Gabriela Adameşteanu a fost un model al scriitorului implicat în societate, mai cu seamă în anii în care a condus Revista 22. După ce, recent, am întâlnit-o, la Arad, la Caravana Revistei 22 – pornită, în acest al 25-lea an de existenţă, într-un turneu prin ţară, pentru a se întâlni cu cititorii săi – am invitat-o la un dialog. Un  dialog despre invazia minerilor, în iunie 1990, la sediul 22 şi al GDS, despre condamnarea comunismului, despre aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, despre aşteptările pe care le-a avut, în aceşti 25 de ani, de la preşedinţii României, despre o posibilă întoarcere a sa în presă.

„Cu spaima că s-a pierdut tot ce s-a câștigat în Decembrie 89, am tot scris opinii, mărturii, ani de zile, după”

Se împlinesc, zilele acestea, 25 de ani de la Mineriada din 13 – 15 iunie 1990. Minerii ajunseseră atunci şi la sediul Revistei 22 şi al GDS. Cum a fost gestionată situaţia?

În timpul Mineriadei nu am fost în țară. Din întâmplare, eram cu Stelian Tănase la o vizită de documentare în Suedia și, când ne-am aflat la radioul public suedez, ni s-a propus să vorbim la redacția noastră, fiindcă, pare-se că în România se întâmplă ceva. Ne-au făcut legătura cu colegii de la 22, Rodica Palade şi Teddy Sugar, care ne-au povestit ce făceau minerii în București. Îmi amintesc că Rodica Palade mi-a spus că atunci când minerii au venit la poarta GDS că cel care a avut curajul să iasă şi să vorbească cu ei, convingându-i să nu devasteze sediul, a fost Gabriel Andreescu.

În ceea ce ne priveşte pe noi, am dat o relatare live, fără să ne dăm seama, radioului suedez, fiindcă tot ce am povestit s-a transmis imediat. Ca niște jurnaliști profesioniști ce erau, suedezii ne-au și înregistrat, neţinând seama de emoţia noastră, și au transmis, tradusă, foarte repede, discuția care ne tulburase și îngrozise. În acel moment am crezut că s-a pierdut tot ce s-a câștigat în Decembrie 1989. Și cu spaima asta și cu înverșunarea asta am tot scris pe urmă, și am publicat opinii, mărturii, ani de zile, după.

„E imposibil de transmis încărcătura emoțională provocată de libertatea plătită cu sânge în Decembrie 89”

CV Gabriela Adameşteanu

 

Este absolventă a Facultăţii de Litere

Până în 1990 a fost redactor de dicţionare (timp de 19 ani) şi redactor de literatura română (timp de cinci ani).

Redactor-şef al Revistei 22 (timp de 13 ani) şi, apoi, al suplimentului ei Bucureştiul cultural (timp de şapte ani).

Vicepreşedinte (2000 –  2004) şi apoi preşedinte al Centrului PEN Roman (2004 – 2006).

Membră a Juriului Uniunii Latine (2007 – 2009)

Preşedinte de onoare a primei ediţii a Premiului Goncourt Românesc (2013), Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres (2014).

A primit premiul Hellman-Hammett pentru jurnalism atribuit de Human Rights Watch (2002).

Romanul ei, Dimineaţa pierdută, a fost dramatizat şi pus în scenă de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Bulandra, cu o distribuţie de aur (decembrie 1986 –februarie 1990), într-un spectacol devenit clasic.
Este autoarea a patru romane: "Drumul egal al fiecărei zile", 1975, "Dimineaţa pierdută", 1984, "Întâlnirea", 2007, "Provizorat", 2011, a două volume de proză scurtă: "Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă", 1979, şi "Vara-primavara", 1989, a două volume de jurnalism: "Obsesia politicii", 1995, şi "Cele două Românii", 2000, a unui volum de memorialistică, "Anii romantici", 2014, şi a două romane traduse din franceză (unul în colaborare). Cărţile ei de proză au fost traduse în 15 limbi. 

(Sursă CV: www.polirom.ro)

Era perioada în care, nu o dată, Puterea dicta, prin interpuşi, ce presă să ajungă sau nu pe piaţă. În cazul unor ziare incomode, blocând distribuţia – aruncând baloţi de ziare din tren –, în cazul altora, refuzând tipărirea. Revista 22 a trecut prin vreo astfel de experienţă?

Difuzarea presei scrise, o problemă şi în ziua de azi, a fost mult obstrucţionată de instituţiile aservite Puterii. Negocierea contractului cu Rodipetul a fost coşmarul meu, dar şi al colegilor care se ocupau cu difuzarea. Un coşmar era şi să lucrezi cu difuzorii particulari, indivizi total lipsiţi de etica afacerii, pregătiţi să ia ziare şi să nu dea bani.

Un noroc al Revistei 22 a fost ca în acei ani la difuzarea revistei au lucrat, din devotament, un grup de studenţi prieteni care au lăsat la plecare revista informatizată, cu un portofoliu viabil de difuzori. Ceea ce există atunci şi nu prea mai există azi era devotamentul pentru cauza opoziţiei. E imposibil de transmis încărcătura emoțională provocată de libertatea plătită cu sânge în decembrie 89.

La finele acelui tulbure an 1990, Silviu Brucan, numit de Vladimir Tismăneanu „marele maestru al mistificărilor”, venise la sediul GDS. În cartea dumneavoastră, Anii romantici, vă întrebaţi de ce a făcut-o? Şi aţi şi încercat un răspuns: „Probabil, pentru că ceea ce se petrecuse la 28 şi 29 ianuarie 1990 radicalizase convingerile şi polarizase societatea. Iar el a continuat tot timpul lupta lui din 46 contra partidelor istorice. Cel puţin aşa am crezut eu.”  Vi s-a confirmat, între timp, că aţi avut o intuiţie bună?

Fraza citată de dumneavoastră nu se referă la venirea la GDS, înainte de mineriadă, dar este o caracterizare a lui, din punctul meu de vedere (şi în 90, şi azi). La GDS venise pentru o discuţie, ceea ce se mai întâmplase, să nu uităm că avea statut de disident anticeauşist. Şi, aşa cum am scris în Anii romantici , se ştia că el dăduse GDS-ului nou înfiinţat sediul în care se află din ianuarie 1990 până azi. Puterea politică a lui Brucan în anul 1990 era foarte mare, el era ideologul FSN.

„În mai 1990, Punctul 8 al Proclamaţiei mi se părea posibil şi lucid”

Scrieţi, tot în Anii romantici: „Unii comentatori consideră şi acum Proclamaţia de la Timişoara un text politic lucid. Lucid, poate, dar pentru o altă ţară”. Vi se părea utopică aplicarea Proclamaţiei, mai ales a Punctului 8, atunci, în 1990, când puterea era exact în mâinile celor vizaţi de textul Proclamaţiei. Dar după aceea, din 1996, de ce nu s-a putut aplica?

În mai 1990, Punctul 8 al Proclamaţiei mi se părea posibil şi lucid, posibil a fi aplicat. Acum, însă, când ştiu cum arată de fapt România, cât de bine implementate erau vechile structuri în toată ţara, mi se pare un text utopic. Pentru România de atunci. Dar şi pentru România de azi.

„Condamnarea comunismului mi se pare un gest pur retoric şi discutabil”

Cum vă explicaţi faptul că acea condamnare morală a comunismului nu a avut loc – nici măcar nu a fost iniţiată – în mandatul preşedintelui Emil Constantinescu, ci abia, ani mai târziu, în primul mandat al lui Traian Băsescu?

Condamnarea comunismului mi se pare un gest pur retoric, fără consecinţe practice. Şi chiar discutabil, fiindcă nu sunt convinsă că ideologia trebuia condamnată (există adepţi ai ei, şi unii de bună-credinţă, în toată lumea, aşa cum există încă mulţi nostalgici ai comunismului în toată Europa de Est). Trebuiau condamnate crimele făcute în numele lui. Unele se datorau unei dictaturi personale. De pildă, victimele legii contra avortului nu au murit din cauza comunismului, fiindcă legi la fel de dure susţin şi partide şi guvernări de dreapta din ţări democraatice. Trebuiau denumite crimele comunismului, inclusiv supravegheerea individului, şi acele crime să fie pedepsite. Dar singurul proces al unui torţionar, Vişinescu, se face abia azi. Iar crimele Revoluţiei şi ale Mineriadelor, de asemenea, nu au fost judecate, nici pedepsite.

„Nu am avut aşteptări nici de la preşedintele Iliescu, nici de la preşedintele Băsescu”

Şi pentru că aminteam de preşedinţi… Ce aşteptări aţi avut de la cei trei şefi de stat postdecembrişti, aşteptări care nu s-au concretizat?

Nu am avut niciun fel de aşteptări nici de la preşedintele Iliescu, nici de la preşedintele Băsescu, astfel că nu am avut nici dezamăgiri. De la preşedintele Constantinescu am aşteptat să se implice în pedepsirea vinovaţilor pentru sângele vărsat în Decembrie 89 şi pentru un proces corect al Mineriadelor. Este reproşul pe care l-am şi făcut, şi am şi scris despre răspunsul primit: Vroiam să fie judecat un fost preşedinte al Româniesi? (adică, Iliescu). Da, vroiam, dar se pare că nu e prea uşor .

În schimb am aşteptat ca preşedintele Constantinescu să ducă o politică clar orientată spre Vest şi, cum a făcut-o, sunt mai degrabă mulţumită de perioada când a fost el preşedinte.

„Iubesc meseria de jurnalist, dar nu îmi e clar unde m-aş putea întoarce, în presa de azi”

Anul acesta, Revista 22 a împlinit un sfert de secol de existenţă. Sunteţi cel mai longeviv redactor-şef al său. Privind retrospectiv la cei aproape 13 ani de gazetărie şi, totodată, management de presă, cum i-aţi cataloga: ani frumoşi, grei?

Grei.

Ce momente vă vin instantaneu în memorie, când vorbiţi despre acea perioadă?

Ultimul an, ultimele zile.

Aţi reprezentat un model al scriitorului implicat în societate. Iar 22 a fost şi este un model de jurnalism cu implicaţii politice şi civice. V-aţi mai întoarce în presă?

Iubesc meseria de jurnalist, ca şi pe cea de manager de presă. Dar nu îmi e clar unde m-aş putea întoarce, în presa de azi. Şi în orice caz, la o altă vârstă.

Scriaţi într-un text din ediţia aniversară a 22-ul: „Când o voi prelua eu, în septembrie 1991, se stabilizase regimul Iliescu, societatea era drastic polarizată, presa de opoziţie fusese aruncată într-o aşa-zisă economie de piaţă. Aveam două obsesii: «banii» pentru salarii, hârtie, tipografie şi diversitatea punctelor de vedere. Articole incomode, colaboratori incomozi şi dorinţa mea, care trăisem sub imperiul cenzurii, de ada cât mai multă libertate. Dar până unde? Pentru că nici măcar în Franţa nu toţi sunt Charlie.” Până unde aţi permite libertatea de exprimare dacă, azi, aţi conduce un ziar?

Până acolo unde am încercat să permitm în iunie 2004, şi am fost condusă spre demisie.