Procesele legate de retrocedarea aurului celor care susţineau că au fost victimele confiscărilor abuzive făcute de Miliţia ceauşistă au continuat până în acest an în instanţele din Timiş. Asta, deşi acum opt ani, teoretic, s-a instituit un punct final pentru “febra aurului”.

Recursuri de cursă lungă

După ce Statul a dat înapoi, doar în urma proceselor din Timiş, sute de kilograme de aur celor care susţineau că metalele preţioase le-au fost confiscate de Compartimentul Ilicit al Miliţiei de dinainte de 1989, şi după ce a impus, în 2009, un termen final pentru aceste revendicări, ar fi fost de aşteptat să nu mai existe procese legate de restituiri de metale preţioase. Aceste litigii s-au prelungit, însă, până în 2016-2017 la unele instanţe din Timiş.

La Judecătoria Timişoara, de exemplu, abia anul trecut a fost punct final în ultimul proces de acest gen, la care s-a stabilit că se „admite excepţia tardivităţii invocată de pârâtul Statul Român, prin Banca Naţională a României, şi se respinge ca tardiv introdusă acţiunea formulată de reclamant”.

La Tribunalul Timiş, unde au ajuns să fie judecate în faza de recurs procesele începute pe fond la Judecătoria Timişoara, au existat inclusiv în acest an termene de judecată la procese legate de restituiri de metale preţioase. În ultima cauză de acest gen, înregistrată ca apel în septembrie 2016 soluţia a fost dată în acest an, respingându-se apelul ca nefondat.

Înverşunarea cu care unii justiţiabili au continuat aceste procese, opt ani după data limită a depunerii solicitării de retrocedare, sugerează miza imensă a acestor procese.

„S-au dat cantităţi foarte mari de aur pe baza unor documentaţii foarte subţiri, cu unii miliţieni care erau martori în nu ştiu câte procese. Au fost şi confiscări abuzive, dar şi confiscări pe lege, de la traficanţi de metale preţioase, care nu ar fi avut acum dreptul să primească acel aur înapoi. Exista o filieră prin care unii cetăţeni romi primeau paşapoarte fără cetăţenie, ca să plece afară, contra unor cantităţi de aur care figurau ca şi confiscate”, declară Vasile Păscuţ, fost ofiţer de poliţie specializat pe combaterea fraudelor în Timiş.

Fostul ofiţer mai spune că este posibil ca o bună parte din metalele preţioase confiscate, pentru care Statul român a dat la schimb aur pur, să fi fost, de fapt, aramă suflată cu aur. „Am primit informaţii că au existat clanuri de romi care au băgat în casele lor bijutieri care au creat cantităţi enorme de verighete, inele sau lanţuri de aramă, suflate cu aur. Aceste bijuterii erau predate ca şi aur pur Miliţiei, la acele cote de confiscări, şi erau duse la topit abia după trei ani, când se constata că miezul este de aramă, fiind suflate cu un strat de aur foarte subţire. Aceste bijuterii figurau în actele de confiscare ca aur pur şi probabil că au fost retrocedate ca atare de statul român”, susţine Vasile Păscuţ.

Un sistem infailibil

Timişul este unul dintre judeţele unde fenomenul solicitărilor de restituire de metale preţioase confiscate înainte de 1989 a cunoscut o amploare fără precedent. Deşi din cauza amplorii pe care o luase acesta, s-a stabilit că 30 decembrie 2009 e data-limită până la care se mai pot introduce acţiuni de acest gen, în mai multe instanţe din Timiş au continuat să se deruleze procese similare, unele iniţiate prin diverse demersuri judiciare, cum ar fi contestările în anulare ale unor sentinţe pronunţate de instanţă. Maratonul judiciar a continuat, deci, sub diverse forme, deşi din 1990 şi până în prezent BNR a restituit peste trei tone de aur.

În instanţele din Timiş, cantităţi mari de aur confiscat de la cetăţeni străini, de regulă italieni, au ajuns să fie revendicate de către persoane din Timişoara, de regulă de etnie rromă. Acestea susţineau în instanţă că sunt proprietarii aurului confiscat de Miliţia ceauşistă şi că respectivii cetăţeni italieni ar fi inexistenţi

BNR, instituţia de la care se solicita restituirea aurului, şi-a manifestat, prin sucursala de la Timişoara, îndoiala cu privire la onestitatea acestei acţiuni: “Foştii lucrători ai Miliţiei nu relatează date concrete care să permită conturarea cadrului care a făcut posibilă singularizarea în memoria acestora a măsurii confiscărilor, în contextul în care aceştia au participat la nenumărate astfel de activităţi”.

Totodată, a arătat că se îndoieşte de veridicitatea susţinerilor martorilor, în condiţiile în care inventarele întocmite pe numele unor cetăţeni străini sunt înscrisuri autentice pentru care operează prezumţia de legalitate şi autenticitate în raport cu declaraţiile martorilor.

Cu toate acestea, argumentaţia BNR nu a fost acceptată. Miza unui singur proces de acest gen a constat în lingouri în greutate totală de 200 de grame, bijuterii în greutate de 716,50 de grame, cinci bare laminate în greutate de 1.000,32 de grame, şase plăcuţe laminate în greutate de 439,48 de grame, un lingou mic în greutate de 100 de grame şi bijuterii în greutate de 997,72 de grame, bunuri aparţinând, în bună parte, cetăţenilor italieni consideraţi “inexistenţi”.

Nu este însă un exemplu singular. Acum trei ani, la Tribunalul Timiş, într-un proces de restituire finalizat în cele din urmă cu respingerea cererii, instanţa solicita Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date să facă investigaţii în Africa pentru a-i comunica informaţii cu privire la domiciliul şi reşedinţa lui… Mamadou Aliou Sow, domiciliat în Guineea Ecuatorială. Africanul era şi el invocat ca persoană inexistentă, aurul confiscat pe numele său fiind revendicat de alte persoane.