Foto: Arhivă personală Vladimir Tismăneanu

La 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, l-am invitat pe politologul Vladimir Tismăneanu, coordonatorul Raportului de condamnare a crimelor comunismului, la un dialog despre un bilanţ al păcatelor capitale ale regimului care a confiscat Revoluția din 1989, despre marile minusuri ale acestor primi 30 de ani ai democraţiei româneşti postdecembriste, despre patologii ale post-comunsimului, despre nostalgia comunismului, dar şi despre tratarea cu dublă măsură, cu preponderenţă de către Europa Occidentală, a celor două urgii ale secolului XX, comunismul şi nazismul, care, fiecare, au ucis milioane şi milioane de oameni.

„Demagogia populistă, testată de FSN, nu a dispărut”

CV Vladimir Tismăneanu

 

Vladimir Tismăneanu locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

Este autorul a numeroase cărţi, între care „Diavolul în istorie” (Humanitas, 2013), „Stalinism pentru eternitate” (Humanitas, 2014), „Cartea preşedinţilor” (Humanitas, 2013), „Lumea secretă a nomenclaturii” (Humanitas, 2012)  şi „Teze şi antiteze la Washington” (Curtea Veche, 2017).

Este co-editor, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, al „Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România” (Humanitas, 2007). Co-editor, împreună cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului „Remembrance, History, and Justice. Coming to Terms with Traumatic Pasts in Democratic Societies” (Central European University Press, 2015). Co-autor, împreună cu Mircea Mihăieș, al volumelor „Vecinii lui Franz Kafka”, „Balul mascat”, „Încet, spre Europa”, „Schelete în dulap”, „Cortina de ceață” şi „O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu”. Co-autor, împreună cu Marius Stan, al volumelor „Dosar Stalin. Genialissimul Generalissim”(Curtea Veche Publishing, 2014, 2016) și „Dosar Lenin. Vraja Nihilismului” (Curtea Veche Publishing, 2016).

A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006).

A fost editor, între anii 1998 şi 2004, al trimestrialului East European Politics and Societies, în prezent fiind membru al Comitetului Editorial.

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (2003).

Domnule Vladimir Tismăneanu, în anul în care se împlineau 20 de ani de la Revoluția Română din Decembrie 1989 scriați în volumul Despre 1989. Naufragiul utopiei că extrem de grav în cazul României postdecembriste „este faptul că nici constituţia libertăţii, ca sinteză între legalitate şi legitimitate, nici datoria memoriei traumei totalitare, în formă instituţionalizată şi prescrisă la nivel pedagogic, nu s-au întrupat încă în mod credibil în noul corp politic şi social”. Cum vedeți lucrurile după alți zece ani când, iată, am ajuns în pragul a 30 de ani de la Revoluţia din 1989?

Mai întâi, mulţumirile mele pentru readucerea în discuţie a acelei cărţi. Utopia s-a prăbuşit, într-adevăr, niciuna din ţările fostului Bloc Sovietic nu a revenit la sistemul totalitar de tip leninist. Valorile liberale s-au constituit ca repere existenţiale pentru noile generaţii, îndeosebi după aderarea la NATO şi UE. Demagogia populistă, testată de FSN între 1990 şi 1996, cu accentele ei izolaţioniste şi xenofobe, nu a dispărut nici în România, nici în spaţiul est-european, în general.

Noul val autoritar, simbolizat de Viktor Orban, dar prezent în întreaga zonă, exploatează şi manipulează tocmai acea teamă de libertate despre care scria cândva Erich Fromm. Am anticipat această derivă încă din 1998 în cartea mea Fantasies of Salvation (tradusă în româneşte de Magda Teodorescu şi apărută la Polirom în 1999). Scriam acolo că naţionalismul este un mit politic cu o structură eclectică şi eterogenă. Profeţii etnocentrici se servesc de naraţiunile naţionaliste pentru a-şi justifica aubuzurile autoritariste. Naţionalismul poate fi civic, adică liberal, de pildă în ipostaza patriotismului constituţional, dar poate deraia primejdios în direcţia exclusivismului şi intoleranţei.

Care vi se par a fi marile minusuri ale acestor primi 30 de ani ai democraţiei româneşti postdecembriste?

Incapacitatea de a construi instituţii democratice credibile, robuste, cu proceduri coerente şi previzibile de responsabilizare. Este ceea ce numim în engleză accountability. Pe debilitatea acestor elemente constitutive pentru o democraţie viabilă mizează diverşii şnapani, mafioţi, escroci, scribii stipendiaţi şi alte canalii. Apelul către lichele al lui Gabriel Liiceanu şi Proclamaţia de la Timişoara au fost şi rămân documente esenţiale. Ar fi trebuit să fie texte fondatoare, dar traseul post-revoluţionar a fost dominat, deturnat şi desfigurat de minciunile propagandei oficiale.

„S-a minţit torenţial începând chiar din primele minute de după decolarea helicopterului lui Ceauşescu”

Ați fost printre primii analiști occidentali care au atenționat asupra confiscării Revoluției din 1989 de către regimul Iliescu. „Vine, pentru noi toți, un timp al bilanțului. E iarnă şi e frig, tovarăşe Iliescu, chiar şi pe strada Molière!”, scriați într-un eseu publicat în decembrie 2017, pe care l-ați intitulat „Sunteți fericit, tovarăşe Iliescu?” Care sunt păcatele capitale, să le numesc așa, pe care le-ați atribui acestui regim?

„Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”, scria Leszek Kolakowski, gânditorul polonez care m-a influenţat extrem de puternic în formarea propriei mele viziuni despre politică, societate, istorie.

Ion Iliescu şi echipa sa din prima perioadă veneau din aparatul comunist. Erau profesionişti ai minciunii. Exact opusul principiului invocat de Vaclav Havel pentru revenirea la o subiectivitate neînregimentată, autonomă: a trăi în adevăr. S-a minţit torenţial începând chiar din primele minute de după decolarea helicopterului lui Ceauşescu. S-a minţit insolent, incontinent, metodic, cinic, sistematic. Corupţia economică s-a combinat în chip patologic cu aceea a minţilor şi a sufletelor. Dar a existat şi continuă să existe o rezistenţă democratică. DNA nu este o ficţiune, ci o realitate palpabilă.

„«Comunostalgia» este o căutare a unui sens într-o lume în care mulţi nu-şi găsesc locul”

În România, răsturnarea regimului comunist s-a făcut din motive preponderent ideologice, așa cum vrem să credem mulți dintre noi, cei care considerăm primordiale valorile democratice? Vă întreb raportându-mă la rezultatele unor sondaje de opinie recente potrivit cărora sunt destui care care au nostalgia comunismului și mult prea mulți cei care consideră comunismul o idee bună, dar prost aplicată.

Aceasta „comunostalgie” este de fapt o căutare a unui sens într-o lume în care mulţi nu-şi găsesc locul. Regimurile totalitare oferă o falsă siguranţa personală. Pleci la serviciu la 7 dimineaţa, ştii că revii la 5 dupa-amiaza, o faci invariabil vreme de decenii, eşti o rotiţă din mega-ceasornicul „socialismului real”. Post-comunismul înseamnă risc, incertitiduni, imprevizibilitate. De-aici ispita romantizării trecutului comunist. O vedem în România, dar şi în fosta RDG. Pentru a înţelege originile nostalgiei post-totalitare trebuie să examinăm anxietăţile personale şi colective. „Ideea comunistă” rămâne o resursă mai degrabă emoţională decât ideologică în sensul leninist, stalinist sau maoist. Marxismul însuşi şi-a pierdut nimbul infailibilităţii epistemice. S-a dovedit a fi, cum scria filosoful germano-american Karl Korsch, o altă utopie din seria pe care Marx a crezut că o depăşise prin postulatul scientist al determinismului istoric.

„M-aş fi aşteptat să avem, în fine, un Muzeu al Dictaturii Comuniste din România”

Sunteți coordonatorul Raportului de condamnare a crimelor comunismului în baza căruia, în 2006, regimul comunist a fost declarat ilegitim şi criminal, statul român, prin președintele de atunci, Traian Băsescu, marcând un moment de ruptură asumată cu trecutul comunist. V-ați așteptat să se mai fi făcut ceva concret după acest pas și nu s-a făcut?

M-aş fi aşteptat să avem, în fine, un Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Proiectul a fost tergiversat, s-a pierdut undeva în hăţişul neputinţelor bicrocratice. Har Domnului, graţie Anei Blandiana şi regretatului Romulus Rusan, avem Memorialul de la Sighet, altminteri am fi de-a dreptul privaţi de memoria reală a ce s-a întâmplat în timpul experimentului liberticid din România. M-aş fi aşteptat să fie reduse ori de-a dreptul anulate pensiile securiştilor şi activiştilor plătiţi ai PCR.

• Citiţi şi: Politologul Vladimir Tismăneanu: „Cele mai mari pericole sunt, azi, fundamentalismele, populismele demagogice şi autoritarismul cleptocratic”

Pe de altă parte, Raportul şi asumarea sa de către preşedintele Traian Băsescu au dus la democratizarea accesului la arhive, la multe iniţiative subsumate ideii că trecutul traumatic poate şi trebuie să fie confruntat.

Cum vă explicați că la nivelul Europei, ca întreg – care a suferit enorm şi de pe urma acestui totalitarism –, nu a existat măcar o condamnare morală a comunismului?

A existat, în 2009, Declaraţia de la Praga, iar acum, după zece ani, Consiliul Europei a condamnat deopotrivă fascismul şi stalinismul. Ziua de 23 august, data nefastă când a fost semnat în 1939, la Kremlin, în prezenţa lui Stalin, Pactul Molotov-Ribbentrop, cu ale sale anexe secrete, este acum înscrisă în calendarul oficial al comemorărilor în UE. Ceea ce, fireşte, nu-l împiedică pe Putin să afirme că asemenea condamnări ar fi „lipsite de ruşine”. A făcut-o chiar zilele trecute. Deci, nu îmbrăţişarea criminală a gangsterilor ideologici a fost neruşinată, ci condamnarea ei după atâtea decenii. În fine, nu aştept decenţă de la un produs tipic al ideologiei kaghebiste…

„Comunismul şi fascismul au fost fraţi gemeni”

Tot la nivel de Europa, sperie și este condamnat – și este firesc să fie așa –, neonazismul, dar nu în aceeași măsură, neocomunismul. În același registru, e condamnabilă negarea Holocaustului – și este foarte bine că se întâmplă așa –, dar nu există o reacție pe măsură la negaționismul de stânga, cum îl numește Thierry Wolton. Cum vedeți – mai ales că sunteți și autor al unui volum în care faceți un studiu comparativ între comunism și nazism, Diavolul în istorie, condamnându-le virulent pe ambele – faptul că, mai ales în Europa occidentală, cele două urgii ale secolului XX, cea brună şi cea roşie, care au ucis milioane de oameni fiecare, sunt tratate cu dublă măsură?

O spun cât pot de tranşant: comunismul şi fascismul au fost fraţi gemeni. Nu au fost experimente identice, dar au avut în comun obsesia purificării umanităţii, rasismul biologic şi ceea ce Nicolae Steinhardt a numit rasismul social. În ambele sisteme, crimele în masă au fost ordonate şi comise de indivizi îmbătaţi cu elixirul ideologic. Altfel spus, contaminaţi cu funestul virus ideologic. Ideologia totală şi totalizantă se substituie realităţii, o faslifică, o măsluieşte. Este excat ceea ce au notat Hannah Arendt, Jeanne Hersch şi Monica Lovinescu.

• Citiţi şi: Vladimir Tismăneanu: „De trecut nu ne despărţim prin amnezie voluntară ori una organizată statal”

Ne dorim, Marius Stan şi cu mine, să organizăm în 2020, sub egida Centrului „Hannah Arendt”, de la Universitatea din Bucureşti, un simpozion despre funcţiile ideologiei în regimurile totalitare şi felul cum le-au explorat aceste trei remarcabile gânditoare.

Putem vorbi despre o patologie sau despre patologii ale postcomunismului?

Încerc să fiu concis: fuga de responsabilitate, corupţia ubicuă, vizibilă şi invizibilă, cinismul, dispreţul clasei politice pentru cetăţean, cupiditatea care aminteşte de paginile cele mai deprimante din Comedia umană a lui Balzac…

„Stafia comunismului nu mai este una a viitorului, ci una extenuată”

Afirmaţi, în volumul Teze şi antiteze la Washington, că „ideocraţia de tip leninist-stalinist a fost mortal lovită în perioada 1989-1991”, dar că stafia comunismului va mai bântui o vreme. Cu ce efecte estimaţi că o va face?

Comunismul, în forma sa de religie politică modernă, a prins fiinţă în condiţiile marilor convulsii economice şi sociale ale secolului XIX. Era secolul naţiunilor şi al revoluţiilor liberale. A urmat secolul XX, cu ale sale neîncheiate furtuni ideologice. Liberalismul a fost agresat, dinspre extrema radicalismului de stânga şi dinspre aceea a radicalismului de semn opus. Promisiunea mesianică a bolşevismului a început să se evapore din momentul când Nikita Hruşciov a denunţat, în februarie 1956, cultul lui Stalin şi unele din consecinţele sale.

• Citiţi şi: Vladimir Tismăneanu: „În situaţii de debusolare istorică, de declin al unor instituţii ce păreau robuste, se intensifică asaltul la adresa a societăţii deschise”

Stafia comunismului, după marea prăbuşire din 1989, nu mai este una a viitorului, ci una obosită, extenuată, zbârcită grotesc, venind dintr-un trecut plin de victime şi de atrocităţi. Liberalismul cu care mă identific este unul al lucidităţii şi memoriei, unul care ştie că pulsiunile iraţionale şi amnezia duc la catastrofe istorice.

• Citiţi şi: Vladimir Tismăneanu: „Romantismul anti-capitalist reloaded”