Ioana şi Pascal Bentoiu Foto: Arhivă personală

„Toată copilăria îl rugasem să-mi povestească lucruri din copilăria lui, dintr-o lume total inaccesibilă mie. Sunt născută în comunism şi aveam impresia că noua orânduire politică, pe care trebuia să o îndur, va fi veşnică. Am dorit să-mi sintetizeze în scris atât experienţa vieţii lui în secolul XX, cât şi felul în care gândea, impecabil de clar şi de lucid”, spune Ioana Bentoiu despre scrisorile primite de la tatăl său, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu, important expert pe plan internaţional în creația lui George Enescu. Scrisori incluse în volumul Istorie trăită. Scrisori pentru Ioana (Humanitas, 2022), care acoperă 50 de ani de istorie trăită, din anii 30 ai secolului trecut până în primii ani de democraţie postcomunistă.

Am invitat-o pe Ioana Bentoiu – soprană şi profesoară de canto în Elveţia, la Lausanne –, la un dialog despre drama prin care au trecut părinţii săi, Pascal şi Annie Bentoiu, descendenţi ai unor vechi familii de boieri, de intelectuali, cărora comuniştii le-au luat tot: avere, profesie, libertate, sănătate, iar unora, şi viaţa, dar şi despre ceea ce comunismul nu le-a putut lua, despre prietenii indestructibile în vremea dictaturii comuniste, despre drama emigrării sale, despre refuzul părinţilor ei de a pleca din ţară, dar şi despre refuzul acestora de a face compromisuri cu regimul comunist.

„Toată copilăria îl rugasem să-mi povestească lucruri din copilăria lui, dintr-o lume total inaccesibilă mie”

CV Pascal Bentoiu

Compozitor și muzicolog, Pascal Bentoiu (1927 – 2016) este fiul reputatului avocat și ministru liberal Aurelian Bentoiu.

A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 – 1947), pe care nu le-a putut termina din motive de persecuție politică. În paralel a studiat pianul, vioara, dar şi teorie și compoziție cu Faust Nicolescu, Vasile Filip și Mihail Jora, al cărui elev preferat a fost.

Cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București în perioada 1953 – 1956, s‑a dedicat apoi exclusiv vocației sale de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, de operă și de cameră din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968 – 1973) și primul președinte ales al Uniunii după evenimentele din 1989, până în 1992.

Vorbind curent şapte limbi, printre care latina, cu o cultură vastă şi în alte domenii decât cel muzical, s-a arătat mereu pasionat de istorie, politică, literatură.

Este autorul a trei opere, opt simfonii, două poeme simfonice şi alte lucrări pentru orchestră, patru concerte, şase cvartete, două sonate, 32 de lieduri grupate în cicluri, 30 de muzici de scenă pentru teatru, şase cărți de estetică și muzicologie. E recunoscut drept cel mai important expert pe plan internaţional în creația lui George Enescu. A încheiat și orchestrat lucrări neterminate ale acestuia, cum ar fi Simfoniile IV și V sau poemul simfonic Isis. A orchestrat de asemenea pentru vocea fiicei sale ciclul Sept chansons, de Clément Marot. A fost laureat a numeroase premii naționale și internaționale.

A fost căsătorit cu scriitoarea și traducătoarea Annie Bentoiu, iar fiica lor, Ioana Bentoiu, stabilită în Elveţia, e artistă lirică și profesoară de canto.

(Sursă CV: Humanitas)

Un metru şi jumătate de dosare cu şină măsoară corespondenţa cu părinţii dumneavoastră, spuneaţi într-un interviu, doamnă Ioana Bentoiu. Aţi decis să publicaţi doar patru dintre scrisorile primite de la tatăl dumneavoastră, Pascal Bentoiu – e adevărat, acestea acoperă peste 50 de ani de istorie trăită, din anii 30 până în primii ani de democraţie postcomunistă. De ce însă doar acestea patru? Care este povestea lor?

Aceste povestiri-document au fost solicitate de către mine tatălui meu. Toată copilăria îl rugasem să-mi povestească lucruri din copilăria lui, care se desfăşurase într-o lume total inaccesibilă mie. Sunt născută în comunism şi aveam impresia că noua orânduire politică pe care trebuia să o îndur va fi veşnică. Tata îmi povestea cu foarte mult har, cu detalii şi multe precizări istorice. Am dorit să-mi sintetizeze în scris atât experienţa vieţii lui în secolul XX, cât şi felul în care gândea, impecabil de clar şi de lucid. A făcut-o sub forma unor scrisori adresate fiicei lui, dar care nu au nimic în comun cu miile de pagini de misive personale trimise. Sunt scrise pentru a fi citite eventual şi de alţii, nu numai de mine.

Spuneţi despre Timpul ce ni s-a dat, volumul de memorii al mamei dumneavoastră, Annie Bentoiu, că pentru ea „a reprezentat împlinirea unei datorii morale, a unei exorcizări, a unei redempțiuni….”. Ce au reprezentat pentru tatăl dumneavoastră aceste scrisori pe care vi le-a trimis? Şi care, iată, pot fi şi pagini de memorialistică, şi de manual de istorie.

Probabil tatăl meu nu s-a gândit nici în ruptul capului ca devotata-i progenitură va îndrăzni vreodată să le publice… Au fost scrise pentru a fi citite de un cerc mic de prieteni şi în primul rând de mama, care a contribuit la texte prin trei anexe. Sunt şi note de subsol scrise de tata, altele adăugate de mine. Pe de altă parte, toţi încercăm în diferite momente ale vieţii să facem nişte bilanţuri, de care avem nevoie ca să avansăm. Cred că scrierea acestor epistole l-au ajutat şi pe el să precizeze, să condenseze evenimentele trăite. Ele sunt şi o completare la educaţia pe care mi-au dat-o părinţii – chiar dacă eram deja „mare” când le-a conceput.

„Simţeam ca adevărul era de partea lor şi nu le-aş fi trădat încrederea pentru nimic în lume”

Când v-au vorbit prima dată despre tragedia prin care au trecut familiile Bentoiu şi Deculescu? Despre arestările şi condamnările la închisoare, despre moartea la Jilava a lui Aurelian Bentoiu, despre confiscarea caselor, despre nedreptăţi crunte – de la blocarea studiilor universitare şi a carierei, la sărăcire, acces condiţionat la mâncare şi la lemne până la urmărirea informativă – la care părinţii dumneavoastră, bunicii, patru unchi, o mătuşă au fost supuşi din primii ani de dictatură comunistă. Au fost acestea, o vreme, subiecte tabu?

Nu, niciodată. Au început să-mi povestească la o vârstă la care puteam pricepe şi toate lucrurile le-am aflat treptat, în mod natural. Şi-au asumat şi multe riscuri – aş fi putut vorbi la şcoală, de exemplu, chiar fără să îmi dau seama, cu consecinţe dramatice. Dar nu am făcut-o vreodată. Simţeam că adevărul era de partea lor şi nu le-aş fi trădat încrederea pentru nimic în lume.

Ioana Bentoiu. Foto: Arhivă personală

 „Camil Petrescu a rămas prietenul nostru, până la moarte”

Camil Petrescu, bunul prieten al lui Aurelian Bentoiu, i-a căutat familia în cei opt ani în care acesta fusese întemniţat fără proces? În 1957, după punerea în libertate, a mai apucat să-l întâlnească?

Camil a rămas prietenul nostru neîncetat, până la moarte. Sora tatei, scriitoarea Marta Cozmin, împreună cu familia ei, a locuit ani de zile într-un apartament care îi aparţinea. Tata, născut în aceeaşi zi calendaristică (22 aprilie) a fost mereu încurajat şi sfătuit părinteşte de el. Camil a încercat în fel şi chip să ne protejeze în perioada stalinistă, în care părinţii mei erau complet lăsaţi de izbelişte. Mama relatează în jurnalul intim cum Camil şi Ghighi, soţia lui, au venit să mă viziteze la maternitate doar după două zile de la naşterea mea. S-au revăzut mereu între iunie 1956, când bunicul a fost eliberat, şi mai 1957, când a murit Camil. Nu ştiu însă detalii.

Vechii prieteni mai vizitau familia Annie şi Pascal Bentoiu în vremea aceea de prigoană comunistă, de la finalul anilor 40 până la începutul anilor 60? Cine le-a mai rămas alături?

Cei mai mulţi au rămas alături. L-aş aminti, de exemplu, pe unul dintre cei mai apropiaţi şi fideli, scriitorul Alexandru George. Iar cei care s-au îndepărtat au făcut-o fiindcă aveau relaţii prea apropiate cu noua putere… S-a creat deci o decantare naturală între prietenii adevăraţi şi cei care redeveniseră doar „ cunoştinţe”, fiindcă aleseseră calea compromisurilor.

A existat un camarad de celulă al lui Aurelian Bentoiu, evocat de Pascal Bentoiu, care, în 1964, v-a vizitat părinţii, acasă, pentru a le povesti ce s-a întâmplat cu bunicul dumneavoastră, la Jilava. Despre Nicolae Steinhardt este vorba, care l-a îngrijit în închisoare?

Nu, despre altcineva.

Ani mai târziu, părinţii dumneavoastră au fost curtaţi de regimul comunist, cu promisiuni de funcţii, de diverse avantaje?

Mama – nu, tata – da. I s-a propus, de exemplu, să devină director al Filarmonicii, al Operei, să fie membru al Academiei. Le-a refuzat pe toate. Singurul post oficial pe care l-a deţinut timp de doi ani a fost cel de preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, după evenimentele din 1989. Un post în care nu a fost numit, ci ales în unanimitate de către colegii săi, în cadrul unei conferinţe pe ţară, tocmai fiindcă nu era compromis.

Ioana Bentoiu. Foto: Arhivă personală

„Am cerut azil politic, în mijlocul unei mari drame sufleteşti”

Aţi emigrat în 1981, la scurtă vreme după absolvirea Conservatorului. Pentru Elveţia, deduc, aţi optat pentru că de acolo era bunica maternă, Violette Bujard/Deculescu. De ce aţi plecat?

Terminasem Conservatorul cu note maxime, eram şefă de promoţie pe ţară şi, totuşi, nu puteam face nimic. Toate posturile erau blocate, nu se făceau angajări la opere. Participam la emisiuni de radio şi televiziune, la concerte,  întotdeauna fără remuneraţie, ca „tânără speranţă”, dar nu aş fi putut trăi din asta. Şi nici din jumătatea de normă ca profesoară de muzică uşoară (sic!) la Şcoala Populară de Artă. Plecând, mi se puteau deschide alte orizonturi, şi aşa a fost. Eram pasionată de meseria mea, pentru care România nu-mi oferea atunci nici un debuşeu.

Aţi fugit sau aţi plecat legal, dar cu decizia de a nu vă mai întoarce luată deja înainte de ieşirea din ţară? În 1981 nu se gândea nimeni că va veni momentul prăbuşirii comunismului…

Nu pregătisem nimic. Am plecat legal, trimisă după o preselecţie la un curs internaţional de canto ţinut de Elisabeth Schwarzkopf, în Italia. Aveam o propunere de bursă la Berlin, care nu a funcţionat, în final. Şi am cerut apoi azil politic, în mijlocul unei mari drame sufleteşti, tocmai fiindcă îmi imaginam comunismul veşnic şi era plauzibil să nu-mi pot revedea părinţii, prietenii, ţara. Vă las să imaginaţi cât de dificilă poate fi o astfel de hotărâre… Timp de aproape şapte ani nu i-am revăzut.

Părinţii dumneavoastră nu au luat în calcul emigrarea, nici înainte de 1989, nici după căderea comunismului?

Nu. Tatăl meu era mult prea legat de România, iar mama nu ar fi conceput să plece, despărţindu-se de el. După 1989, cu atât mai puţin. De altfel nici eu nu aş fi plecat după 1989.

Annie şi Pascal Bentoiu. Foto: Arhivă personală

„Au plecat cu conştiinţa împăcată în ceea ce priveşte atitudinea lor în vremuri de tristă memorie”

Annie şi Pascal Bentoiu – doi intelectuali de primă mărime, descendenţi ai unor vechi familii de boieri, de intelectuali –, şi-au trăit ultimele zile, ca de altfel cea mai mare parte din viaţă, într-un apartament de bloc din Drumul Taberei. Ce s-a întâmplat cu vila familiei Bentoiu, de pe Intrarea Amzei nr. 2, confiscată de comunişti, a revenit, după 1989, în proprietatea familiei?

După 11 ani de procese cu un stat care continuă să-şi persecute cetăţenii, au recuperat-o şi vândut-o. Actualul proprietar a refăcut-o frumos.

Dar de conacul de la Făcăeni al familiei lui Bentoiu, de proprietatea de la Câmpina ce s-a ales?

Conacul de la Făcăeni este în paragină. Tata nu l-a revendicat. Este deci în proprietatea Statului român, care îşi bate în continuare joc de patrimoniul său. Casa din Campina, proprietatea bunicii Alice, mama tatei, a fost bombardată de nemţi şi distrusă în 1944.

Comunismul le-a luat famliilor Bentoiu şi Deculescu tot: avere, profesie, libertate, sănătate, iar unora, şi viaţa. A existat ceva ce nu le-a putut lua celor care au supravieţuit închisorilor? A existat ceva ce nu le-a putut lua părinţilor dumneavoastră?

Le-a rămas tot ce este esenţial: sentimentul libertăţii interioare, credinţa, demnitatea, curajul, veselia, rezilienţa. Rar am văzut pe cineva mai tonic ca Tante Aline, după două serii de detenţie comunistă! Iar tatăl meu, după trei ani de muncă forţată, a scris una din paginile cele mai exuberante din viaţa lui: Concertul nr. 1 de pian, pe care l-a cântat magistral, în 28 octombrie trecut, Raluca Ştirbăţ, la Sala Radio în Bucureşti, sub bagheta maestrului Gheorghe Costin. Tot ce nu te doboară definitiv te întăreşte.

Annie şi Pascal Bentoiu s-au resemnat în faţa nedreptăţii care le-a fost făcută ori au plecat nevindecaţi sufleteşte?

Vindecaţi. Cu conştiinţa, probabil, în mare parte împăcată, în orice caz în ceea ce priveşte atitudinea lor în vremuri de tristă memorie.

Cum v-au rămas în amintire?

Veseli – de-a dreptul haioşi, uneori! – activi, oneşti, luptători.  Dar mă opresc, pare cam incredibil ce spun.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.