Filip Petcu: „Cred cu tărie în vindecarea prin cultură”

Filip Petcu. Foto: Constantin Duma

În acest în care Timişoara este Capitală Europeană a Culturii, privirile iubitorilor de artă, de cultură au fost îndreptate mai cu seamă spre Palatul Baroc, splendida şi impozanta clădire de secol XVIII care adăposteşte Muzeul Naţional de Artă din Timişoara, cu cele două expoziţii-fanion ale Capitalei: Retrospectiva Victor Brauner, care a putut fi admirată în primăvară, iar acum expoziţia Brâncuși: surse românești și perspective universale, prima expoziţie Brâncuşi organizată în România în ultimii 50 de ani.

L-am invitat pe directorul Muzeului Naţional de Artă din Timişoara, Filip Petcu, la un dialog despre  „culisele” organizării grandioasei expoziţii Brâncuşi – pentru că puţini ştiu că aducerea ei la Timişoara stătea încă sub semnul întrebării anul trecut, în condiţiile în care în 2021 niciun ansamblu de echipamente de securitate din muzeu nu era funcţional. Am vorbit însă şi despre restaurarea şi conservarea operelor de artă care se fac în acest muzeu, unde există singurul laborator de restaurare din Europa Centrală şi de Est vizitabil, despre reintrepretarea moştenirii baroce a muzeului prin prisma noilor tehnologii, despre digitalizarea unor opere de artă şi microcercetarea care poate duce, în cazul celor neidentificate ori atribuite greşit, la decriptarea semnăturii adevăratului autor al lucrării, dar şi despre Salviana, avatarul prin care muzeul transmite un mesaj de salvare prin artă.

 

Rezultatele expoziţiei Brâncuşi sunt peste aşteptări”

CV Filip Petcu

Filip Petcu, în vârstă de 38 de ani, este absolvent al Facultății de Arte din cadrul Universității de Vest din Timișoara, master în Pictură și restaurare de icoană și doctor în Arte vizuale. A urmat o serie de stagii de perfecționare atât în țară, cât și la Florența, Ischia, Firenze și Napoli (Italia), Hildesheim (Germania), la Yale University, New Haven (SUA), University of Connecticut (SUA).

Este cadru universitar la Facultatea de Arte a Universității de Vest din Timișoara. De asemenea, este membru fondator și director al Centrului Regional de Cercetare și Expertiză în Restaurare și Conservare, din cadrul aceleiași facultăți.

Din luna septembrie 2021 este directorul Muzeului de Artă Timișoara, unde a fost restaurator din anul 2017, fiind specializat în restaurare de opere de artă: pictură de şevalet, pictură tempera şi lemn policrom.

Anul acesta am asistat la scene incredibile la Timişoara: cozi întinse pe zeci de metri la intrarea în Muzeul de Artă, oameni care au vrut să vadă expoziţia Brâncuşi. Câţi vizitatori au fost la expoziţia Brâncuşi, în această primă lună, Filip? Câte rezervări are Muzeul de Artă Timişoara până la sfârşitul expoziţiei, în ianuarie 2024?

A fost o surpriză deosebită pentru noi faptul că la un moment dat s-au creat aceste cozi, e adevărat cozile acelea interminabile au apărut în miercurea cu intrare gratuită la expoziţie. Dar chiar de la început, în primul weekend al expoziţiei, interesul a fost foarte mare, au fost în jur de 6000 de vizitatori. La ultima verificare, făcută recent, aveam în jur de 45.000 de rezervări. Iar de la începutul anului, până săptămâna aceasta avem peste 86.000 de bilete vândute, în condiţiile în care, de regulă, anual aveam în jur de 15.000 de vizitatori. Nu ştiu dacă vom ajunge la 100.000 până la închiderea expoziţiei Brâncuşi, dar cu siguranţă rezultatele sunt peste aşteptări.

 

Ce nu vedem noi, publicul, în spatele acestei expoziţii?

Un volum de muncă imens şi un număr foarte mare de oameni implicaţi. Primul pas l-am făcut acum doi ani, când a trebuit să identificăm toate formele posibile de reorganizare a muzeului în vederea asigurării condiţiilor care ne-au fost impuse pentru a primi această expoziţie, de la poliţa de asigurare, la modul de păstrare, de conservare şi expunerea în siguranţă a lucrărilor. Prima dată când am stat la masă şi am discutat despre această expoziţie, în 2021, muzeul nu era deloc pregătit nici măcar pentru a fi deschis, nicidecum pentru o astfel de expoziţie.

 

„În 2021 niciun ansamblu de echipamente ale muzeului nu mai era funcţional”

Această situaţie i-a determinat pe cei de la Centrul Pompidou să aibă reticenţe în privinţa organizării şi găzduirii la Muzeul de Artă Timişoara a acestei expoziţii. Înţeleg că au fost necesare investiţii de aproximativ 2,5 milioane de euro…

Realizarea sistemului anti-incendiu, a sistemului anti-efracţie, a celui de supraveghere CCTV şi cel de control microclimativ au fost primele condiţii care ne-au fost impuse.

Palatul Baroc este o clădire istorică, reabilitată în ultimii 30 de ani cu sisteme care, iată, deja sunt depăşite şi au trebuit înlocuite. Vorbesc în primul rând de sistemul de detecţie şi semnalizare a incendiilor care asigură în primul rând securitatea clădirii, dar şi, în cazul unui incendiu,. a exponatelor. În 2021, acest sistem nu a mai fost funcţional. Am făcut atunci o serie de audituri şi am constatat că niciun ansamblu de echipamente, dintre cele menționate nu mai era funcţional. Nici camerele de supraveghere nu mai funcţionau, multe nici măcar nu erau conectate, erau montate de formă. Am şi avut controale din partea Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, a Poliţiei Timiş şi am primit avertismente scrise tematice din cauza nefuncţionalităţii acestor sisteme.

În plus, în 2021 ne-am confruntat cu situaţia în care pe plan global se vorbea despre o problemă a stocurilor pe partea de integrate şi diverse componente, astfel că a necesitat un efort fabulos să reuşim să organizăm procedurile de achiziţie în timp util. A fost necesară şi schimbarea instalaţiei de climatizare: ziua funcţiona, iar noaptea era oprită, fapt nociv pentru o operă de artă deoarece variaţiile de temperatură pot degrada operele din expunere. A trebuit, de asemenea, să aducem la zi tot ceea ce înseamnă infrastructură tehnologică a muzeului, iar personalul de specialitate al Muzeului de Artă Timişoara nu avea competenţe pe nicio linie tehnico-administrativă şi a trebuit să se recalibreze din mers cu tot tipicul…

În paralel a fost etapa de pregătire propriu-zisă a expoziţiei, pregătirea tuturor elementelor, etapelor, servicii curatoriale, de punere în scenă a expoziţiei, instalarea lucrărilor, asigurarea transportului unde, aş spune, pe linii specifice, echipa Muzeului de Artă Timişoara a pus bazele pus bazele unei situaţii care nu avea precedent în sistemul de achiziţii publice din România.

Totul începuse însă cu pregătirea retrospectivei Paul Neagu, expoziţie pe care nu am planificat-o, dar am avut şansa extraordinară de a o putea realiza şi pune în context la Timişoara. A fost o expoziţie extrem de grea, însumând aproape 300 de lucrări, unele de foarte mari dimensiuni, modulare, din materiale eterogene, aduse din foarte multe colecţii atât din Europa, cât şi din spaţii non-EU.

Colaborarea noastră cu Centrul Pompidou din Paris a început o dată cu expoziţia Victor Brauner, prima din România unde Pompidou a fost co-organizator. O contribuţie importantă a avut-o parteneriatul între muzeu, fundaţia Art Encounters şi Institutul Francez, ei asigurând şi partea de diplomaţie culturală, foarte importantă, care a stat la baza discuţiilor cu Pompidou și, desigur, finanțarea din partea Consiliului Județean imiș.. Şi acolo am întâmpinat unele greutăţi, însă de la Brauner la Brâncuşi lucrurile s-au complicat foarte mult.

 

În ce sens?

Au apărut şi alţi actori în scenă: Galeria Tate, din Londra, şi fundaţia Guggenheim, din Veneţia. Discuţiile cu ei nu ar fi fost posibile fără contribuţia doamnei Doina Lemny care are un prestigios background profesional şi avea toate pârghiile pentru a convinge aceşti colecţionari să ne fie alături. Timişoara nu era un loc reprezentativ pentru expoziţii de o asemenea anvergură, mai ales că expoziţia Brâncuşi este prima din ultimii 50 de ani organizată în România şi la est de Bruxelles şi, în plus, cuprinzând un număr important de lucrări. Discuţiile cu Guggenheim, de pildă, au fost agreate în 2022, dar împrumutul efectiv, acordul scris s-a dat abia în aprilie anul acesta. Vorbim despre instituţii-mamut, care împrumută mii de lucrări, zilnic. Centrul Pompidou, de pildă, are o mie e angajaţi, iar spre comparaţie noi avem aproximativ 30, dintre care zece sunt din Departamentul de supraveghere… Deci, chiar şi dialogul cu astfel de instituţii a fost o provocare.

 

La ce valoare sunt asigurate lucrările din Expoziţia Brâncuşi?

Valoare de asigurare este de jumătate de miliard de euro, ceea ce reprezintă, din nou, o situaţie care nu a avut precedent în istoricul muzeelor din România, din câte ştiu, iar valoarea asigurării este de aproximativ 220.000 de euro. Am avut dificultăţi şi cu asiguratorii din România care iniţial au agreat condiţiile, apoi nu s-au mai înscris la licitaţie şi a trebuit să găsim soluţii în regim de urgenţă.

 

Expoziţia Brâncuşi şi expoziţia Brauner sunt două experienţe memorabile nu doar pentru public, ci şi pentru voi, cei de la Muzeul de Artă Timişoara. Ca manager, ce aţi învăţat din experienţa organizării lor?

Am învăţat mult. Cred că cea mai importantă lecţie a fost cea legată de relaţia cu echipa şi de deschiderea spre perfecționare continuă. Niciun proiect consistent nu se poate face fără o echipă, iar această echipă trebuie să aibă o cultură instituţională, trebuie să se identifice cu instituţia şi, totodată, să fie dispusă şi la sacrificii, cum ar fi depăşirea programului de lucru, a regimului de competenţă. Depăşirea lor ţine de un efort de voinţă, de înţelegere, de conştientizare, de explorare a limitelor pentru a ținti scopul.

Brâncuşi este un brand care în conştiinţa poporului român are un anumit impact, un brand poate prea puţin înţeles, tocmai de aceea conceptul doamnei Doina Lemny este binevenit, pentru că îl plasează într-un nou punct de perspectivă. Brâncuşi este un artist universal prin mesajul lui, dar îl aduce acasă, îl pune în relaţie cu educaţia sa academică – Brâncuşi a fost foarte mândru, până la finalul carierei sale, de faptul că a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, de faptul că a avut mentori şi repere din România care l-au ajutat să se formeze şi să-şi depăşească condiţia, să ajungă în mediul parizian. În atelierul lui Rodin a pătruns tot prin intermediul unor români, iar după ieşirea sa din conul de influenţă rodinean, a fost susţinut de compatrioţi de-ai săi care au avut încredere în potenţialul său creator şi i-au plasat comenzi, i-au susținut proiectele.

La inaugurarea expoziţiei Brâncuşi, alături de curatoarea expoziţiei, Doina Lemny, şi de preşedintele Consiliului Judeţean Timiş, Alin Nica. Sursă foto: Muzeul Naţional de Artă Timişoara

„Brâncuşi este un sculptor de idei”

Ai fost fascinat din copilărie de energia memoriei, îmi spuneai într-un interviu când îmi explicai ce te-a determinat să alegi profesia de restaurator de artă. Simţi această energie şi la opera lui Brâncuşi?

Da, sigur. Am lucrat la restaurarea Ecorşeului lui Brâncuşi, realizat în 1902, piesă care provine de la Colegiul „Carol I”, din Craiova. Am avut o intervenţie la această lucrare, făcută împreună cu colegii mei de la Laboratorul de restaurare şi cu două colege de la Muzeul Militar din Bucureşti, doamnele Doina Cârnu şi Elena Bobi Dumitrescu. Este o lucrare care a stat ani de zile într-un depozit şi a avut parte de diverse intervenţii. Am încercat să o aducem la un stadiu cât mai apropiat de cel iniţial, dar fără a interveni invaziv asupra structurii. Aceasta a fost o primă întâlnire cu Brâncuşi. Un alt Brâncuşi decât cel pe care îl studiasem în facultate, cu profesorul Cristian Robert Velescu, foarte dedicat studiului avangardei româneşti şi personalităţii lui Constantin Brâncuşi.

Această energie – corelată cu memoria materiei şi cu ceea ce se află în spatele opţiunii pentru anumite materiale – se regăseşte şi la Brâncuşi. El modelează foarte virtuos, toarnă în ghips, în bronz, dar ulterior trece la tehnica cioplirii directe, în timpul căreia prospectează sufletul materiei, eliberează forme care sunt captive în structura ei. Brâncuşi reuşeşte foarte bine să înţeleagă caracterul materiei şi să distileze sufletul unei forme sau esenţa unei idei. Brâncuşi este un sculptor de idei. În biblioteca lui s-a găsit o copertă din Dialogurile lui Platon, el are foarte multe referinţe care duc în direcţia mitologiei greceşti. Apoi ne trimite indicii prin fotografie, arătându-ne punctele din care a plecat şi punctul în care a ajuns. Ceea ce reuşeşte extraordinar este să creeze sintaxa spaţială pentru lucrările din atelier, spunând o poveste despre materie, despre modul în care o citeşte, dar şi despre modul în care relevă aceste forme ce i se arată în strucurta materiei. Esenţa şi fibra lemnului generează un anumit tip de forme, iar marmura, marmura venată, transparenţa şi textura acestui material vorbesc despre un alt tip de esenţă.

În Laboratorul de restaurare al muzeului. Sursă foto: Muzeul Naţional de Artă Timişoara

„Perla coroanei este Laboratorul de restaurare care este vizitabil”

Laboratorul de conservare a fost modernizat? Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, fosta conducere a muzeului blocase – într-o decizie de neînţeles – proiectul, deşi primise şi finanţare pentru el.

Situaţia s-a deblocat între timp şi am reuşit să realizăm Laboratorul de restaurare mult mai performant decât cel pe care ni-l propusesem iniţial. A fost, însă, un drum sinuos. Acest laborator s-a transformat odată cu reconfigurarea expoziţiilor permanente ale muzeului. Şi vreau să fac o paranteză aici: pregăteam expoziţia Brauner şi am realizat că nu putea să strălucească singular. Avea nevoie de un contrapunct. Iar acest contrapunct a fost aducerea muzeului şi a expoziţiilor permanente la anumite standarde. În acel moment ne-am propus să refacem întreaga structură a expoziţiilor permanente, să facem o reconfigurare totală a lor, care să cuprindă atât o selecţie reformulată a lucrărilor, cât şi un nou concept în ceea ce priveşte povestea, dar şi în ceea ce priveşte direcţia muzeografică și potențialul transdisciplinar. Acum ne aflăm, iată, în Galeria de Artă europeană, dedicată lui Zsigmond Ormós, mecena acestui muzeu. În conceptul acestei expoziţii, am renunţat la prezentarea cronologică, am ales una tematică, am reconfigurat întreg sistemul de iluminat al expoziţiei şi perla coroanei este acest Laborator de restaurare care este vizitabil. Este primul Laborator de restaurare vizitabil din Europa Centrală şi de Est integrat într-un circuit expoziţional și beneficiază de o infrastructură de ultimă oră, care poate susține cercetarea științifică a patrimoniului muzeal.

 

Îmi spuneai, când ai preluat mandatul de director al muzeului, în 2021, că o serie de tablouri nu puteau fi expuse din cauza condiţiei proaste de conservare a lor – unele nu au fost expuse niciodată, altele de la sfârşitul secolului XIX de când fuseseră donate de Zsigmond Ormós. Aţi mai restaurat unele dintre ele?

O parte dintre lucrările aflate pe simeze nu au mai fost expuse de foarte multă vreme. Pe unele le-am retuşat, am făcut intervenţii minime de natură curativă și restaurare estetică, intervenţii care le-au pus în valoare, făcându-le expozabile. Altele au intrat deja sau vor intra în restaurare. Există însă şi lucrări de foarte mari dimensiuni care necesită intervenţii mai complexe şi, în plus, deocamdată, nu avem nici suficient spaţiu să le expunem.

 

„O axă importantă  vizează reinterpretarea moştenirii baroce prin prisma noilor tehnologii”

Recent, la Muzeul de Artă Timişoara a fost introdusă utilizarea tehnologiei multispectrale în cunoaşterea patrimoniului muzeal. Ce înseamnă acest lucru pentru muzeu, ce beneficii oferă publicului?

În cadrul proiectului Baroc Reloaded – o axă importantă pe care muzeul a urmărit-o în acest An al Capitalei Europene a Culturii – vizează reinterpretarea moştenirii baroce prin prisma noilor tehnologii. În acest sens am avut o instalaţie găzduită în Sala Barocă: lucrarea artistei Saint Machine, I, Human, în care trei instituţii au intrat în dialog: Muzeul Naţional de Artă Timişoara, Ars Electronica de la Linz şi Centrul de Tehnologii Avansate cu Laser de la Turnu Măgurele. Fiecare participant putea privi într-un fel de tub tentacular, îşi putea vedea interlocutorul, iar expresia facială a vizitatorului era transformată printr-un algoritm în lumină care hrănea o cultură microbiologică. Vizitatorul participa o dată la actul artistic, dar şi la acel experiment.

În cadrul acestui proiect Baroc Realoaded avem şi alte mize: achiziţionarea a trei echipamente extrem de sofisticate şi costisitoare: un sistem de inspecţie imagistică foarte complicat (un microscop care are capacitatea să pătrundă în intimitatea operei de artă, să creeze modele 3D ale suprafeţei obiectului de artă şi, totodată, să permită obţinerea unei imagini panoramice a unei picturi). Cu ajutorul acestui microscop s-a digitalizat, la Amsterdam, Fata cu cercelul de perlă şi noi l-am folosit în cadrul proiectului Baroc Realoaded pe axa Zoom in Baroc, la autentificarea unei lucrări, Turnul Babel, care se află în expunere în muzeu, o lucrare iconică din Colecţia Artă europeană, pe care am reuşit, în premieră, să o atribuim unui artist. Ea fusese atribuită greşit. Acum, cu ajutorul acestui microscop şi împreună cu colegi de-ai noştri olandezi, am reuşit să facem microcercetare pe o parte dintre operele noastre olandeze şi, astfel, să decriptăm o semnătură. Ne propunem, de asemenea, să organizăm diverse ateliere cu tineri cercetători, cu studenţi, cu elevi din clase de liceu care înţeleg componenta ştiinţifică din spatele patrimoniului şi faptul că o operă de artă nu este doar o imagine, că ea are şi o istorie, o materialitate ce merită explorată şi aprofundată: marcaje, semnături, amprente tehnologice şi tehnice ale artistului sau ale persoanei care a confecţionat rama, panoul ori pânza.

Analiza multispectrală a picturilor se face cu alt aparat, al doilea din acest arsenal pe care l-am câştigat în Anul Capitalei Culturale. Este vorba despre o cameră multispectrală care are capacitatea să culeagă imagini ale unei piese în tot spectrul, începând de la ultraviolet până la infraroşu, procesând cubul printr-o platformă digitală. Putem, de pildă, descoperi pigmenţi pe bază de mercur, de plumb, de cupru şi se creează o hartă a elementelor şi a pigmenţilor în suprafaţă. Se pot astfel compara diverse hărţi ale unei lucrări aparţinând aceluiaşi autor sau unei şcoli şi, de asemenea, putem pătrunde în substructurile unei imagini urmărind repictări, intervenţii ulterioare.

 

Pe afişe ale Muzeului de Artă Timişoara apare Salviana. Cine este Salviana şi ce legătură există între ea şi Theodor Aman?

Cum a început povestea? Fata cu breton a lui Theodor Aman este o lucrare realizată la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă portretul unei tinere „formatată” în canoanele modei franceze din acea perioadă. În primăvara lui 2022, când am reprezentat România la World Expo Dubai, am transformat lucrarea într-un puzzle imens, punându-l în contemporaneitate și exploatând potențialul ludic. Practic, imaginea supradimensionată a fost descompusă pentru a fi recompusă într-un anumit context de o anumită categorie de public provenită dintr-o altă sferă culturală. A fost un proiect de succes şi de impact, pe care ulterior l-am dus şi la Art Safari în Bucureşti, la marea retrospectivă dedicată lui Theodor Aman. Ne-am dat seama că poate fi o lucrare iconică, că poate deveni un fel de Monalisa a Muzeului de Artă Timişoara. Ea intrând deja în conştiinţa colectivă am hotărât să o transformăm într-un avatar şi am numit-o Salviana.

 

De ce Salviana?

Am asociat numele şi cu salvia, o plantă vindecătoare, şi cu ideea că misiunea muzeului este una de salvare. Şi una de vindecare. Noi credem cu tărie în această vindecare prin cultură. Trăim într-o lume în care informaţia şi discernământul se află într-un echilibru fragil, în care dezinformarea, relativizarea valorică şi anxietatea au ajuns la cote maxime şi credem că prin cultură, prin întoarcerea către rădăcini şi prin reevaluarea unor poveşti care ţin până la urmă de istoria culturală a Europei, pe care o promovăm, ne putem vindeca. Salviana poate transmite acest mesaj de salvare prin artă.

Filip Petcu, la Galeria Matica Srpska din Novi Sad, alături de directoarea acesteia, Tijana Palkovljević Bugarski. Sursă foto: Muzeul Naţional de Artă Timişoara

„Publicului i s-au creat aşteptări”

Acum că muzeul este dotat la asemenea standarde, sunt posibile pe viitor evenimente de aceeaşi anvergură cu expoziţia Brâncuşi, cu expoziţia Brauner, la Timişoara? Sau mai e nevoie şi de altceva?

Organizarea unui eveniment de o asemenea anvergură presupune fonduri substanţiale și o deschidere internațională care să devină cultură instituțională. Anul acesta deschidem expoziția Parallels, un alt proiect splendid dedicat moștenirii culturale europene ce unește orașele Novi Sad și Timișoara, două capitale europene. Este un proiect de succes care s-a inaugurat în anul 2022, mai întâi la Galeria Matica Srpska, în anul în care Novi Sad a purtat tilul de Capitală Europeană a Culturii, iar acum, iată, la Timișoara. Astfel de proiecte creează punți și conturează deschideri în cascadă. Sper însă ca administraţia locală, cea regională, cea naţională să înţeleagă faptul că o astfel de expoziţie poate aduce un capital de imagine extraordinar, că poate aduce o contribuţie majoră la peisajul cultural local, regional, naţional şi consider că pe viitor muzeul nu va putea lăsa ştacheta jos. Va trebui să prezinte expoziţii la un nivel comparabil cu cel de anul acesta pentru că publicului i s-au creat aşteptări. Avem deja câteva idei pentru anul viitor, sperăm să se concretizeze. Parteneriatele dintre instituţiile publice şi mediul privat, pe care le-am avut şi anul acesta, sunt benefice, mai ales că, de multe ori, există cheltuieli neeligibile pentru o instituţie de stat. Ne dorim ca pe viitor să avem cel puţin un eveniment care să funcţioneze la nivel de blockbuster, cum a funcţionat anul acesta expoziţia Constantin Brâncuşi.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email