În contextul politicii de expansiune a regimului de la Kremlin, care încurajează succesul naţionalismului în Europa, aruncarea pe scena politică a unor oameni de o asemenea factură şi, mai mult, înlesnirea accederii lor la putere este extrem de periculoasă. Cu atât mai mult cu cât în peisaj se văd oameni din facţiunea securisto-legionară.

În contextul revirimentului partidelor naționaliste şi ultranaţionaliste, anti-sistem, eurosceptice, manifestat la nivelul unei Europe confruntate deja cu o criză economică severă şi cu derive financiare, naţionalismul exacerbat este introdus insidios şi în România. Cu toate că, se ştie, regimul de la Kremlin – a cărui dorinţă de expansiune este indubitabilă – recurge, pentru a destabiliza UE, la metode neconvenţionale, subversive, una dintre acestea fiind exact încurajarea succesului naţionalismului în Europa.

În primăvara lui 2014, campania pentru europarlamentare a PSD-PC-UNPR a fost centrată pe mesaje de genul „Mândri că suntem români” şi „România puternică în Europa”. Asta, deşi Parlamentul European nu reprezintă interese naţionale, ci interesele cetăţenilor UE. Suplimentar, a venit cu mesajul: „Trimitem la Bruxelles oameni mândri că sunt români, care vor apăra România”. Un mesaj ce părea nu doar că intenţiona să speculeze temerea şi dezacordul populaţiei eurosceptice – sentimente accentuate de recesiunea prelungită a economiei comunitare –, ci şi că voia să insufle ideea că oamenii simpli sunt în pericol, că trebuie apăraţi în faţa instituţiilor, a regulilor europene. Astfel de mesaje (mai cu seamă cel privind nevoia de „apărare a României”), prin care se inoculează ideea că UE este de fapt o ameninţare la adresa suveranităţii naţionale, trădează un reflex naţional izolaţionist. Iar asta se întâmpla după ce, în 2012, voci ale “troicii” USL transmiteau în spaţiul public mesaje anti-occidentale.

În toamna lui 2014, pe scena politică din România apărea un partid ultranaţionalist, fondat de un fost membru PSD şi PC, Bogdan Diaconu. Care îşi prezenta noul proiect politic apelând un discurs ultranationalist – prezentat ca răspuns la irendentismul maghiar –, şi la un discurs antisistem, ca vot de blam dat clasei politice in corpore, acuzate că a distrus România, în ultimii 25 de ani. Asta, deşi dl Diaconu, fost colaborator al postului guvernamental rus, Vocea Rusiei (a cărui secţiune dedicată României a fost inaugurată în 4 iunie 2012, deci la o lună după instalarea la putere a USL, care a avut ca primă misiune lovitura de stat, şi închisă în 10 decembrie 2014, deci după câştigarea alegerilor de către Klaus Iohannis ) face parte de vreo 15 ani din această clasă politică.

Această infuzie de ultranaţionalism a continuat, tot în toamna lui 2014, în campania pentru prezidenţiale, cu mesaje naţionaliste ale prezidenţiabilului PSD Victor Ponta şi cu cooptarea la vârful politicii româneşti, în zona decidentă a acesteia, a lui Corneliu Vadim Tudor, preşedintele ultranaţionalistului PRM. Ne spuneam, atunci, că răsturnarea spectaculoasă a situaţiei din 16 noiembrie 2014 ne-a salvat, nesperat, din faţa acestui pericol imens, a cărui magnitudine ar fi fost greu de estimat.

Doi ani mai târziu, însă, în aprilie 2014, președintele Klaus Iohannis, consultat de partidul care l-a propulsat în fruntea ţării, şi-a dat acordul pentru nominalizarea ca şi candidat pentru Primăria București a promotor al ultranaţionalismului şi anti-occidentalismului, Marian Munteanu. Acesta a fost o figură emblematică a Pieţei Universităţii, din iunie 1990, dar s-a autodecredibilizat total. Prin simpatiile legionare, manifestate în anii 90. Prin colaborarea cu propriul călău, Virgil Măgureanu, fostul şef al SRI în perioada fratricidului din iunie, bun amic cu Ion Iliescu, cel care le mulţumea minerilor pentru „solidaritatea de clasă cu care au răspuns chemării autorităţilor”. După ce, în iunie 1990, a fost bătut crunt, adus în pragul morţii, de unul dintre minerii veniţi în hoarde la Bucureşti, chemate de Ion Iliescu şi susţinute de MAI, de SRI, după ce, în 1990, l-a acuzat pe Virgil Măgureanu de reprimarea violentă a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, câţiva ani mai târziu, la alegerile din 2000, Marian Munteanu şoca şi dezgusta apărând ca şi candidat al PNR, partidul lui Virgil Măgureanu. Nu în ultimul rând, s-a autodecredibilizat prin promovarea ultranaţionalismului şi anti-occidentalismului. Dar iată-l acum în postura de candidat al PNL pentru cea mai importantă Primărie din ţară, ca reprezentant al marii familii a Popularilor Europeni…

Totuşi, cum a ajuns Marian Munteanu candidatul PNL la Primărie Capitalei, deşi nu are nicio tangenţă nici cu profilul de centru-dreapta, nici cu doctrina PPE, la care a aderat PNL?

1. În urma unei analize, a unei strategii a PNL? Nu e o ipoteză care să ţină. Dacă asta ar fi dorit PNL, ar fi plecat din start cu această variantă şi, apoi, ar fi ales un personaj necompromis, credibil, la unison cu valorile PNL. Sunt mulţi în societatea civilă care puteau face o figură bună.

2. În urma unui blat politic făcut cu PSD, pentru a-i favoriza candidatul în cursa electorală? Posibil. Dar dacă ar fi aşa, PNL putea recurga la aruncarea în arena a unui no-name sau a unei figuri necarismatice din partid.

3. Din lipsă de alternativă – ceea ce indică un partid în derivă? Nu este exclusă deriva, dar e exclus să nu fi găsit un “iepure”, un pion de sacrificiu în partid.

4. În urma unei decizii care nu ţine nici de analiza, nici de strategia PNL, ci de incapacitatea de a spune “nu” a liderilor PNL, pe care problemele directe sau indirecte în justiţie îi fac vulnerabilii şi docili? De a spune “nu” opţiunii unor oameni din SRI – sau a exponenţilor lor din PNL –, oameni dintr-o facţiune constituită din epigoni ai foştilor securişti, ai neo-comuniştilor? Ipoteza nu e exclusă, dată fiind legătura lui Marian Munteanu cu Virgil Măgureanu. Dar ce ar urmări?urmăreşte?

O variantă de răspuns ar fi: protecţia lui Virgil Măgureanu, în ultima vreme, încorsetat de problemele din Justiţie, pricinuite de dezvăluirile fostei sale nurori, Alina Petre. Probleme care trimit cu gândul la o ofensivă împotriva sa, dusă de o altă facţiune din SRI. Pentru că e imposibil de crezut că Alina Petre a recurs din proprie iniţiativă la dezvăluiri împotriva lui Virgil Măgureanu şi a unor politicieni. La fel, că a avut acces la aceste informaţii pe filiera fostului socru, că informaţii top-secret, şi încă din perioada în care acesta nu mai activa în SRI, i-au fost servite pe post de desert. Într-o astfel de ipoteză, plasarea lui Marian Munteanu în postura de posbil primar al Capitalei şi, implicit, şef de partid, ar putea da speranţe că lucrurile se mai pot rezolva. La nevoie, chiar şi cu o “insurecţie civilă”, invocată, recent, de Marian Munteanu, într-una din frecventele sale apariţii televizate din utimele luni. Apariţii care au succedat unei perioade în care nu a mai fost în atenţia publică şi care au coincis cu implicarea lui, subită, în câteva proiecte civice de factură ultranaţionalistă şi anti-occidentală, în care i s-au alăturat alte nume controversate, filo-ruse.

O altă variantă de răspuns ar fi decredibilizarea totală a PNL, transformarea lui într-un partid naţionalist şi instaurarea treptată a unui regim de un naţionalism rudimentar. Mai ales că şi PSD şi-a arătat deschiderea spre aşa ceva.

Un lucru e cert: în contextul politicii de expansiune a regimului de la Kremlin, care încurajează succesul naţionalismului în Europa, aruncarea pe scena politică a unor oameni de o asemenea factură şi, mai mult, înlesnirea accederii lor la putere este extrem de periculoasă. Cu atât mai mult cu cât în peisaj se văd oameni din facţiunea securisto-legionară. Care, în zorii lui 1990, erau artizani ai unui scandal interetnic de proporţii, în inima Ardealului, la Târgu Mureş. Un scandal întreţinut, prin diversiuni, de vârfurile Uniunii Vatra Românească, un partid ultranaţionalist înţesat de foşti membri ai Securităţii. Oameni pe care acum îi găsim în compania lui Marian Munteanu, în recentele sale initiaţive şi platforme civice.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.