Ioana Pârvulescu: „Cred că suntem cu toţii, cei care scriem, nişte «credincioşi ai cărţii»”

Foto: Radio România Cultural

Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii şi personajele lor este cel mai nou volum al Ioanei Pârvulescu, apărut la Humanitas. Citind această carte, am avut senzaţia că fac o plimbare în timp şi spaţiu, în care Ioana Pârvulescu este ghid, unul foarte erudit, care deschide uşi, una câte una. 37 în total. Arătându-i pe mari scriitori ai lumii – de la Homer la Toni Morrison – rugându-se, direct sau prin intermediul personajelor cărora le-au dat viaţă.

Am întâlnit-o pe Ioana Pârvulescu în prima zi de primăvară, când şi-a lansat cartea la Timişoara. Am invitat-o la un dialog despre acest volum – care poate fi citit şi recitit, care vine şi cu revelaţii, arătându-ni-l, de exemplu, pe Cioran, marele ateu, preocupat de rugăciuni –, despre rugăciune, această limbă primordială, despre femei care i-au marcat existenţa, sufleteşte şi profesional, despre copilărie, despre primăvară.

 

 „Mi-am dat seama că, într-adevăr, cum spune Cioran, tot ce nu este rugăciune este impersonal”

CV Ioana Pârvulescu

 

Predă Literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti.

A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal.

La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră”.

A obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură, în 2013 şi în 2018.

 

Scrieri: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţi literare (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003, ediţia a doua, 2007), În intimitatea secolului 19 (2005), În Ţara Miticilor (2007, ediţia a doua, adăugită, 2008), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viaţa începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenţii (2016) şi Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018).

 

Traduceri: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann (ediţie bilingvă, 1999 şi 2007), Maurice Nadeau, Să fie binecuvântaţi (2002), Laurent Seksik, Consultaţia (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007), R. Goscinny, A. Uderzo, Asterix, viteazul gal (2014), Cosorul de aur (2014), Asterix şi goţii (2014), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătăţii (2014).

 

AntologiiDe ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006), Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (2012), Povești de dragoste la prima vedere (2015).

 

(Sursă CV: Humanitas)

Doamnă Ioana Pârvulescu, prin Dialoguri secrete ne deschideţi uşi spre timpuri şi locuri în care 37 de scriitori sau personajele lor se roagă. De ce 37 şi nu, de exemplu, 50, să fie cifră rotundă? Se citeşte, cumva, într-o cheie numerologică această cifră?

În ciuda faptului că eu am o chemare către numere şi către armonia lor, în ciuda faptului că am matematicieni în familie şi în ciuda faptului că în alte cărţi ale mele am asemenea cifre cu semnificaţie, de data aceasta cifra e întâmplătoare. Am pus pur şi simplu punct, aşa cum fac unii când își scriu lucrarea de doctorat, atunci când mi s-a terminat timpul. Mi-a spus şi mie cineva, când scriam la teza de doctorat, că există un moment în care trebuie să te opreşti, fiindcă altfel, într-o cercetare de acest tip, enormă, rişti să nu te mai opreşti niciodată. Venea târgul de carte (Gaudeamus 2018 – n.r.) şi trebuia să predau cu două-trei luni înainte volumul, drept care mi-am propus ca, în momentul în care se apropie septembrie, să pun punct. Ştiam doar că vreau să ajung, cronologic, până la Mircea Cărtărescu, dar am trecut de el, cu doi scriitori.

 

Nu este o carte religioasă. Spuneţi, de altfel, că i-aţi evitat pe autorii vădit religioşi. Pe ce criterii i-aţi selectat pe cei incluşi în volum?

Cred că suntem cu toţii, cei care scriem, nişte „credincioşi ai cărţii” – expresia îi aparţine lui Borges. Selecţia a vizat scriitorii de vârf, aleşi dintre favoriţii mei, dar nu sunt toţi aici, evident. Dintre scriitorii preferați i-am scos din bibliotecă pe cei despre care îmi amintisem că au personaje care se roagă, iar alteori am recitit nişte cărţi bune, de plăcere, dar cu pretextul de a căuta asemenea personaje și rugăciuni. Aşadar, în cele mai multe cazuri îmi aminteam că există o rugăciune, cum e cazul la Tolstoi, cu rugăciunea personajului Platon Karataev, de la care, de fapt, a pornit într-un fel această carte.

 

Așadar, de ce aţi simţit nevoia de a scrie această antologie de rugăciuni?

E greu de înțeles, de fapt, de unde îţi vine ideea unei cărţi. Eu, în Prefaţă, dau o oarecare explicaţie, dar e ca la oamenii de ştiinţă, explicaţiile ulterioare sunt apocrife. Se spune că Arhimede a descoperit legea care îi poartă numele, „Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus și așa mai departe…” pe când făcea baie, că Newton a descoperit legea gravitaţiei când i-a căzut un măr în cap, că Alexander Fleming, un savant distrat, cu un laborator cam dezordonat, a descoperit penicilina din greşeală, când, având culturile de stafilococi în pivniță, a constatat, după o absență de o lună, ce s-a întâmplat cu cele năpădite de mucegai. Asemenea explicaţii sunt uneori apocrife, cum spuneam, alteori semireale. Cam aşa şi cu scriitorii, când îi întrebi de ce au scris o anumită carte, cum le-a venit ideea. Vă amintiți de Rebreanu, cu Ion, care s-ar fi născut din scena sărutării pământului văzută din întâmplare de autor. Sau de Adam și Eva, roman ivit, zice el, din încrucișarea privirilor lui albastre cu cele verzi ale unei femei pe care i s-a părut că o știe din altă viață.

E foarte greu să spui de unde vine inspiraţia. Vechii greci credeau că vine de la muze. Noi nu mai facem invocaţii către muze. Eu am mereu foarte multe idei, problema fiind pe care s-o culeg. Tema acestui volum m-a stârnit; din multele idei care mă bântuiau – eram și într-un moment greu și știam că am nevoie de forță sufletească –  mi s-a părut că ar fi foarte interesant să mă ocup nu atât de rugăciunile scriitorilor, cu toate că mai am şi din astea, ci de rugăciunile personajelor lor. Nu ştiam spre ce o să conducă asta. M-au dus înapoi, tot la scriitori, iar descoperirile au fost dramatice. Iar tema rugii, pe care o consideram oarecum colaterală a devenit brusc foarte importantă, un adevărat revelator. Şi mi-am dat seama că, într-adevăr, cum spune Cioran, tot ce nu este rugăciune este impersonal, că scriitorii se identifică până la rugăciune cu personajele lor şi că acolo nu mint. O rugăciune mincinoasă e un nonsens. Importanţa acestei teme era mult mai mare decât îmi închipuisem atunci când am ales-o, pentru că nu o mai alesese nimeni şi pentru că nimeni nu abordează rugăciunea din această perspectivă, toţi se referă la rugăciuni canonice sau la autori canonici care se roagă. Personajele, fiind ficţiuni, ar trebui să producă rugăciuni ficţionale. Ei, bine, nu, paradoxul este că personajele de ficţiune au rugăciuni autentice.

 

„Pe Mozart îl cheamă Amadeus, deci iubitor de Dumnezeu, nume pe care l-a acoperit cu tot ce a făcut”

Între cei care se roagă găsim şi un muzician, Mozart. De ce Mozart?

Pentru că îi iubesc mult de tot felul de a fi. Mozart a avut o putere de creaţie extraordinară. Sigur, el este perceput doar ca muzician, compozitor şi interpret de geniu, dar dacă îi citim corespondenţa, constatăm că există şi în scris puterea lui de creaţie, ingeniozitatea lui şi, în plus, spiritul lui senin şi vesel, care te binedispune. Şi atunci, pentru că îl admir pe Mozart ca fiind unul care a zis „Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învățați să râdeţi” – o frază pe care mi-aş lua-o ca deviză –, aveam în minte această poezea creată de el, ocazională, dar care se lega de tema Eros-Psyche, din mai multe texte din acest volum, şi m-am gândit că merită să mă ocup şi de Mozart. L-am plasat în carte ca o mică joacă. Și, să nu uităm că îl cheamă Amadeus (la naștere, Theophilus), deci iubitor de Dumnezeu, nume pe care l-a acoperit cu tot ce a făcut. Dumnezeu l-a iubit și El!

 

„Nu mi-aş fi închipuit că Cioran a fost atât de preocupat de rugăciuni, el, marele ateu”

Care vi se pare cea mai frumoasă dintre rugăciunile pe care le-aţi inclus în volum?

Este greu să aleg una care m-a impresionat mai mult. De intrigat m-a intrigat cea din Război şi pace, de care pomeneam la început: „Culcă-mă, Doamne, pietricică, scoală-mă colăcel”. M-am interesat şi la specialişti în literatura rusă, sperând că găsesc vreun proverb, o sursă clară a acestei rugăciuni, dar se pare că nu există. Am descifrat-o oarecum în carte, nu ştiu sigur dacă e interpretarea corectă, în orice caz e o provocare pe care o lansez şi cititorilor. Aşadar, asta m-a intrigat, dar tulburătoare sunt multe. De exemplu, a lui Rilke, pentru moartea potrivită. Apoi, a lui Eugene Ionesco, una dintre cele mai frumoase rugăciuni din Elegii pentru fiinţe mici, un volum puțin cunoscut, o carte rară: „Un mic soare, Doamne, pentru sufletul meu!… Doamne mic, ridică-mă și fă-mă fericit!”. Apoi, rugăciunea fetei din Povestea porcului, care, de asemenea, în simplitatea ei, mă impresionează: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie!”. Şi rugăciunile eminesciene sunt foarte, foarte frumoase, cu toate că el nu era un om credincios.

 

Ca de altfel, nici Cioran, pe care ni-l arătaţi rugându-se. O revelaţie…

Da, una dintre revelaţiile acestui volum. Sunt mai multe, pentru că în multe situaţii am întors lucrurile în aşa fel încât am descoperit o altă faţetă. Dar Cioran a fost, într-adevăr, una dintre marile descoperiri; nu mi-aş fi închipuit că a fost atât de preocupat de rugăciuni, el, marele ateu, şi că, în fond, aforismele lui sunt nişte rugăciuni mai abstracte.

 

„Există în jurul nostru această realitate a rugii, dar puţini o cristalizează”

Pentru că realizăm acest interviu în martie, pentru că v-aţi lansat această carte, la Timişoara, în martie, lună dedicată femeilor, vă propun să ne oprim puţin asupra rugăciunilor rostite de femei, despre care spuneaţi, într-un interviu: „Femeile, poate chiar mamele sunt inventatoarele rugăciunilor. Bărbaţii doar le-au imitat”. De altfel, cu rugăciuni rostite de mame deschideţi şi încheiaţi volumul, respectiv cu rugăciunea lui Thetis pentru Ahile şi cu rugăciunea unei mame din romanul lui Tony Morrison, Ajută-l, Doamne, pe copil. Se roagă femeile altfel decât bărbaţii?

Bănuiesc că, dacă ar fi fost numai bărbaţii pe lume, rugăciunile nu ar fi existat sau, cel puţin, nu în forma în care există azi. Una dintre cauzele rugăciunii este grija pentru celălalt. Nu te rogi atât de intens pentru tine, şi nu atât de uşor, dar o faci pentru cei la care ţii foarte tare şi nu se poate ca mama, care creşte un copil şi îl știe în pericol, să nu simtă nevoia să se roage pentru el. Cred că ar fi o ciudăţenie.

Cartea mea, care începe şi se termină, cum spuneați, cu rugăciunea unor femei, este dedicată mamei mele. Eu am învăţat să mă rog de la bunica mea, mama mamei, care mi-a spus prima oară ce înseamnă să te rogi. Cred că mamele îşi învaţă copiii să se roage, dar e ca o limbă străină, care ulterior, în viaţă, e folosită sau nu. Unii uită această limbă primordială, care e limba rugăciunii. La un moment dat, îmi făcea plăcere să îmi închipui că e limba adamică, limba care s-a vorbit în Rai, în sensul că fiecare cuvânt dobândeşte puterea de a face. În fond, asta e o rugăciune, când dai putere cuvântului, puterea faptei.

Mi-e greu să-mi închipui că un scriitor poate să nu creadă în puterea rugăciunii, pentru că asta ar însemna să nu creadă în puterea cuvântului. În momentul în care crezi în puterea cuvântului – şi, altfel, de ce să scrii dacă nu crezi în puterea cuvântului, în puterea de a întrupa o lume, de a face lucruri, de a da naştere unor realităţi? –, dai valoare de rugăciune scrisului, deși cei mai mulţi nu se gândesc la asta şi nici nu-şi dau seama. Dar chiar şi cei care pretind că nu se roagă o fac. Unii blesteamă – blestemul e o rugăciune pe dos. Alţii spun „Baftă!” – e ca şi cum ai spune „Să-ţi dea Dumnezeu noroc!”. Există în jurul nostru această realitate a rugii, dar puţini o cristalizează, o văd în adevărata ei lumină.

 

„Și dacă nu există Raiul, eu ți-l fac, pentru tine”

Rugăciunea este un act intim pe care, iată, unii au curajul să-l facă public, asumându-şi-l sau pe care îl maschează sub forma ficţiunii şi atribuindu-l unui personaj literar. Către cine aţi accepta să rostiţi public o rugăciune într-un jurnal sau într-un roman memorialistic?

De fapt, eu am scris rugăciuni în cărţile mele – sigur, nu sunt în această antologie, ar fi fost caraghios… După ce am încheiat-o, m-am întrebat dacă eu am rugăciuni în cărți, cum e şi firesc: dacă faci un lucru în care crezi, e bine să te uiţi şi tu în această oglindă.

Am constatat că am o rugăciune destul de complexă în Viaţa începe vineri, care, fără îndoială, este personală, că mai am o rugăciune a unei mame care a pierdut un copil şi care se leagă de un eveniment tragic din familia mea, desigur, cu transformările cerute de roman, şi care, probabil, e cea mai puternică rugăciune din cărțile mele: „…Și dacă nu există Raiul, eu ți-l fac, pentru tine, și dacă nu există Dumnezeu, tu o să ai unul, îți promite mama. Și Agata îl vedea aievea pe Dumnezeu și-n brațele lui era fetița ei. Iar dacă ești nimic, nimicul ăsta îl iubesc și-l înmoi cu lacrimile mele și-l ocrotesc cu toată ființa mea… Și dacă ți-e rău, fac schimb cu tine, să-mi fie mie rău, dar nu, nu are cum să-ți fie rău, îți dau tot binele meu!” Nu e o rugă canonică, e mai mult o implorare cosmică. Am mai multe rugăciuni în jurnalul meu, pe care îl ţin şi pe care nu-l public, cel puţin deocamdată, și sunt ivite, adesea, tot din grija pentru cei dragi. Ele nu sunt concret adresate cuiva sau, dacă vreţi, sunt adresate mai multor instanţe, la fel ca rugile din cartea mea. De pildă, la un moment dat, în jurnal am o invocare de tipul: „Hypnos, nu mă părăsi. Pe unde-mi umbli?” Este zeul somnului pe care îl chemam să vină să mă ajute să dorm, într-o noapte, dar, bineînţeles, am şi rugăciuni adresate lui Dumnezeu ori zeiţei Fortuna, deci îmi permit o gamă largă de adresări, probabil că inspirată chiar de istoria literaturii.

 

„Monica Lovinescu a fost o adevărată eroină”

Care sunt femeile care v-au marcat existenţa, sufleteşte, profesional?

Din familia mea, o mulţime de personaje feminine extarordinar de interesante. În general, le-am descoperit abia după ce le-am pierdut. Am avut strămătuşi, mătuşi, mama însăşi, bunicile amândouă, practic toate femeile din familia mea au fost extraordinare, personaje extrem de puternice care au trecut prin catastrofe incredibile fără să se plângă, fără să devină mohorâte, dimpotrivă toate aveau umor şi de la toate am prins câte ceva la nivel de construcţie interioară, de caracter, de fel de a vedea viaţa. Este foarte important să ai asemenea modele, chiar dacă nici nu știi că asta sunt. Pentru că, în îngâmfarea anilor tineri, eu socoteam că n-am avut modele, ceea ce, îmi dau seama acum, era o iluzie sau o convingere de mare naivitate.

Mai târziu, am întâlnit două femei remarcabile, pe Monica Lovinescu, pe care am cunoscut-o foarte puţin, mai mult citind-o, ascultând-o, dar suficient cât să-mi dau seama că a fost o adevărată eroină – de tragedie antică, aş spune – şi pe Annie Bentoiu, care era o femeie de o discreţie extarordinară, a cărei carte, Timpul ce ni s-a dat, mi s-a părut una dintre cele mai bune scrise din 1989 încoace.

De altfel, Monicăi Lovinescu i-aţi dedicat şi o nuvelă, intitulată O voce, în 2018, la zece ani de la trecerea ei în eternitare, o nuvelă care v-a adus premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

Mi s-a propus să particip la acest concurs dedicat câştigătorilor premiului Uniunii Europene, exclusiv lor, şi să scriu o proză despre o valoare europeană, în 2000 de cuvinte. E foarte greu de ales, drept care mai întâi am scris o proză cu mai multe povești, cu umor, şi în privinţa căreia eram sigură că măcar o agaţe atenţia juriului. Apoi am revenit şi mi-am spus că, dacă tot e să fac acest lucru – ştiam că toate prozele vor fi publicate într-un volum, în limba originală şi în engleză –, măcar să o fac despre o valoare cu adevărat importantă, libertatea, şi să dau şansa unui om care nu a fost cunoscut suficient, de fapt aproape deloc, în Europa, să fie descoperit măcar acum. Am renunţat complet la primul text şi l-am scris pe cel cu Monica Lovinescu. În textul acesta e o parte de ficţiune şi o parte de realitate inspirată chiar din viaţa ei. Am dedicat-o Monicăi L. şi nu avea nimeni de unde să ştie din text dacă e o persoană reală sau nu. Juriul a fost stârnit, s-a întrebat dacă acest personaj există şi a făcut cercetări. Unii au căutat şi au găsit, alţii m-au întrebat pe urmă şi le-am spus că pot auzi şi vocea pe internet. M-am bucurat…

 

„Primăvara este un privilegiu al sufletului încă tânăr”

Foto: La taraba cu nimicuri

Pentru că realizăm acest interviu la început de primăvară, pentru că am vorbit despre mame, despre copilărie, v-aş ruga să faceţi un exerciţiu de memorie şi să vă întoarceţi în timp, în Braşovul natal – pe care atât de frumos îl descrieţi în Inocenţii – şi să-mi spuneţi dacă există vreun fragment de primăvară din acei ani care v-a rămas întipărit în minte.

Da, mi-a rămas în minte o întâmplare din copilărie. Să fi fost maximum în clasa I când, în loc să merg de la şcoală acasă, m-am dus pe Livada Poştei, un deluşor unde pe vremuri opreau poştalioanele. Mergeam singură încă de la grădiniță, fiindcă și grădinița și școala erau foarte aproape de casă şi eram un copil care, deşi făcea foarte multe prostii, inspira încredere. Acolo, pe Livadă, m-am lăsat fascinată de nişte pârâiaşe care curgeau la vale, pentru că se topea zăpada, le priveam fără să mă plictisesc. Se simţea atmosfera aia de primăvară extraordinară, aerul era cald, vibra, se auzeau păsări, iar pârâiaşele alea mă uimeau (de altfel, apa m-a atras dintotdeauna), aşa  că am uitat de mine şi de timp. Era o adevărată seducție cosmică. La un moment dat, apare mama, schimbată la față, disperată, nu știu prin ce intuiție m-a găsit. Pentru prima oară nu venisem acasă direct de la școală, şi trecuseră ore. M-a certat, mai mult speriată decât supărată, dar nu pot uita sentimentul acela de bine uriaș pe care mi l-a dat primăvara, atunci. Cred că acest anotimp este un privilegiu al sufletului încă tânăr. Cât mai ai sufletul tânăr, poţi să guşti primăvara prin toţi porii. Ați observat că și sufletul îmbătrânește? Iar la unii chiar mai repede decât trupul, ceea ce e ciudat, nu? Oricum, vă doresc un suflet tânăr și primăvăratic!

 

Vă mulţumesc.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS