Gheorghe Ursu. Foto: Arhivă personală Andrei Ursu

Recenta hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul Gheorghe Ursu, atrage atenţia Societatea Timişoara, a lăsat, pe lângă sentimentul revoltei față de o nedreptate evidentă, și pe cel al neputinței în fața manipulării sistematice a istoriei.

Pentru ultimii 80 de ani există, apreciază Societatea Timişoara, o istorie subiectivă (pentru că rareori face obiectul unei analize științifice), privită prin ochii celor care o consemnează, în care coexistă istoria orală și memoria mărturisită a actorilor acelor vremuri. Alături de ea, însă, „stă istoria măsluită, scrisă de foștii securiști, care-și justifică astfel actele. La scrierile foștilor securiști se adaugă cele ale unor «specialiști» obedienți, bine finanțați, care încearcă să îndese propriile lor variante în cărțile de istorie și în mințile noastre, «specialiști» care și-au găsit locul în bugetatul Institut al Revoluției Române”.

Există, însă, spun reprezentanţii societăţii, și o istorie ce s-ar vrea a fi obiectivă, bazată pe fapte, dovezi palpabile și mărturii în temeiul cărora o instanță de judecată pronunță o sentință, pe care tot ea, istoria, e datoare să o consemneze: „Pentru a scrie o astfel de istorie obiectivă ceream de atâta timp finalizarea dosarului Revoluției, cât încă Ion Iliescu este în viață, fără a ne gândi că până și la acest nivel, al unor profesioniști – cu salarii și pensii speciale asigurate de contribuabili, tocmai pentru a ne garanta obiectivitatea – realitatea poate fi pervertită. Cu o astfel de decizie judecătorească, cum va arăta istoria pe care o vor învăța nepoții noștri? Cum să putem accepta, după mai bine de treizeci de ani, că zbaterea noastră a fost zadarnică și că am trăit o istorie pe care nu o recunoaștem?!”