Vasile Bănescu este primul purtător de cuvânt laic al Patriarhiei Române, de după 1989. Este un intelectual creştin, pro-european, cu studii de Teologie în ţară şi în Occident, care apără cu aceeaşi fermitate şi valorile creştine, şi pe cele occidentale, care susţine şi credinţa, şi ştiinţa, la fel şi tradiţiile, şi modernitatea. Ceea ce i-a atras în ultima vreme constante şi agresive atacuri şi din partea unor politicieni, activişti civici, jurnalişti –vectori formali sau informali ai propagandei ruse –, şi din partea unor voci din Biserică provenite din zona antioccidentală, fundamentalist ortodoxă.
L-am invitat pe Vasile Bănescu la un dialog despre extremism, radicalizare şi conspiraţionism inclusiv în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, despre cele două aripi din BOR, una pro-europeană, deschisă dialogului interconfesional, şi una antioccidentală, fundamentalist ortodoxă, despre derapajele unor clerici, despre necesitatea ideii de europenitate, de urbanitate a credinţei, despre necesitatea revitalizării învăţământului teologic. De asemenea, despre relaţia BOR cu autorităţile comuniste, despre delatori şi victime – printre care s-a numărat şi bunicul său matern, trecut prin închisoarea de la Piteşti. Despre falsul conservatorism, despre ideologia Russkiy Mir care alimentează războiul din Ucraina, despre confuzia dintre ortodoxie şi ortodoxism, despre relaţia Bisericii Ortodoxe Române cu cea rusă. Despre duşmanii Bisericii şi ai creştinismului: ideologiile şi nevrednicia unora dintre propriii slujitori. Dar şi despre celebrarea Paştelui de către toţi creştinii la o singură dată şi necesitatea păstrării unităţii inter-ortodoxe.
„Am trei repere stabile: Evanghelia, propria mea conştiinţă şi binele real al Bisericii”
Domnule Vasile Bănescu, aţi atras valuri succesive de critici, de atacuri suburbane la persoană, de ură. Unul în timpul pandemiei, când aţi atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă teoriile conspiraţioniste. Apoi un altul după ce Biserica Ortodoxă Română, prin vocea dumneavoastră, s-a dezis de AUR, dezavuând „confundarea programatică a (ultra)naţionalismului cu patriotismul luminat şi echilibrat de credinţa în valorile fidelităţii religioase”. Apoi, încă unul după mesajele de solidaritate cu poporul ucrainean şi criticarea Patriarhului rus Kirill pentru pactul făcut cu Putin, căruia i-a binecuvântat „operaţiunea specială”. Un altul, de dată recentă, a venit după ce v-aţi exprimat susţinerea faţă de celebrarea Paştelui în aceeaşi zi de către toţi creştinii. De ce deranjează luările dumneavoastră de poziţie care, în majoritatea cazurilor, sunt şi ale conducerii BOR? Cum vi le explicaţi?
Îi invit pe cei care citesc aceste rânduri la o reflecţie pe marginea întrebării: Care este miezul creştinismului? Şi, în măsura în care îl înţelegem: Cum trebuie să ne raportăm la realitate în calitate de creştini?
Ne declarăm creştini în mod reflex atunci când suntem întrebaţi cărei religii sau confesiuni aparţinem. Acest lucru este semnificativ într-o oarecare măsură şi din perspectivă sociologică. Din perspectivă morală, însă, raportarea noastră în calitate de creştini la realitate devine discutabilă în momente de criză, la mari răscruci morale prin care trece societatea din care facem parte, deci inclusiv Biserica. Pandemia, războiul în Ucraina, discuţia despre celebrarea comună a Paştelui în lumea creştină care crede deopotrivă în Înviere, raportarea Bisericii la anumite excese politico-ideologice din spaţiul public, toate aceste lucruri au determinat în ultimii trei ani o polarizare care mi se pare a fi fenomenul semnificativ îngrijorător din actuala societate românească. Aş spune, o polarizare fără precedent, dar mă gândesc la perioada anilor ’90, anii de început ai democraţiei postcomuniste, când societatea mai fost răvăşită şi polarizată de evenimente precum Piaţa Universităţii și Mineriadele.
În timpul pandemiei, de exemplu, nu exista o alternativă mai bună decât aceea ca Biserica Ortodoxă Română, alături de celelalte culte religioase, să se raporteze rațional la o realitate pe care toţi o percepeam atunci ca strivitoare și periculoasă; închiderea bisericilor – dovedită post-factum ca o măsură excesivă – deşi a fost o decizie greu de suportat, a fost acceptată din raţiuni sanitare contextuale. Oamenii care după bătălie îşi arată năvalnic vitejia şi vituperează la adresa celor ce au fost constrânşi să ia complicate decizii sunt cei care neglijează responsabilitatea instituţională profundă a Bisericii – care, în situații de criză, nu este doar un spaţiu liturgic, ci şi unul al dialogului interinstituțional și al interferării cu autorităţile statului.
Acest val de critici la adresa mea pe care l-aţi menţionat – eu având, adesea, sarcina ingrată a mesagerului care transmite şi veşti neconvenabile – vine din partea unor oameni care fie nu înţeleg cum se raportează sau ar trebui să se raporteze Biserica la anumite probleme sociale, fie din partea unor oameni din afara Bisericii care, la rândul lor, neavând acces la logica interioară a instituției și a creştinismului, primesc anumite mesaje ale Bisericii cu apriorică adversitate.
Rolul pe care îl am este unul mai complicat. Încerc să-mi îndeplinesc cât mai riguros misiunea de comunicator oficial al Patriarhiei Române, având permanent trei repere stabile: Evanghelia, propria mea conştiinţă şi, desigur, binele real, nu imaginar, al Bisericii. Ceea ce poate stârni, desigur, contrariere, disconfort și iritare, provocate de dislocarea din comoditatea oferită de coabitarea cu prejudecata sau compromisul.
Biserica nu se restrânge la dimensiunea ei administrativă, ci este asemenea unui iceberg al cărui corp masiv rămâne nevăzut pentru cei mai mulți. Vârful administrativ nu epuizează noţiunea de Biserică. Acest vârf este adesea criticat, uneori justificat, alteori doar dintr-o neînţelegere a rolului și misiunii pe care le are. Clerul, ca și „poporul” de altfel, poate dezamăgi, întrucât el nu este compus din îngeri, ci din oameni failibili, cu grade de conștiință, rafinare și încreștinare diferite. Important este ca, atunci când ne raportăm la realitate și la răscruci morale – războiul din Ucraina este un riguros exemplu – să o facem cât mai onest, gândindu-ne cu adevărat creștinește la cei ce trec printr-o nedreaptă, cumplită suferinţă.
Întotdeuana va exista în sfera publică, deci și în Biserică, un registru social populat cu oameni înclinați spre extremism, radicalizare și conspiraționism, care se manifestă în anumite contexte. La noi lucrurile sunt foarte trist explicabile în legătură cu o raportare total nefirească: a fi de partea agresorului, a tăcea în legătură cu natura răului care provoacă o agresiune, a fi martor pasiv, a nu te exprima limpede în legătură cu poziţia pe care trebuie să o aibă un creştin faţă de actele de violenţă, de crimă, față de războiul de agresiune. Această raportare indică, în viziunea mea, un grad de încreştinare și culturalizare foarte scăzut. Exact într-o asemenea situație prosperă nociv conspiraţionismul. Oamenii mai cultivați recunosc mai ușor, de exemplu, manipularea, un război hibrid, un război informaţional; în societatea românească, deci și în Biserică, circulă un puternic curent al dezinformării care îi smintește ușor pe mulți dintre cei ce nu au discernământul oferit de o reală încreștinare.
Aceste atacuri la adresa mea mi le explic, așadar, din această ramificată perspectivă.
„România şi Biserica ei Ortodoxă nu pot fi decât pro-europene”
Ceea ce uimeşte şi revoltă mai mult decât atacurile venite din zona politică populist-extremistă şi cele din zona politico-mediatică în care se distribuie naraţiuni ale propagandei ruse, sunt cele din partea unora care se autodefinesc drept buni creştini sau, mai grav, din partea unor slujitori ai Bisericii. O stare de fapt care pare să indice existenţa în cadrul Bisericii Ortodoxe Române a două tabere: una pro-europeană, deschisă reformelor, dialogului interinstituţional şi ecumenic, iar cealaltă – îndeosebi din zona monahală – antioccidentală, fundamentalist ortodoxă. De fapt, dumneavoastră, ca portavoce a aripii pro-europene, sunteţi ţinta reală sau ţinta e vârful acestei aripi, pentru deturnarea BOR într-o direcţie antioccidentală?
Într-un organism social atât de amplu precum Biserica există inevitabil și persoane care gândesc diferit și adesea în răspăr cu realitatea. Să nu uităm că Biserica (adunarea credincioșilor) nu poate fi decuplată de societate și că nu este o oază izolată a virtuţilor; ea reprezintă la rândul ei societatea, fiind influenţată de aceasta. Este o dublă, reciprocă influenţare între Biserică și societate. Nu e posibilă așadar reducerea la un numitor comun de percepţie şi orientare, în ciuda faptului că gândirea unui creştin, cu atât mai mult a unui cleric, ar trebui să graviteze în jurul Evangheliei care conține valorile fundamentale pe care le mărturiseşte şi pe care ar trebui să le internalizeze un creștin. În realitate acest lucru se întâmplă mai rar, pentru că vulnerabilităţile, scăderile morale, încremenirea în interese personale atrag percepţii și raportări diferite.
Există o formă de închistare, de rigiditate mentală și sufletească în zona celor locuiți de certitudinea că adevărul integral este rezervat lor înșiși – şi mă refer, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, mai ales la zone izolate de informare reală, la zone care nu comunică cu societatea, în care nici nu se pune problema dialogului cu heterodocșii sau a înțelegerii societății pluraliste, zone în care misiunea principală rămâne cea liturgică; acolo mentalitatea comună cred că înclină majoritar și reflex spre zona „pravoslavnică”, fiind, inclusiv prin (de)formarea dobândită în școală, refractară la Occidentul creştin perceput ca eretic și decăzut.
Personal, subliniez permanent că trebuie să grădinărim în Biserică nu doar ideea de urbanitate a credinței, ci și ideea de europenitate, de apartenență funciară la Europa, întrucât esențial pentru continentul nostru rămâne creştinismul cu expresia lui culturală, spirituală. Atunci când, în calitate de creştini, vorbim despre pro-europenism, ne referim în primul rând la Europa creştină, la Europa Christiana, care, chiar dacă nu mai există în înţelesul ei de acum câteva secole, subzistă și rezistă prin cultura ei cu amprentă creştină, prin civilizaţia ei alimentată încă de creştinism. Din această perspectivă, nici România, nici Biserica ei Ortodoxă nu pot fi decât pro-europene, adică favorabile propriilor rădăcini spirituale iudeo-eleno-latine.
Confuzia jenant și nedrept simplificatoare pe care o fac unii între Occident și un spaţiu al corupţiei spirituale şi decăderii morale, punându-l în opoziție cu un „paradisiac” Est pravoslavnic unde s-ar fi păstrat o credință pură în ciuda multor manifestări (anti)sociale contrarii spiritului creștin, acest reducţionism dihotomic între Vest și Est face foarte mult rău înțelegerii și raportării la realitate inclusiv în Biserică. Eu am cunoscut în Occident oameni cu un grad de încreştinare care m-a smerit foarte mult. Erau oameni care, prin modul lor de viață, prin faptele lor, ofereau o lecţie tăcută despre ceea ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Cine nu a cunoscut Occcidentul, cine îi ignoră cultura creștină, cine nu i-a citit cărţile fundamentale şi moral formatoare poate rămâne prizonierul unei viziuni foarte sărace şi greşite față de acesta. Filocalia și Părinții Bisericii se citesc și în Occident, nu doar în Estul nostru idealizat religios. Oare în ce procent se citesc azi Scriptura și Filocalia în România? Este nu doar o întrebare, ci și o provocare pentru fiecare.
Taberele din Biserica Ortodoxă Română există, așadar. Există mulți oameni care, aşa cum ştiţi, s-au pronunţat inadecvat în varii situații de criză. Cred însă că cei care abdică moral, cei care cad în anumite zone de influenţă ideologică doar cu aparență creștină, cei care compromit Biserica prin atitudinea lor, nu sunt totuși cei ce o reprezintă cu adevărat.
Cum se explică discrepanţa dintre modul de gândire al unor oameni care fac parte din aceeaşi Biserică? Pe unii i-am văzut manifestându-se pe reţelele de socializare: şi unii, şi alţii sunt oameni tineri, absolvenţi de Teologie, dar care, totuşi, gândesc diametral opus: unii susţin calea pro-europeană, alţii o dezavuează, mergând cu această respingere până la susţinerea implicită a unui regim criminal, regimul Putin, căruia îi fac propagandă.
Cred că sunt în primul rînd oameni care au citit extrem de puțin, oameni neformați intelectual, săraci cultural și nefinisați moral. Există o tipologie destul de răspândită în zona teologică, bisericească, a celor care au rămas doar la litera câtorva cărţi exclusiv teologice, insuficiente pentru a te forma ca teolog care trăieşte azi într-o societate plurală, deschisă, o societate a dialogului inclusiv interconfesional. Ştim prea bine, nu ne mântuim pe cont propriu, ci doar în relaţie cu ceilalţi, cu aproapele nostru care poate fi de orice confesiune sau religie. Sau agnostic, sau ateu. Relaţia cu celălalt, gradul ei de rafinament moral este cea care ne salvează. Aşadar, sunt oameni care au citit prea puţin sau deloc şi care au o viziune strâmtă, rigidă, înțesată cu informaţii strict confesionale culese uneori din surse dubioase, pentru că nu toate cărţile de spiritualitate publicate la edituri ortodoxe se ridică la înălțimea mesajului Ortodoxiei. Cealaltă tabără, mai restrânsă, cultivată, necrispată confesional, bună cunoscătoare a istoriei creștinismului, a Tradiţiei religioase și culturale creștine (nu doar ortodoxe), poate dialoga relaxat și fără complexe cu oricine, fără să trădeze nimic și pe nimeni. Influenţele conspiraţioniste, filetiste, ultranaţionaliste din prima tabără sunt, din păcate, aproape imposibil de contracarat.
În timp ce BOR a luat atitudine atunci când AUR a instrumentalizat religia, invocând în discursurile publice credinţa, tradiţiile, creştinismul, unii monahi şi preoţi, chiar oameni din ierahia BOR, susţin făţiş acest partid extremist. E ceea ce aş numi aripa fundamentalist-ortodoxă din BOR. Cum se poate lupta instituţia, de la vârful ei, cu acest toxic fundamentalism ortodox din rândul propriilor preoţi, monahi?
Responsabilitatea cea mai înaltă în Biserică o au ierarhii. Ei au autoritatea spirituală de a transmite mesaje oficiale către mănăstirile și parohiile din eparhia lor. Ierarhul este persoana care are onoarea de a reprezenta local Biserica, misiunea de a propovădui Evanghelia și de a hirotoni preoți. La înălţimea acestei responsabilităţi se ridică fiecare în mod diferit, în funcţie de capacitatea, onestitatea și implicarea personale.
Lupta cu fundamentalismul, cu radicalismul, cu filetismul trebuie să primească așadar un impuls din partea celor care reprezintă Biserica la cel mai înalt nivel. Punctele de vedere sinodale sunt foarte importante. Ele nu au lipsit, cel puţin în ultimii ani. Sinodul a oferit din când în când – în perioade în care s-a observat o radicalizare pe anumite teme – explicaţii menite să liniştească şi să-i mai înţelepţească pe cei care se raportau irațional, de exemplu, la apariţia noilor paşapoarte sau cărţi de identitate.
Consider că este foarte importantă revitalizarea învăţământului teologic, în sensul adecvării lui la realitatea pentru care ar trebui să-i pregătească pe absolvenţi. Un om care studiază ani de zile Teologia trebuie să dobândească un profil intelectual adecvat secolului XXI, să fie un om ancorat în cultura vremii lui. Exact așa cum frecvent invocații Părinți ai Bisericii erau în vremea lor. Dacă cineva dorește să devină cleric, va trebui să-şi reprezinte Biserica într-o societate care nu mai este cea de acum câteva secole, ci una pluralistă, democratică, secularizată, ideologizată, minată de puncte de vedere divergente; trebuie să dobândești așadar, în calitate de reprezentant al Bisericii, instrumentarul cultural și psihologic necesar descifrării mentalităţii și înțelegerii omului căruia îi vorbeşti azi despre Hristos. Cred că învăţământul teologic, atât cel seminarial, cât și cel universitar trebuie să se orienteze inclusiv spre materii care momentan nu fac parte din programele sale școlare.
Cred cu tărie că o înaltă urgență a Bisericii o reprezintă azi edificarea unei eficace apologetici pentru secolul XXI, care să includă cu necesitate reflecția creștin-ortodoxă asupra marilor probleme din zona bioeticii sau a inteligenței artificiale, o reflecție capabilă, de asemenea, să interogheze, decripteze și demonteze transumanismul și alte ideologii contemporane. Identificarea, asumarea și tratarea cauzelor anticlericalismului contemporan, fac parte, cred, din același înalt registru al urgenței. Luciditatea e mereu o datorie.
Aţi criticat apăsat derapajele unor clerici. Nu le-aţi menţionat numele, dar modul în care le-aţi descris comportamentul, atitudinea i-a făcut – pentru unii dintre noi – recognoscibili. Mă refer, de exemplu, la un mitropolit care priveşte admirativ spre Putin – şi nu se fereşte să o arate public –, care are în discurs naraţiuni de genul celor pe care le adoptă propaganda rusă afectează imaginea întregii Biserici. Au fost voci care s-au întrebat dacă aceste critici au fost făcute în nume personal sau dacă oglindesc opinia conducerii Bisericii Ortodoxe Române? De ce sinodul BOR nu adoptă o poziţie fermă faţă de acesta? De ce un astfel de ierarh nu poate fi înlocuit din funcţie?
Nu este mitropolit, ci arhiepiscop. Persoana respectivă a întreprins un demers de a deveni mitropolit prin transformarea Arhiepiscopiei în Mitropolie – ceea ce realitatea ecleziastic-administrativă locală nu permite, iar Cancelaria Sfântului Sinod a dezavuat drept ceva deplin nejustificat.
În ceea ce mă priveşte, mă raportez permanent la adevărul pe care îl cunosc din interiorul instituției, la realitatea plurală în care Biserica evoluează azi şi, întotdeauna, reacţiile mele publice se sprijină pe criteriul fundamental al Evangheliei care trebuie să determine orice poziţionare creştină. Evident, în orice problemă majoră nouă, care presupune exprimarea unui punct de vedere instituţional, îl consult pe Părintele Patriarh. Există desigur şi probleme foarte clare prin natura lor, ale căror răspunsuri trebuie oferite urgent și care sunt în mod subînțeles coincidente cu ale instituţiei pe care o reprezint, Patriarhia. Aşadar, reacțiile și mesajele mele, chiar şi atunci când, inevitabil, sunt exprimate public strict personal, nu sunt, nu pot fi niciodată în contradicție cu spiritul instituției, așa cum în mod eronat, malițios și caraghios s-a insinuat uneori. Cei care întâmpină obtuz critic astfel de necesare reacții, solicitate intempestiv de presă, sunt mereu aceiaşi zgomotoși filetiști care se situează în ultimii ani în răspăr cu bunul-simț, cu adevărul, cu realitatea.
Au existat recent teme majore asupra cărora Patriarhia era în mod natural obligată să se pronunţe. Dacă nu ar fi făcut-o şi-ar fi creat un mare deserviciu. A te pronunţa într-o pandemie, într-o criză sanitară (inter)națională în legătură cu firescul accesării sfatului medicilor, a denunța nociva instrumentalizare politică a Bisericii în cheie partinică extremistă, a te pronunţa în legătură cu poziționarea față de un război de agresiune în favoarea victimelor, nu a criminalului agresor, sunt gesturi care, dacă nu s-ar fi consumat prompt, ar fi provocat desigur nu doar o mirare, ci și un scandal. Pentru că ar fi fost scandalos.
„Am avut şansa să studiez în spaţii creştine occidentale”
Sunteţi de peste şapte ani purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Primul laic în această funcţie…
Da, primul, dar nu a fost chiar un şir de purtători de cuvânt în Biserica Ortodoxă Română după 1990. Am fost precedat de unul singur. Sunt teolog laic, care am avut şansa să studiez în spaţii creştine occidentale, ceea ce m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă vocaţia universală a creştinismului, a Bisericii lui Hristos a cărei unitate, din păcate, a fost fisurată de-a lungul istoriei. Miezul ei a rămas însă unic: credința mărturisitoare în Înviere.
Aţi absolvit şi Literele, şi Teologia, ați avut burse de studiu în Germania – la Regensburg şi la Heidelberg.
Sunt absolvent al Seminarului Teologic din Bucureşti. După clasa a zecea, pe care am absolvit-o într-un liceu obişnuit, am dat examen de admitere la Seminarul Teologic; a urmat o perioadă de cinci ani de studii ferite de influența ideologică aproape omniprezentă în comunism. Ulterior, am dat examen la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care am absolvit-o după patru ani. În timpul facultăţii, am avut curiozitatea și şansa să frecventez şi cursuri la Facultatea de Litere, unde erau câteva prezenţe fascinante printre profesori, între care poetul creștin Ioan Alexandru și doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, devenită ulterior Maica Benedicta. Apoi, diverse cursuri la Filosofie. A apărut astfel firesc o pasiune pentru zona literelor şi a filosofiei – absolut binevenită în context teologic; ca teolog nu te poţi rupe de alte ramuri ale culturii, decât cu un preţ total neconvenabil. Literatura, filosofia, limbile clasice, psihologia sunt instrumente pe care nu trebuie să le ignori ca teolog, mai ales în lumea de azi.
Ulterior am optat pentru un doctorat la Facultatea de Litere din Bucureşti pe tema polemicii fertil culturale dintre tradiţionalişti şi modernişti în perioada interbelică. Am finalizat lucrarea, dar contextul pe care l-am traversat plecând cu o a doua bursă în Germania, cea de la Heidelberg, apoi vârtejul profesional în care am intrat în 2009, când am început să lucrez la Patriarhie, m-au împiedicat să susţin teza de doctorat. Poate o voi publica cândva, deși nu este deloc o necesitate. Adevăratele priorități arată altfel.
„Alegerea teologiei a fost influenţată de bunicul meu matern, un preot exemplar”
Teologia este o alegere pur întâmplătoare sau influenţată de cineva ori ceva?
A fost influenţată în anii ’80 – ani negri, din multe puncte de vedere – de bunicul meu matern, un preot absolut exemplar. Am avut şansa de a avea în familie o astfel de personalitate morală.
E vorba de preotul Gheorghe Marinescu. Un om care, în anii feroce ai comunismului românesc, a împărtășit partizani anticomunişti, o „crimă” pentru care a devenit o victimă a închisorii de la Piteşti …
Da. Acest om, cu şapte copii, a fost arestat în anii ’50 pentru relația lui pastorală și solidară cu un mic grup de partizani anticomunişti din zona Argeșului. Bunicul meu îi găzduia, îi omenea, îi spovedea, îi împărtăşea. Faptul că nu i-a denunţat i-a atras arestarea şi apoi detenţia, întâi la închisoarea din Piteşti, apoi la cea din Craiova. S-a întors după trei ani într-un mod de nerecunoscut pentru familia care nu mai știa nimic despre el… Din fericire, a supravieţuit şi a avut o mare influenţă morală inclusiv asupra mea. Atunci când adopt poziţii ferme față de anumite asalturi ideologice, poziții care unora li se par radicale, cred că asta se datorează şi prezenţei memoriei bunicului meu, care a suferit foarte mult. M-a influenţat profund, de asemenea, un unchi, tot preot, fratele mamei, un om foarte bun, cultivat, onest şi fidel Evangheliei, aşa cum ar trebui să fie orice preot.
Preotul Gheorghe Marinescu este unul dintre sutele şi sutele de clerici căzuţi victime ale comunismului în anii 50. Statistici neoficiale vorbesc despre aproximativ 3000 de clerici de toate confesiunile. Biserica Ortodoxă Română câţi preoţi a pierdut în iadul concentraţionar comunist?
Cei mai mulţi clerici au rezistat moral în grade diferite asediului comunismului ateizant. În contextul acesta, inevitabil, vine vorba și despre cei care nu au reușit sau nici nu au încercat să o facă. În mod cert, au existat oameni importanți în Biserică a căror interferare cu politicul a fost inevitabilă. Unii dintre ei au încercat să atenueze răul de care era asaltată Biserica. Cazul cel mai cunoscut este cel al patriarhului Justinian, iar închiderea multor mănăstiri este un bun exemplu. În 1959 autorităţile comuniste au emis decretul 410 care ordona desfiinţarea a mai mult de două treimi din totalitatea mănăstirilor. Aplicat direct de Securitate, fără colaborarea Patriarhiei, decretul a dus la închiderea foarte multor mănăstiri şi la alungarea din ele a mai mult de jumătate dintre monahi. Decretul a putut fi aplicat doar parţial datorită împotrivirii reale a patriarhului şi spiritului de solidaritate al celor ce s-au opus atunci concret în mănăstiri. E un exemplu de luptă, fie și parțială, pentru continuitatea şi demnitatea Bisericii.
Există, totdeauna, o ierarhie în culpă. Unii au făcut compromisuri mai mari, alții mai mici, alții deloc. Cazurile de colaborare clară în defavoarea Bisericii, nu spre binele ei, sunt cazuri pe care aceasta, prin reprezentanții săi oficiali, trebuie să le deplore şi să nu încerce să le justifice. Ar fi nedrept, ar fi jenant.
„Cei care s-au purtat demn au fost mult mai mulţi decât cei care au abdicat moral”
Câţi preoţi a pierdut Biserica Ortodoxă Română în iadul concentraţionar comunist? Câţi au fost victime într-un fel sau altul, supravieţuind totuşi?
Nu am o asemenea cifră exactă. Cu aproximaţie, este vorba, cred, despre cel puțin 2000 de clerici care s-au confruntat direct, contondent, cu sistemul politic instaurat brutal după 1947. La întrebarea: Este convenabil pentru Biserică să discute deschis problema situării ei în raport cu comunismul?, răspunsul meu e ferm şi fondat pe convingere: da. Cei care s-au purtat demn, în spiritul vocațional al generaţiilor de preoţi de atunci, au fost mult mai mulţi decât cei care au abdicat moral. Nu există niciun motiv pentru care Biserica să nu poarte acest dialog cu oricine, întrucât, da, au existat colaboratori (ca în toate cultele), oameni care au cedat, dar cei mai mulți nu au făcut-o. Cei care au ales varii tipuri de rezistenţă au fost mai mulţi. În perioada comunismului, preotul era privit cu suspiciune, ca un retrograd, ca un adversar tăcut, nefiind deloc o tipologie profesională agreată de regim. Nici nu putea fi, pentru că reprezenta o instituţie care, prin natura ei, era perfect opusă comunismului, sistemului politic represiv față de credință. Există două poziţionări ale Sfântului Sinod faţă de comunism, prin care acest regim a fost denunţat ca sistem politic criminal, falimentar moral şi economic (1990). Denunţarea comunismului a fost apoi reiterată în 2017, Anul comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.
„Detaşarea instituţională de orice formă de compromitere morală publică este necesară”
Menţionaţi aceste luări de poziţie ale Sinodului BOR. Nu consideraţi că ar fi necesar ca BOR să se dezică public de oameni de la vârful structurii care au făcut pact cu Diavolul roşu, în timp ce sute şi sute şi sute nu au abdicat, devenind victime ale unui regim totalitar? Asta, pentru ca vina să nu planeze, nedrept, asupra întregii instituţii.
După 33 de ani de la ieşirea din comunism, nu spun că este tardiv – niciodată nu e prea târziu să treci printr-un proces care în Ortodoxie se numeşte metanoia, adică pocăinţă, recunoaștere a păcatului (măcar în fața duhovnicului) și schimbare radicală a modului de a gândi – , dar acest lucru se face strict personal. Întrebarea dumneavaoastră presupune, totuși, un răspuns afirmativ, chiar dacă el nu trebuia să fie unul zgomotos. Detaşarea instituţională de orice formă de compromitere morală publică este salutară, necesară. Cred, însă, că ideal era ca persoanele care au fost implicate dezonorant în anumite lucruri, ar fi făcut un gest moral păşind singure în spate sau măcar în lateral. Îmi amintesc de poziţia mitropolitului Banatului, ÎPS Nicolae Corneanu, din 1990, care şi-a făcut mea culpa public. E singurul caz pe care îl cunosc.
O parte nu mai trăiesc, deci nu se mai poate vorbi despre acel eventual pas benevol în spate sau în lateral. Unii au fost la vârful instituţiei şi au pactizat cu regimul comunist imediat după instalarea acestuia.
Acest rău, privit acum retrospectiv, e înţeles altfel decât în momentele în care s-a consumat sau imediat după. Am în minte cazul patriarhului Justinian, numit îndeobşte de oameni care nu au avut acces la istoria reală a vieții lui, „patriarhul roşu”, o sintagmă pe care eu însumi o acceptam cândva, gândindu-mă la bunicul meu, la modul cum a rezistat el şi nu au rezistat alţii. Dar cu cât timpul trece, cu cât citeşti mai multe mărturii, vezi lucrurile mai nuanţat. Mă gândesc la părintele Andrei Scrima, un om de o probitate şi o onestitate intelectuale şi morale incontestabile, care nu a vorbit niciodată critic despre patriarhul Justinian. A înţeles bine unele inevitabile compromisuri pe care, în ochiul furtunii comunismului, le-a făcut acest patriarh. Care, desigur, teoretic, putea să aleagă să-şi dea demisia şi să plece într-o mănăstire. Dacă însă ar fi făcut-o, știm azi, ar fi lăsat locul cuiva instrumentat total de comuniști, deci ar fi provocat Bisericii un rău incalculabil mai mare. Anihilarea ei totală nu era o opțiune.
Nu există nicio instituţie în istorie care să se fi ridicat ca o singură persoană, ca unul, împotriva unui sistem totalitar, nici împotriva nazismului, nici a comunismului. O instituţie care are în responsabilitatea ei viețile a mii de oameni – clerici, monahi – nu poate să facă lucrul acesta. Ştiţi bine cât de ferm mă raportez personal la monstruosul comunism, dar, repet, cred că trebuie să acceptăm rațional că există o ierarhie în culpă. Singurii care nu au absolut nicio scuză sunt cei ce au ales fără ezitare, fără nicio tresărire, cu zel și cu cinism, să facă pactul cu diavolul și un rău gratuit celorlați. Restul sunt oameni obișnuiți, slabi, lași, puțin credincioși, majoritari pretutindeni în lume.
„Sărbătorirea comună a Paştelui nu are costuri dogmatice sau identitare”
În preajma Paştelui din acest an a existat o discuţie publică – a fost semnată şi o petiţie – pentru celebrarea Paştelui în aceeaşi zi de către toţi creştinii, ceea ce a generat un nou val de ură îndreptat şi împotriva celor care au adus acum în atenţia publică această idee, intelectualii creştini Adrian Papahagi şi Teodor Banconschi, dar şi împotriva unora dintre semnatarii petiţiei, numiţi „schismatici”. Cine se teme şi de ce? Ar implica o astfel de decizie costuri dogmatice, identitare pentru Biserica Ortodoxă Română?
Cei care au reacţionat cu ură, cum bine spuneţi – o ură colorată „creştin” –, faţă de o propunere decentă, elegant formulată şi amplu justificată, împărtăşită inclusiv de Bisericile Ortodoxe care au acceptat calendarul îndreptat, sunt în primul rând cei care îi detestă pe acei intelectuali creștini, necunoscându-i personal, necunoscându-le opera, anvergura culturală, morală sau buna și curata intenție. Printre semnatarii acestei petiţii sunt personalități culturale creștine de talie internațională. Îmi vine în minte numele doamnei Anca Vasiliu, de la Paris. Anul trecut domnia sa a primit Marele Premiul al Academiei Franceze pentru Filosofie. Este un om care cunoaște, care trăieşte creştinismul și Ortodoxia ca puțini alții, unul dintre marii specialiști europeni în arta și filosofia creştină.
Discuţii pe această temă s-au mai purtat în istoria recentă. În 1923, la Constantinopol, a avut loc întâlnirea panortodoxă în cadrul căreia s-a acceptat cu maxim bun-simț aducerea pendulului istoric al calendarului la ora exactă. În secolul XVI a fost corectat și obiectiv îndreptat calendarul rămas pe atunci în urmă cu 10 zile (azi cu 13), care a fost acceptat de România în 1919 şi de Biserica Ortodoxă Română în 1924. Timp de câţiva ani, Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Paştele împreună cu ceilalţi creştini din alte ţări, ceea ce face de atunci constant și de Crăciun (când cei care idolatrizează calendarul nu se simt de fel tulburați).
Refractaritatea populară menajată și păstrarea prin compromis a unității panortodoxe în jurul celei mai mari sărbători creștine sunt motivele pentru care e foarte dificil chiar și acum, în secolul XXI, pasul spre sărbătorirea Paştelui după calendarul îndreptat. Cei care fie îi ignoră, fie îi detestă pe intelectualii publici creştini angajați, sunt oameni care, cei mai mulţi, au devenit victimele ușoare ale ignoranţei (religioase); nu cunosc istoria creștinismului, a Bisericii, a lumii în care trăiesc. Iar ignoranţa naște și întreține mereu multe și nejustificate temeri.
Sărbătorirea comună a Paştelui nu are, desigur, costuri dogmatice sau identitare și este o problemă pe care o văd rezolvându-se treptat prin impulsionarea oficială a preoţilor care, de-a lungul următorilor ani, să le vorbească credincioşilor pe tema calendarului și a pascaliei, să le explice adevărul istoric. Firește, păstrarea unității inter-ortodoxe este un necesar ideal, dar aceasta trebuie fondată pe adevăr.
„Există oameni care confundă trăirea valorilor creştine cu gestul mecanic de a-ți face cruce”
Vladimir Putin este, de ani de zile, perceput de unii – în general, adepţi ai ideologiei extremei drepte, de fundamentalişti ortodocşi – un apărător al conservatorismului, chiar un simbol al moralei creștine. Cum au ajuns unii – vorbesc despre inocenţi, despre naivi – să cadă într-o astfel de capcană a propagandei ruse?
Este în mod evident vorba despre ignoranţă. Există oameni care nu înţeleg deloc noțiunea de autentic conservatorism, care confundă asumarea și trăirea valorilor creştine cu gestul mecanic și frecvent ipocrit de a-ți face cruce şi a săruta o icoană în timp ce te expui politicianist în fața camerelor de filmat, după sau înainte de a da ordinul de bombardare a unor orașe în care trăiesc mame, copii și bătrâni nevinovați.
Conservatorismul real nu este o ideologie. El este la antipodul oricărei ideologii, este un curent de gândire cu origine și substanță morală creştină care apără şi transmite mai departe valori morale şi culturale non-negociabile verificate atent în istoria umanităţii. Conservatorii moderni se revendică de la marele om de stat și filosof Edmund Burke care, în Reflecții asupra Revoluției din Franța, inaugurează ceea ce se numeşte gândire conservatoare modernă. Sunt şi alte nume importante pe care ar trebui să le ştie orice teolog creştin care rezonează cu conservatorismul: Russell Kirk sau Roger Scruton, de exemplu. Conservatorismul este prin excelenţă expresia moderaţiei, a acceptării raționalei înnoirii după o reflecţie din care rezultă clar ce merită lăsat în urmă şi ce trebuie purtat mai departe.
În spaţiul românesc avem oameni de talie culturală extraordinară care aderă la gândirea conservatoare, dar nu avem, din păcate, un pol politic conservator. De aici şi reacţiile fireşti ale celor ce încearcă să explice unele lucruri despre realul conservatorism şi să ia atitudine și distanță igienică împotriva formelor inepte și agresive de fals, agramat și zgomotos „conservatorism”.
Ideologia Russkiy Mir, care alimentează războiul din Ucraina, include nu doar elemente politice, ci şi religioase, având în centru etnofiletismul, un concept condamnat şi de Biserica Ortodoxă Română. În Biserica Ortodoxă Română există apărători în sutană ai lui Putin care, invocând smerenia creştină, condamnă agresatul, Ucraina, că nu cedează agresorului, Rusiei… Unde se opreşte această smerenie – creştineşte vorbind –, în caz de invazie, de agresiune a unui popor?
În primul rând, termenul de smerenie este folosit total inadecvat şi abuziv într-un asemenea context. Smerenia este o virtute creştină personală, nu socială, nu comunitară. Este o confuzie probabil deliberat alimentată. Este o insultă la adresa celor sfătuiți să fie smeriţi în timp ce sunt bombardaţi la ei acasă. Acești retori ipocriți și sfătoși „uită” să le reproşeze în același timp celor care bombardează, faptul că se recomandă ca ortodocşi creștini implicați într-un obscen război de agresiune. Smerenia autentică, reală nu dă lecţii de smerenie altora.
Această viziune numită Russkiy Mir, adică Lumea rusă, cuprinde și elemente religioase, inclusiv Ortodoxia. Este, desigur, o asociere nefirească a acesteia cu politicul din spaţiul imperialismului rus. În viziunea aceasta politico-religioasă este vorba despre o lume rusă care are un singur centru politic – Moscova, o singură limbă – rusa, o singură credinţă – Ortodoxia şi un singur conducător politic. Este o viziune extrem politizată, expansionistă, filetistă, dovedit extremistă.
O confuzie, aş spune tot deliberat indusă, se face între termenii de Ortodoxie şi ortodoxism…
O confuzie cruntă. Termenul ortodoxism s-a consacrat și uzitat la noi în perioada interbelică. Aşa cum ştim, orice -ism este suspect. Ortodoxia se traduce prin credinţă dreaptă, corectă, justificată de Evanghelie și de gândirea patristică. Ortodoxismul a ajuns să fie în conflict deschis cu Ortodoxia, un adversar al ei. Ortodoxismul coincide azi cu etnofiletismul, cu naţionalismul total nejustificat în perioade de pace, într-un context în care naţiunea este deja formată și liberă, în care nu mai e nevoie de mobilizare ofensivă sau agresivă împotriva nimănui. Naţionalismul a fost justificat în perioada epocii formării naţiunilor din secolul XIX. A-l invoca acum, mai mult sau mai puțin politicianist, ignorând diferenţa dintre el şi patriotism, este acelaşi lucru cu a invoca ortodoxismul îngust filetist în locul Ortodoxiei cu vocație universală.
În ce relaţii este Biserica Ortodoxă Română cu Biserica Ortodoxă Rusă, după ce Rusia a invadat şi atacat Ucraina ?
Nu s-a ieşit din comuniune, dar este o relaţie redusă momentan la tăcere. În această perioadă nu au existat dialoguri oficiale. Toate Bisericile, din câte ştiu, au condamnat războiul de agresiune împotriva Ucrainei. Biserica Ortodoxă Română a făcut-o încă din primele zile ale acestuia.
„Ideologia, indiferent că este de extremă stângă sau dreaptă, e un duşman al creştinismului”
Care este azi principalul duşman al Bisericii Ortodoxe Române, al creştinismului?
Ideologia, indiferent că este de extremă stângă sau dreaptă. Şi nu e doar un duşman al Bisericii, ci al creştinismului însuși. Ideologia este situată pe polul opus adevărului. Ideologiile, începând cu iacobinismul secolului XVIII, continuând cu socialismul, cu nazismul, comunismul, cu neomarxismul zilelor noastre, toate detestă Cerul, toate vor evacuarea lui Dumnezeu şi a ordinii întemeiate pe morală, ordine pe care o secretă instituţii ca familia și Biserica. Ideologia presupune incendierea trecutului şi promisiunea unui viitor rai pe pământ, a unei mântuiri colective, niciodată personale. Este promovată masa și detestată persoana. Ideologia fondată pe utopie este contrariul creştinismului realist. Ideologiile, prin natura lor – s-a dovedit în istorie – sfârşesc în hecatombă, în crimă, în haos social şi politic.
Evident, există o distincţie între ideologia utopică şi ideologiile politice care marchează teritorii politice democratice şi doctrine economice – nu despre acestea vorbim, ci despre ideologiile în numele cărora s-au comis și se comit grave derapaje morale și crime. Să nu uităm că cele două gigantice şi monstruoase ideologii din secolul XX, socialismul-comunist și fascismul, au trimis la moarte sute de milioane de oameni.
Biserica se confruntă azi cu multe provocări de natură ideologică. Dar cei mai redutabili adversari sunt cei care o compromit și subminează din interior. În general, nevrednicia propriilor slujitori.
A invoca Evanghelia în direcţii opuse literei și spiritului ei mi se pare un lucru pervers și cu adevărat grav. Adversarii externi au măcar scuza că nu cunosc esența Bisericii, nu cunosc creştinismul, nu înţeleg rostul şi rolul acestora în istorie și societatea actuală. Odios este să trădezi ceea ce spui că iubești.
Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.
Ultimele comentarii