Sabina Fati: „Obsesia teritoriilor stă încă la baza violențelor în secolul 21”

Foto: Radu Sandovici

În 2014 a plecat într-o călătorie pe Drumul Mătăsii, străbătând 15.000 de kilometri, în 80 de zile. În 2016, timp de 90 de zile a făcut ocolul Mării Negre, trecând prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia şi Bulgaria. În 2021, a fost în Kurdistan, Irak, Anatolia şi Armenia, într-o călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi, cum o numeşte. De fiecare dată a fost singură, chiar dacă, în toate aceste zone, pericolele sunt la tot pasul.

Am vorbit cu jurnalista Sabina Fati despre această recentă călătorie a sa – descrisă în volumul Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia (Humanitas, 2022), în care combină reportajul cu analiza geopolitică şi cu incursiuni în istorie, din cea antică până în cea modernă. A făcut-o urmând harta lui Xenofon, mergând pe drumul războaielor duse de acesta în urmă cu 2400 de ani, într-o regiune în care tragediile par că nu se termină niciodată, în care lupta pentru putere pare perpetuă. „Nu e interesant să descoperi că istoria se repetă, ci foarte trist, ca și cum secole la rând repetăm aceleași greșeli. (…) Pe spațiul acesta dintre Levant și Marea Neagră, repetițiile sunt permanente și plăcile tectonice își reiau mișcările periculoase periodic”, spune Sabina Fati.

 

În zonele în care am fost, o femeie e mai expusă decât un bărbat, prin prejudecățile celor din jur

CV Sabina Fati

Sabina Fati scrie analize și comentarii pentru Deutsche Welle. A condus departamentul românesc al Radio Free Europe/Radio Liberty și a fost redactor-șef adjunct la România liberă.

În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză despre Transilvania la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub.

Cel mai recent volum al său este Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia (Humanitas, 2022). A mai scris  Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time (Humanitas, 2016), Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15.000 km, 2500 de ani de istorie (Humanitas, 2015), Transilvania, o provincie în căutarea unui centru. Centru şi periferie în discursul elitelor politice din Transilvania, 1892-1918 (2007); a participat cu analize la mai multe volume colective, printre care, cel mai recent, este Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase (Humanitas, 2018).

(Sursă CV: Humanitas)

După ce ai mers pe Drumul Mătăsii, apoi ai făcut ocolul Mării Negre, în vara anului 2021, în plină pandemie, ai pornit într-o călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi, cum o numeşti, în Kurdistan, Irak, Anatolia şi Armenia. Nu te întreb dacă au fost periculoase, pentru că, trecând prin ţări pe care Indicele Global al Păcii le integrează în rândul celor mai violente state, au fost, indubitabil, periculoase. Te întreb însă în care dintre ele te-ai simţit în cel mai înalt grad expusă, vulnerabilă, mai aproape de riscul de a ţi se întâmpla ceva?

Adevărul este că eşti vulnerabil oriunde, uneori chiar şi în Bucureşti, unde totul pare absolut normal: mergi pe bicicletă, vine un troleibuz, se face că intră în tine, cazi de pe bicicletă şi  în cel mai fericit caz faci o entorsă, dar o poți pății mult mai rău. Uneori, ţine de tine să ocoleşti vulnerabilităţile de care aminteai, alteori poți doar să încerci să creezi un fel de zonă tampon între tine şi ceea ce te poate răni, la propriu, nu doar metaforic.

Turcia, de pildă, pare un loc sigur și chiar așa e pentru turiști, pentru cei care vor doar să se relaxeze și să viziteze. Dacă vrei să afli mai multe, dacă începi să fii preocupat nu doar de ceea ce se vede, ci și de ceea ce se ascunde, e posibil să devii suspect. Colindând prin Anatolia profundă poţi întâlni, în camera de hotel, atunci când te întorci inopinat pentru că ţi-au uitat pixul, persoane care îţi cotrobăie în lucruri. Sau poți constata, într-un orășel mic, dar foarte interesant, că telefonul tău a murit și ești obligat să-ți cumperi o cartelă turcească. Mai aproape de granița cu Siria cineva încearcă să te jefuiască sau altcineva devine violent. O femeie e mereu mai expusă decât un bărbat, nu prin fragilitatea ei, ci prin prejudecățile celor din jur. Lumea nu devine întotdeauna mai bună cu tine. Apoi, Irakul e o țară în care violențele nu s-au terminat, în care Statul Islamic încearcă să renască, iar milițiile oficiale și cele neoficiale se suprapun ciudat. Kurdistanul, care pare un loc periculos, e de fapt, adesea, mult mai paşnic, dar și aici Turcia bombardează periodic satele kurde de la marginea provinciei. Iranul are propriile interese, iar Irakul încearcă să nu piardă controlul. Diferenţele majore între zona anatoliană şi cealaltă, kurdo-irakiană-siriană, sunt că, la est de Turcia, pistoalele sunt pe masă. În Turcia ele sunt ascunse, dar lucrurile nu funcţionează altfel.

 

În Siria nici nu ai putut să intri. De ce?

Au fost restricții din cauza pandemiei, combinate cu situația violentă de pe teren. Plănuisem să intru prin zona kurdă, pentru că spre deosebire de sirieni, aceștia îți dau viza pe loc. Kurzii, atât în Siria, cât și în Irak au propria lor politică externă, dar în același timp se simt responsabili față de cei pe care îi primesc pe teritoriile controlate de ei. Am stat deci câteva zile în Zakho, oraș aflat la intersecţia dintre granițele Turciei cu Siria şi Irak. Am făcut în prealabil cerere să intru, dar am primit aviz negativ. Nu e nimic de mirare în aceste locuri.

De altfel, când am vut să intru în Nagorno-Karabakh, regiune aflată de facto sub administrație armeană, armenii din această enclavă nu mi-au dat viza. Armenii o numesc Republica Arțakh și sunt singurii care o recunosc ca atare, dar armenii din Arțakh nu au vrut să mă lase să intru în această ficțiune. Sau poate e vorba despre ruși, care după cum îmi spunea un diplomat armean, fac legea acolo. În 2020, armenii au pierdut pe mâna rușilor treisferturi din teritoriul acestei republici care de jure aparține azerilor, dar care era preponderent populată de armeni. O încâlceală moștenită după o strategie a lui Lenin, consolidată de Stalin în perioada sovietică.

Sabina Fati la Sardis, în Turcia, în 2021. Foto: Arhivă personală

„Faţă de 2016, anul trecut am întâlnit turci mai puțin primitori, mai temători”

Deşi pe parcursul acestei a treia călătorii ți-ai suspendat contul de Facebook şi ţi-ai ascuns identitatea de ziarist, ai trecut prin situaţii care duc cu gândul că s-a ştiut despre prezenţa ta în zonă, că ai fost supravegheată. Mă gândesc la episoadele pe care le evoci şi care vizează modul în care ai surprins oameni veniţi să-ţi cotrobăie în camera de hotel, ori jurnalişti care s-au temut să te întâlnească pentru a nu-şi pune în pericol libertatea, sau întâlnirea cu acel om apărut în calea ta ca din întâmplare pentru a-ţi arăta drumul bun, adică cel de abandonare a călătoriei. De ce erai percepută ca un factor de ameninţare?

În închisorile din Turcia sunt apropae 300 de jurnalişti, scriitori, intelectuali care îndrăznesc să gândească fără proptele politice. Au fost și mai mulți, unii au fost eliberați și au fugit din Turcia, alții continuă să rămână pe loc, dar evită să mai dea apă la moartă forțelor inchiziționale de la Ankara. În 2016, când am traversat aproape la pas orașele turcești de pe malul Mării Negre, oamenii erau altfel, mai deschiși, mai dispuși să critice, curioși să cunoască străini, să-i găzduiască și fără teamă să se afișeze cu ei. Apoi în vara lui 2016 a avut loc tentativa de lovitură de stat, care a întors lumea citadină pe dos, care i-a pus sub semnul întrebării pe mulți dintre intelectualii liberali, care-și exprimaseră public ideile. Anul trecut am întâlnit turci mai puțin primitori, mai temători, mai precauți. Poate și pentru că de data

aceasta n-am trecut prin Istanbul sau Ankara, orașe mari în care frica nu e la fel de prezentă. Totuși, am avut parte de prieteni buni, care s-au văzut cu mine, care au avut grijă să mă simt bine, care au ignorat noua situație politică, dar care au pregetat să mai vorbească politică.

 

Pe parcursul acestei călătorii ai fost în contact cu Ambasadele României sau cine te-ar fi ajutat în caz că se întâmpla ceva?

Încerc să nu-i pun în dificultate prin pezența mea pe diplomații români. Totuși, de fiecare dată în locul în care mă opream exista cineva care știa că vin, o cunoștință recomandată de un jurnalist, un profesor universitar recomandat de un prieten comun. În Kurdistan, am avut parte de grija consulului României la Erbil, Horia Petrescu, care a aflat cumva de existența mea.

 

„Balcanii sunt încă în fierbere”

În această a treia călătorie, ai mers pe harta lui Xenofon, pe drumul războaielor duse, în urmă cu 2400 de ani, de cei cei zece mii de mercenari greci, străbătând Anatolia, Armenia, Irakul şi Kurdistanul. Ai făcut-o, spui, pentru a înțelege mai bine cauzele conflictelor de lângă noi, dar şi cât de utile au fost intervențiile Vestului în Est și până unde își poate extinde Europa frontierele. Ai înţeles de ce lumea aceasta dintre cele patru mări – Marea Neagră, Mediterana, Marea Arabiei şi Marea Caspică –, devastată de războaie interminabile, de violenţă, de sărăcie nu poate ieşi de atâta amar de vreme la liman? De ce, chiar şi atunci „când armele tac, liniștea devine la fel de dureroasă sub pulpanele autocraților”? Ai înţeles care este miza acestor războaie fără de sfârşit?

După ce m-am întors din această călătorie, a început războiul din Ucraina şi nu pot decât să văd că există o axă a acestor conflicte care sunt contagioase şi care, toate, au la bază istorii neîmpărtăşite, neînţelease, care au produs frustrări între țări care nu vor să se reconcilieze sau nu găsesc numitorul comun al reconcilierii. Există apoi  dorințe exagerate de putere, de extindere a teritoriului vital dincolo de granițele de pe hărțile recunoscute. Se pot observa tipare ale conflictelor– scriu în cartea mea, de pildă, despre vechea regiune Alexandretta, care aparținea Siriei. Aceasta a fost anexată de Turcia, în 1939, prin încălcarea mai multor acorduri și tratate internaționale, fără consimțământul Ligii Națiunilor, împotriva majorității locuitorilor regiunii, care au protestat în stradă, folosind exact tactica reluată, în 2014, de Rusia la anexarea Crimeei, cu deosebirea că aici nu erau majoritari turcii. Obsesia teritoriilor stă încă la baza violențelor în secolul 21: teritorii care să protejeze hărțile pe care statele le dețin deja. Tucia face acest lucru în Siria și încearcă și în regiunea kurdă a Irakului, Iranul își extinde influența în Irak, Turcia a anexat Ciprul de Nord, Rusia a invadat Ucraina atât de violent, Ungaria vrea să-și extindă mai mult sau mai puțin simbolic influența până la curbura Carpaților.

Sabina Fati la Sulaymaniyah, Irak, în 2021. Foto: Arhivă personală

Scrii, la un moment dat: „Conflictul se propagă dintr-o parte în alta a lumii prin plăci tectonice de mare instabilitate, prin contagiuni, prin tensionări de lungă durată. Undele de şoc ale războaielor din Orientul Mijlociu ar putea lovi la un moment dat şi estul Europei”. Concret la ce anume te referi când iei în calcul această ipoteză?

La faptul că Balcanii sunt încă în fierbere. În ultimii 200 de ani au tot fiert, uneori au ajuns la implozie, şi sunt în continuare fierbinți. Recent liderul sârbilor bosniaci a anunţat un plan secesionist pentru entitatea sârbă care, de la încheierea războiului din fosta Iugoslavie, formează, împreună cu comunitatea musulmană şi croată, Bosnia şi Herţegovina. Practic, așa cum spunea un diplomat american, în acest moment, Bosnia traversează „cea mai mare ameninţare existenţială” de la sfârşitul războiului civil din 1992-1995 dintre sârbi, croaţi şi musulmani, care s-a încheiat cu un acord de pace prin care Bosnia a fost împărţită în două entităţi autonome: Federaţia Bosnia şi Herţegovina şi Republika Srpska sub un singur guvern şi instituţii centrale. Apoi, Bulgaria a încercat să oprească aderarea Macedoniei de Nord la Uniunea Europeană și îi pretinde să admită că are o identitate bulgară, insistând că până în 1944, deci înainte să fie inclusă în Iugoslavia, istoria acestei țări s-ar fi suprapus cu cea a Bulgariei. Rusia și Turcia zguduie întreaga regiune. Pozițiile pro-ruse ale președintelui bulgar Rumen Radev și ale socialiștilor bulgari se suprapun peste cele ale  președintelui Croației, Zoran Milanović, Kosovo ar vrea să înceapă negocierile de aderare la UE, dar nu poate fiindcă cinci state ale Uniunii refuză să-i recunoască independența: Cipru, Grecia, România, Spania, Slovacia. În plus, Bruxelles-ul consideră că e nevoie ca Serbia și Kosovo să facă eforturi pentru o reconciliere serioasă la aproape un sfert de secol după războiul dintre cele două părți, în care au murit 13.000 de oameni. Turcia testează periodic rezistența internă și vrea să reînvie puterea pe care o avea altădată în Balcani. Toate acestea sunt falii periculoase redeschise sub auspicii neprietenoase.

 

„Fiecare loc în care m-am oprit m-a răvășit, pentru că am aflat, am citit, am descoperit atâtea orori”

Spui că ai scris despre această călătorie oftând şi plângând pentru că „în fiecare loc prin care am trecut s-au întâmplat zeci, sute, chiar mii de istorii inumane”. Există un loc care te-a răvăşit în cel mai profund mod?

Fiecare loc în care m-am oprit m-a răvășit, pentru că am aflat, am citit, am descoperit atâtea orori, atâtea crime, atâta lipsă de umanitate în cele ce s-au întâmplat sau încă se mai întâmplă acolo. În spatele acestor locuri se ascund hăuri de tragedii şi de istorii pe care nu le scoate nimeni la iveală: de la reţeaua de femei kurde care salvează neveste şi fiice aruncate la marginea societăţii de propriile lor familii şi care funcţionează exact ca în Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood, şi până la faptul că la Izmir, atât de apropiat de noi, unde acum mai bine de 100 de ani turcii au dat foc cartierului armenesc, au violat femeile apoi pe unele le-au omorât în feluri incredibile, au ucis copii și bătrâni, totul într-un genocid pe care nu vor să-l recunoască. De altfel pe locul fostului cartier armenesc e doar un parc, fără nicio însemnare care să aducă aminte de vechile orori. Am în cartea mea o poveste cutremurătoare spusă de strănepoata unei armence care a supraviețuit violului.

Sabina Fati pe cetate, la Afyon, Turcia, în 2021. Foto: Arhiva personală

„Nu e interesant să descoperi că istoria se repetă, ci foarte trist”

Eşti foarte documentată, oferi în volum informaţii şi de istorie antică, şi de istorie modernă, şi de geopolitcă. Această călătorie pe drumul lui Xenofon, cum o numeşti, a fost un efect la pasiunii tale pentru istorie, pentru geopolitică sau te-ai documentat special pentru această călătorie?

Este şi, şi. Xenofon mi-e foarte apropiat. A fost un militar curajos, după ce fusese deja elevul lui Socrate, apoi a devenit unul dintre marii istorici antici, atât de modern în scrisul și gândirea lui. Anabasis-ul lui, călătoria prin centrul Anatoliei acum 24 de secole pentru a interveni în războiul civil din Persia, seamănă puțin cu intervenția vesticilor în Orientul Mijlociu. În carte, povestesc despre proiectul CIA numit, parcă ironic, Anabasis. Nu e interesant să descoperi că istoria se repetă, ci foarte trist, ca și cum secole la rând repetăm aceleași greșeli. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Franța nu a fost alimentată cu arme de Statele Unite, care încă își păstrau neutralitatea, și a căzut în fața lui Hitler. Asemănările cu scenariul ucrainean sunt prea multe. Pe spațiul acesta dintre Levant și Marea Neagră, repetițiile sunt permanente și plăcile tectonice își reiau mișcările periculoase periodic.

 

„Călătoriile acestea lungi mi-au demonstrat că am nevoie de foarte puțin pentru a supraviețui”

După experienţe care te marchează, rămâi, în general, cu lecţii de viaţă pentru totdeuana. Te-au învăţat ceva călătoriile astea, ceva ce nu ştiai sau nu conştientizai înainte?

Am învățat să-mi recunosc frica, neputința, greutățile, sentimentul de înfrângere pe un drum sau altul. Am înțeles, poate că nu până la capăt, că mersul înainte cu orice preț nu e neapărat necesar. Am învățat că cel mai bine înțelgi când privești din partea cealaltă a binoclului. Și mai ales am învățat să renunț tot mai mult la lucrurile de prisos. Călătoriile acestea lungi, de luni de zile, mi-au demonstrat că am nevoie de foarte puțin pentru a supraviețui, pentru a mă bucura de ce ceea ce văd și de ceea ce înțeleg.

 

 

Print Friendly, PDF & Email