la această condamnare simbolică. Mai putea urma ceva, după acest moment, iar acel ceva nu s-a mai întâmplat? Sau cei 17 ani scurşi – la vremea respectivă – de la căderea comunismului ar fi lipit pe orice alt demers eticheta „tardiv”?

Primul lucru pe care mă grăbesc să-l accentuez este că Raportul Final a fost scris de membrii şi de experţii Comisiei. Între membri, să-mi fie îngăduit aici să aduc un omagiu celor doi plecaţi dintre noi în 2016: Mihnea Berindei şi Romulus Rusan. Spiritul de echipă şi solidaritatea valorică au contat enorm în reuşita noastră. Nu era şi nu este un demers tardiv, trecutul nu este o altă ţară, nu ne despărţim de el prin amnezie voluntară ori una organizată statal.

Cred că s-au întâmplat multe lucruri: democratizarea accesului la Arhivele Naţionale, transferul masiv de dosare dinspre SRI către CNSAS, votarea imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii, inculparea şi condamnarea câtorva călăi comunişti, în primul rând Vişinescu.

Pe de altă parte, în pofida multelor încercări de a înfiinţa un Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste, nu unul încremenit, ci cât se poate de viu şi interactiv, nu s-a întâmplat aproape nimic. Se vorbeşte mult şi se face foarte puţin. Pe scurt, la zece ani de la acel moment istoric, Memorialul de la Sighet rămâne adevăratul sanctuar al memoriei totalitarismului comunist. Motiv pentru care aduc aici un tribut de gratitudine Anei Blandiana şi regretatului Romulus Rusan, colaboratorilor lor, pentru ceea ce-au făcut în sprijinul recuperării, salvării şi conservării memoriei. Muzeul Memorial de la Sighet este, în opinia mea, acel memento permanent în absenţa căruia abulia morală şi ignoranţa istorică fac ravagii.

„Miza cea mare a fost şi rămâne modul cum ne raportăm la cele peste patru decenii de stalinism naţional”

A fost o condamnare simbolică a comunismului şi, totuşi, a scos din minţi atâţia indivizi şi din politică, şi din media, puseurile lor de disperare şi de ură luând forma unor incredibile atacuri imunde la adresa iniţiatorilor şi susţinătorilor acestui Raport. Le-am văzut în Parlament, în acea zi de 18 decembrie 2006, şi de mult prea multe alte ori după aceea, în diferite contexte. Cum se explică spaima aceasta necontrolabilă în faţa unei condamnări, cum spuneam, simbolice?

Aceşti indivizi nu înţeleg că politica înseamnă de fapt simboluri. Parlamentul însuşi este simbolul suveranităţii poporului. Miza cea mare a fost şi rămâne modul cum ne raportăm la cele peste patru decenii de stalinism naţional: considerăm că a existat un clivaj între prima perioadă, sovietofilă şi „internaţionalistă”, şi cea de-a doua, pasămite „patriotică” şi „independentă”? De-aici şi tensiunile dintre noi, cei care am scris Raportul Final, consultând mii şi mii de documente, şi cei care vor să perpetueze paradigma din perioada ultimului Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu, una esenţial falsificatoare şi mitologică. S-a realizat o alianţă cât se poate de absurdă şi impură între nostalgicii comunişti gen Ion Iliescu, Silviu Curticeanu, Paul Niculescu-Mizil ori Ştefan Andrei, pe de o parte, şi fundamentaliştii patriotarzi, autentici sau simulanţi, de la Vadim Tudor la Dinu Săraru.

Dar trebuie precizat că demersul Comisiei s-a bucurat şi de un constant, solid şi încurajator sprijin, mai cu seamă din partea a ceea ce numim intelectualitatea critică: GDS, Societatea Timişoara etc. În plus, voinţa politică a însemnat foarte mult. Cine va scrie biografia onestă a lui Traian Băsescu va trebui să recunoască rolul său activ în susţinerea acestui demers. Nu unul formal, ci unul substanţial.

„Nici măcar Ion Iliescu nu mai îndrăzneşte să atace concluzia că regimul comunist a fost ilegitim şi criminal”

CV Vladimir Tismăneanu

 

Vladimir Tismăneanu locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

 

Este autorul a numeroase cărţi, între care „Diavolul în istorie” (Humanitas, 2013), „Stalinism pentru eternitate” (Humanitas, 2014), „Cartea preşedinţilor” (Humanitas, 2013), „Lumea secretă a nomenclaturii” (Humanitas, 2012) şi, împreună cu Marius Stan, „Efigii ale unui coşmar istoric” (Humanitas, 2015) „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” (Curtea Veche, 2014), „Dosar Stalin. Vraja nihilismului” (Curtea Veche, 2016).

 

A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

 

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (2003).

Comisia Prezidenţială a făcut o serie de recomandări în acest Raport. S-au realizat?

Câteva da, inclusiv o serie de expoziţii, de modificări de articole din legi, dar totul a depins şi depinde de factori subiectivi, votul parlamentar pe o temă sau alta, disponibilităţi financiare etc. Dar există manualul de istorie a comunismului, bazat în mare măsură pe concluzii leRaportului Final, există o transparenţă ce părea de negândit înainte de decembrie 2006, legată de documente ţinute atâta vreme sub obroc, există azi un consens că regimul comunist a fost ilegitim şi criminal. Nici măcar Ion Iliescu nu mai îndrăzneşte să atace această concluzie aşa cum insolent o făcea în urmă cu un deceniu.

Care au fost efectele concrete – politice, ştiinţifice – ale acestui document?

Au apărut trei volume, cel mai recent chiar în această lună, de documente consultate de Comisie, cărţi esenţiale editate de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu. Vreme de aproape trei ani, la IICCMER, echipa condusă de Ioan Stanomir, Mihail Neamţu, urmat de Cristian Vasile, Bogdan C. Iacob şi subsemnatul a lansat proiecte care au dat roade, chiar şi după înlăturarea noastră samavolnică de către premierul-plagiator Victor Ponta şi instalarea în fruntea acestui institut a tandemului Andrei Muraru-Dinu Zamfirescu. Au continuat şcoli de vară, conferinţe, simpozioane, deci opera de restituire a memoriei nu s-a încheiat în niciun fel.

Cum a fost primit în cercurile ştiinţifice din străinătate?

Au apărut fragmente din Raportul Final şi din discursul preşedintelui Băsescu în mari ziare şi importante reviste occidentale. În prezent, definitivez o carte scrisă pentru Cambridge University Press, împreună cu Marius Stan, despre ceea ce a însemnat Comisia Prezidenţială, cum a funcţionat ea, cine a susţinut-o şi cine a sabotat-o, precum şi efectele pe lungă durată ale acestui demers.

Dacă s-ar lua în calcul reeditarea lui, aţi adăuga ceva?

Da, e nevoie de capitole despre sistemul „Justiţiei” comuniste şi despre Armată. Dar, în ansamblu, viziunea şi metodologia Raportului Final îmi par a fi rezistat con brio trecerii timpului. Niciuna din tezele noastre fundamentale nu se cere amendată. Documentele apărute între timp justifică aprecierile şi concluziile din Raportul Final.

„Trăim în plină revenire a autoritarismului populist”

Sunt voci care afirmă că, la mai mult de un sfert de secol de la căderea comunismului, acesta aparţine istoriei şi, deci, nici el, nici temele adiacente nu ar mai trebui să fie o temă de discuţie, de dezbateri publice. O viziune corectă sau eronată?

Trăim în plină revenire a autoritarismului populist, în Rusia, Vladimir Putin reabilitează fără jenă tradiţia cekistă, asistăm la noi experimente ideologice, inclusiv ceea ce eu numesc barocul comunisto-fascist. În 2017 se va vorbi şi scrie mult despre moştenirile teribilului experiment leninist declanşat în urmă cu un veac. Sunt unii care, cu iresponsabil cinism, proclamă nevoia de a re-testa ipoteza leninistă. Acestora, ca şi unor naivi care ştiu prea puţin despre costurile utopiei, trebuie să li răspundă cu lucrări argumentate ştiinţific şi convingătoare din perspectiva morală.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.