Cristian Rudic. Sursă foto: Opera Naţională Română din Timişoara

De la şapte ani, când a interpretat Messa Leopoldină, ca sopran, pentru Cristian Rudic importantă a devenit doar muzica. Totuşi, deşi învăţase notele înaintea literelor, deşi a crescut cu muzică şi a făcut muzică, fiind un copil al Filarmonicii din Arad, în adolescenţă nu a visat să se facă artist. A ajuns însă: solist liric de anvergură internaţională, iar de câţiva ani conduce Opera Naţională Română din Timişoara.

L-am invitat pe baritonul Cristian Rudic la un dialog despre acest drum pe care l-a parcurs de la prima sa confruntare cu publicul şi cu emoţiile, până azi. Am vorbit despre lumea de ieri a lui Stefan Zweig în ale cărei valori a fost crescut, care l-au format şi la care nu a renunţat, despre ce a visat să devină, despre mentori şi modele, despre roluri şi emoţiile de pe scenă, pe care le are şi azi, despre momentul de cumpănă din viaţa sa, în care îşi pierduse visul, dar şi despre proiecte pe care le are la Opera Naţională din Timişoara în Capitala Culturală şi după aceea, despre multiculturalitatea Timişoarei, un oraş pe care îl vede văduvit încet-încet de o populaţie urbană, încadrabilă într-o anumită definiţie a urbanităţii, la care el ţine foarte mult.

„Am emoţii din ce în ce mai mari”

CV Cristian Rudic

Născut la Arad, în 1970, Cristian Rudic a absolvit în anul 1995 Facultatea de Muzică din cadrul Universității de Vest din Timişoara, la clasa profesorului Emil Rotundu, urmând ca apoi să se perfecționeze cu K.S. Alfredo Kraus și K.S. Gottfried Hornik.

În același an obține Premiul al III-lea la Concursul internaţional de canto „Hariclea Darclèe”, de la Brăila.

A fost angajat la Opera Română din Timişoara în anul III de facultate. După ce a debutat în roluri importante de bariton liric pe scena Operei Române din Timişoara, şi-a îmbogăţit repertoriul cu participări numeroase în concerte simfonice sau de muzica sacră.

Printre cele mai importante colaborări internaţionale se numără cele cu Orchestra Europa Simphony, Teatrul de operă din Baden, Mozartorchester – Musikverein din Viena, Konzerthause Wien, Niederösterreichische Tonkünstler, Opera din Graz şi Neue Oper Wien (Austria), Teatrul „Perez Galdos”, din Las Palmas, Societatea Filarmonică din Bilbao şi Teatro de la Zarzuela, din Madrid (Spania), Opera din St. Gallen (Elveţia) sau Opera Nomori, din Tokio (Japonia).

În țară a colaborat cu Filarmonicile din Cluj-Napoca, Timişoara,  Arad, Bucureşti, Iaşi,  Braşov, Opera Naţională din Bucureşti şi Teatrul Liric din Constanţa.

Repertoriul său bogat cuprinde atât roluri din opere, cât și roluri din operete, precum: Valentin din Faust, de Ch. Gounod, Enrico din Lucia di Lammermoor, de G. Donizetti, G. Germont din Traviata, de G. Verdi, Sharpless din Madama Butterfly de G. Puccini, Alfio din Cavalleria rusticana, de P. Mascagni, Papageno din Flautul fermecat, de W.A. Mozart, Don Giovanni din Don Giovanni, de W.A. Mozart, King Arthur din King Arthur, de H. Purcell, Roucher din Andrea Chènier, de U. Giordano, Jago din Otello, de G. Verdi, Escamillo din Carmen, de G. Bizet, Klingsor din Parsifal, de R. Wagner, Schaunard din Boema, de G. Puccini, Regele din Regele Berenger, de H. Sutermeister, Leontes din Poveste de iarnă, de Fr. Boesmans, Faust din Historia…, de A. Schnittke, Eisenstein, Falke și Frosch din Liliacul, de J. Strauss, Homonay și Kalman Zsupan din Voievodul ţiganilor, de J. Strauss, Danilo din Văduva veselă, de Fr. Lehar, Edwin și Boni din Silvia, de E. Kalman, Kalman Zsupan din Contesa Maritza, de E. Kalman, Tevye din Scripcarul pe acoperiș, de J. Bock, prof. Higgins și Alfred Doolittle din My Fair Lady de Fr. Loewe.

Repertoriul său vocal-simfonic sunt cuprinde: Requiem, de G. Faure, Requiem, de J. Brahms, War Requiem, de B. Britten, Simfonia a IX-a, de L.v. Beethoven, Carmina Burana, de C. Orff, Misse, de J. Haydn, W.A. Mozart şi L.v. Beethoven.

În anul 2003 a fost distins cu  Meritul Cultural al României în grad de cavaler.

(Sursă CV: Opera Naţională Română din Timişoara)

Cristian, se împlinesc, anul acesta, 30 de ani de la primul tău rol pe scena Operei Române din Timişoara. Care a fost acela?

Primul rol pe scenă a fost Sharpless, în Madama Butterfly, dar pe atunci nu eram încă angajat al Operei din Timişoara. Nefiind un rol cu arie, nu am fost acceptat să dau concursul cu el. Atunci când s-a organizat concursul – în urma lui ne-au angajat pe mine, pe Sorin Ţepeş, pe Marius Maniov şi pe Dan Patacă – acel rol nu a corespuns sistemului de angajare. Condiţiile erau luate mult mai în serios: am cântat două arii cu pian şi două arii cu orchestră. Trecând de cele două faze, am primit un rol principal, şi acela a fost Enrico, din Lucia de Lammermoor, de care azi sunt foarte mândru, dar pe care nu ar fi trebuit să-l cânt la vârsta aceea. Am sărit etape – de altfel toată viaţa am făcut totul mult prea devreme –, dar şi mari soprane au cântat Violeta la 17 – 18 ani, dacă ne gândim, de exemplu la Nellie Melba, iertare că mă pun în aceeaşi frază cu ea. Era însă ceva împotriva unei mentalităţi comuniste potrivit căreia: „vedem cât poţi să cânţi un rol secundar, patru-cinci ani, după care mai vedem dacă mai primeşti un rol secundar”, şi aşa îţi trece viaţa, nu mai apuci să cânţi rol princpal. Opera se face şi cu oameni tineri, şi cu oameni în vârstă, dar nu exclusiv cu oameni în vârstă. Acea gheaţă am spart-o  eu atunci, devenind cel mai tânăr solist în rol principal dintre soliştii Operei din Timişoara.

Dar la şapte ani, la prima ta împărtăşanie, în Biserica „Sfântul Anton” din Aradul natal, îţi aminteşti ce ai cântat?

Sigur că da, a fost Messa leopoldină. Şi îmi amintesc că nu mi-a stat gândul la Sfânta Taină, nici la ceremonia care avea loc în jurul meu, ci pentru mine a fost importantă – cum a fost de atunci încoace – doar sfânta muzică. Nu am cântat fals, am cântat chiar bine, dar ţin minte mai cu seamă confruntarea cu emoţia cumplită.

Mai ai şi acum trac pe scenă?

Cumplit. Am emoţii din ce în ce mai mari, deşi în timp emoţiile se văd mai puţin, pentru că înveţi să lucrezi cu ele. Emoţiile de scenă sunt incomparabile cu orice  formă de emoţie. Şi nu există emoţii constructive şi emoţii distructive, cum se spune, emoţiile sunt emoţii şi au de-a face cu panica, cu presiunea.

„Sunt fructul unei culturi urbane”

Ai avut muze în copilărie, ai spus la un moment dat…

Tot ce înseamnă ştiinţă umanistă, tot ce înseamnă uman, tot ce înseamnă frumos – astea sunt muze. Sunt născut în 1970 şi în anii aceia aproape tot ce era referitor la partea imaterială a vieţii, la partea importantă a ei, tot ce era spiritual, tot ce era ştiinţă umanistă era prost văzut sau chiar eliminat din viaţa noastră. Ştiinţele umaniste au fost atât de ostracizate încât deja, când am dat treapta a doua, era desfiinţată secţia Umană, doar la Pedagogic se mai putea studia ceva străin de ştiinţele exacte. Asta a determinat înscrierea mea şi absolvirea unui liceu de matematică-fizică. Nu mă întreba de ce, poate m-am dus pentru că era la modă. Nu am visat să mă fac artist, dar nici inginer constructor.

Am fost însă născut în mijlocul vârtejului de cărţi. Am crescut între Iliada, Legendele Olimpului, Nibelungenlied, între poveşti de Wilhelm Hauff, de fraţii Grimm ori Ispirescu. Am crescut între Teatru, Filarmonică, Biserica Romano-Catolică din centrul Aradului, iar lângă Sinagoga m-am născut. Sunt copil de oraş prin excelenţă, sunt fructul unei culturi urbane. Şi spectacole de operă am văzut de mic. Opera din Timişoara venea la Arad destul de des pe atunci, o dată pe lună cel puţin. Sunt un copil al Filarmonicii din Arad, tatăl meu a slujit acea scenă o viaţă întreagă. Când m-am prins că, dacă răcesc şi nu mă duc la grădiniţă sau la şcoală am voie să mă duc la repetiţii cu tata, la Filarmonică, a fost marea mea şansă. De la patru ani am putut asista la repetiţii. Erau pe scenă mari dirijori şi mari solişti ai vremi: de la Dan Grigore, Dan Mizrahi la Nicolae Herlea, Valentin Gheorghiu, Ştefan  Ruha, Ion Voicu, Ilarion Ionescu Galaţi. Cum am fost influenţat permanent înspre partea umanistă, era de aşteptat să se „răzbune” cândva treaba asta. Aşa că iată-mă azi, aici.

„S-a mârlănit societatea, iar asta nu numai la noi”

Şi tot de la tine am aflat că ai crescut cu un enorm respect faţă de “lumea de ieri a lui Stefan Zweig”. Ce ai deprins din acea lume?

Totul. Tot ce înseamnă estetic, tot ce înseamnă ideal. Orice idee care nu-ţi devine ideal va fi contraproductivă, cândva. Acea „lume de ieri” se observa într-un anumit mod de viaţă, o anumită ţinută, o anumită clasă, o anumită educaţie, un anumit comportament care între timp s-au diluat. Nu sunt nostalgic – cine nu se adaptează moare, Darwin are dreptate –, dar există o anumită nostalgie după nişte timpuri în care erau normalitate cunoaşterea unor limbi străine, o anumită formă de comportament, un anumit limbaj, o anumită culoare a vocii când te adresezi unei doamne, automatismul de a te ridica în picioare şi a-ţi închide sacoul când apare o doamnă la cinci metri de masa la care te afli, aşezarea şervetului pe genunchi când ai ajuns la restaurant, purtarea de către domni a şosetelor lungi care să nu permită să se vadă altceva decât şoseta, şi aceea în culori nobile cum e verdele închis, bordoul. Aceste lucruri sunt în cazul unora reflexe, dar în cazul majorităţii s-au diluat. S-a mârlănit societatea, iar asta nu numai la noi, este o situaţie globală. Sigur, pot fi considerat anacronic…

„Tanti «Mitzi» venea din lumea lui Stefan Zweig”

O exponentă a acestei lumi era şi doamna Iren Wechsler, ajunsă în familia ta ca “înlocuitoare de bunici”. Ce ai învăţat de la această doamnă?

Eu având doar o bunică, şi aceea foarte departe de noi, am avut această „înlocuitoare de bunici”. Aşa am crescut între trei femei, mama mea, sora mea şi această tanti „Mitzi”, cum îi spuneam noi. Am atârnat de poala ei foarte mult când nu erau acasă nici mama, nici sora – una era la serviciu, cealaltă la şcoală – şi a contat enorm în viaţa mea.Tata era mai rar pe acasă, era omul în frac – cum am spus, a cântat în Orchestra Filarmonicii din Arad, dimineaţa avea repetiţii, luni seara avea concertul, duminică era concertul educativ. Tanti „Mitzi” venea din acea lume a lui Stefan Zweig, era chiar din aceeaşi naţie şi de aceeaşi confesiune, era evreică din middle class-ul arădean, născută între cele două războaie mondiale. Familia ei a avut librării în Arad, a fost un om crescut între partituri şi cărţi, vorbea limbi străine, franceza şi germana, pe care le vorbea însă cu un pronunţat accent maghiar, ştia să cânte la pian, avea cultul pentru mişcarea în natură, o iubire pentru natură – ea m-a dus prima dată pe Mureş, m-a dus la înot –, avea tot ce e firesc într-o educaţie.

Pentru mine, locuinţa ei era un sanctuar, în care aveam acces. Ea, fiind domnişoară, eram copilul ei răsfăţat, eram acel „Bumbily” pe care îl răsfăţa, dar îl şi educa. A fost un om care simţea bontonul ca pe un firesc. M-a marcat, da…

A apucat să te vadă pe scenă?

Nu, nu a apucat să vadă că Parcele mi-au hotărât un drum spre scenă. S-a dus când eu aveam vreo 14-15 ani.

Cu sora sa, Laura. Fotă: Arhivă personală Cristian Rudic

„Mă pregătisem doar să iau bacalaureatul şi să plec în lume”

La 18 ani, după ce ai ratat admiterea la Facultatea de Construcţii…

Am vrut să o ratez (râde). Nu aveam cum să intru, nu mă pregătisem deloc. Mă pregătisem doar să iau bacalaureatul şi să plec în lume. Nu m-ar fi deranjat însă să fi intrat, să-i arăt mamei mele că nu sunt tâmpit, dar am făcut o medie foarte mică, deci nu aveam nicio şansă. Dar, în fond, ce să fi făcut eu la Construcţii? Probabil, nu aş fi trecut nici de anul I. Acea meserie nu corespundea deloc cu idealurile mele.

Dar ce ţi-ai dorit să faci?

Nu ştiam atunci. Aveam doar gândul să părăsesc ţara. Nu uita că erau ultimii ani ai brutalului naţional-comunism, dădusem bacalaureatul în 1988. La un moment dat, însă, cochetasem cu ideea – o idee din categoria visurilor de copii care îşi doreau să ajungă macaragii, piloţi sau mai ştiu eu ce – de a mă face meteorolog. Visam să stau în vârf de munte, să măsor temperatura şi umiditatea şi să am timp să citesc.

De citit, oricum ai citit.

Da, chiar eram dependent. Sunt un om care, şi azi, cumpără compulsiv cărţi pe care nu va apuca să le citească niciodată…

Am auzit că, în adolescenţă, ai încercat să-l citeşti pe Shakespeare în limba lui. E adevărat?

Da, în engleza victoriană, din care nu am înţeles mai nimic, după care l-am citit în traducere. Era perioada în care recitam în faţa oglinizii – cred eu, foarte bine – „To be or not to be!”. Dar nici din treaba aia n-a ieşit aproape nimic, cu toate că ulterior am jucat la şi Teatrul Naţional şi la Teatrul German din Timişoara roluri de actor de proză.

Aşadar, te-ai visat meteorolog, apoi ai sperat să pleci din ţară, ai ratat în mod voit Construcţiile, ai fost repartizat la Uzina de Vagoane din Arad, dar ai ajuns în scurt timp la Filarmonica din Arad. Cum ai ajuns la Filarmonică?

La Uzina de Vagoane am fost doar repartizat, nu am ajuns niciodată să muncesc acolo. Aia fusese repartiţia de pe diploma de absolvire a Liceului de Matematică-Fizică din Arad: „muncitor necalificat – prelucrător prin aşchiere”. Am sărit repartiţia pentru că am dat audiţie în Corul Filarmonicii din Arad. Era vara lui 1988. În septembrie a început stagiunea şi eram angajat deja la Filarmonică, în corul Filarmonicii. Era un mediu care nu îmi era străin şi nu am ajuns acolo pe poarta din dos, ci dând audiţie cu două piese destul de grele pentru vârsta mea, aveam 18 ani. În timpul stagiului la Filarmonica din Arad m-am trezit însă cu o calitate vocală care mi-a dat nu doar speranţa, ci şi şansa să aspir la un drum de solist pe sfânta scenă.

Atunci a fost momentul în care ţi-ai dat seama că acesta este drumul de urmat?

Nu imediat, pentru că nu îţi dai seama de covârşitoarea responsabilitate de a alege acel drum care te obligă să renunţi la absolut orice. Dar mi-am dat seama, totuşi, repede. Cântam în Corul Filarmonicii câteva dintre marile piese corale, cum ar fi Requiemul de Verdi, Carmina Burana, Requiemul de Mozart, Elias Oratorium, de Mendelssohn Bartholdy, şi trebuia să le învăţ în foarte scurt timp. M-a ajutat faptul că citeam notele muzicale foarte bine: în copilărie şi în adolescenţă cântasem la pian şi la violoncel, astfel că ştiam bine notele muzicale, le învăţasem înainte de a cunoaşte literele. Studiasem aşadar muzica la un nivel de amator – un cuvânt care are însă conotaţii serioase: amare înseamnă a iubi şi chiar am iubit muzica din inimă până în momentul în care am părăsit-o, pe la 13-14 ani. La Filarmonică fiind, în timp ce repetem acele piese corale, am început să învăţ pentru a intra la Conservatorul din Iaşi, aveam de recuperat manuale de teorie solfegiu, de teoria muzicii. Unora li s-a părut imposibil, dar unde este o voinţă este şi un drum. Şi, iată, drumul s-a netezit de la sine.

Ai dat admitere, dar nu la Conservatorul din Iaşi, ci la Facultatea de Muzică din Timişoara.

Da, pentru că, în 1990, se înfiinţase aici, cu clasa specială de Canto, şi nu am mai fost nevoit să merg la Iaşi. Sunt prima generaţie de absolvenţi de canto a Facultăţii de Muzică din Timişoara.

Alături de Mariana Şarba, repetiţie la „Flautul fermecat”, în 1996. Foto: Arhivă personală Cristian Rudic

„Am avut fascinaţia scenei”

De ce, când a fost să alegi, te-a atras Opera şi nu Filarmonica? Mai ales că ai avut o relaţie aparte cu Filarmonica din Arad?

Filarmonica nu oferă ceea ce oferă teatrul liric. Pe scena lirică, în spectacole de operă, operetă, musicall, un artist se manifestă şi actoriceşte, şi vocal. În plus, din cariera de Filarmonică nu se putea trăi, cel puţin în perioada anilor ’90. Aveam deja un repertoriu de bariton de filarmonică învăţat şi cântat, care a inclus Requiemul de Brahms, Requiemul de Britten, cântat în deschiderea stagiunii la Ateneul Român cu colegul Marius Budoiu, avându-l pe maestrul Cristian Mandeal la pupitru, Golgota de Frank Martin, Carmina Burana, Requiemul de Faure. Ideea de a deveni actor vocal mi-a fost insuflată de către primul meu profesor de canto, Emil Rotundu, care mi-a format gustul pentru expresia scenică. Vocalitatea nu o stăpâneam, atunci, cu adevărat, dar am avut această fascinaţie a scenei, care se creează cu instrumentele actorului. Adesea mi-am luat audiţiile mai mult datorită calităţilor actoriceşti decât celor vocale.

În final s-au aliniat frumos astrele.

Nu prea mi-au lăsat e ales. (râde)

După nu mult timp de la absolvirea facultăţii ai plecat în Austria, unde ai şi rămas 15 ani. Cum ai ajuns la Viena?

Am dat audiţie la o agenţie de impresariat, Seiter, în 1996, după care s-a legat imediat un contract pentru un festival de operetă la Baden, lângă Viena, în care am cântat în Voievodul ţiganilor, după care s-a legat imediat un spectacol la Las Palmas, apoi în Capriccio, de Richard Strauss, la Madrid, Teatro de la Zarzuela şi altele, şi altele. În Viena am cântat iniţial la Neue Oper. Cei de la Seiter mi-au construit un drum pe, prin, către scena europeană. Evit cuvântul carieră, nu îmi place.

Am fost însă tot timpul şi pe scena Operei din Timişoara, am găsit înţelegere şi la maestrul Ion Iancu, pe atunci director al Operei, şi după aceea la maestrul Corneliu Murgu. Mi-a fost frică să fac saltul mare, să devin freelancer şi mai era şi teama de a pleca definitiv din Timişoara.

„Un timp îmi pierdusem visul”

Ai cântat şi operetă, operă, dar din 2006 ai rămas la operetă şi musicall. Ce s-a întâmplat?

Nu mi-am propus vreodată să le disociez. Nu am părăsit niciodată opereta, nici musicall-ul, nici filarmonica, nici oratoriul. Am jucat şi teatru şi în limba germană, şi în limba română, la Teatrul German şi la Teatrul Naţional din Timişoara. Cine are calităţi în plus faţă de cântăreţul de operă, adică scenice, actoriceşti şi coregrafice, poate face şi un rol în operetă sau musicall.

Mă întrebi ce s-a întâmplat atunci, când am renunţat definitiv la operă? A fost un accident vocal care mi-a lăsat urme remanente şi mi-am pierdut definitiv capacitatea de a cânta operă la nivelul la care o cântasem până atunci. Era anul 2006. Am fost într-un turneu în Germania, în timpul căruia am cântat foarte bolnav, cu pneumonie, traheită şi laringită. Nu am ştiut să spun nu la timp şi am cântat aşa, bolnav, un spectacol întreg, ajutat de substanţele care ni se administrează în astfel de situaţii ca să facem faţă măcar la jumătate de motor. Lucru total neindicat, însă, nu recomand niciunui coleg de-al meu să facă asta. Am crezut atunci că ulciorul poate merge de două ori la apă şi am încercat să cânt, tot bolnav, şi a doua zi. Nu a mai ţinut şi mi-am atras o modificare iremediabilă a timbrului vocal, ceea ce m-a pus în situaţia de a nu mai face faţă aşa cum doream eu, aşa cum făcusem înainte, rolurilor de operă. Un timp am fost dărâmat şi fizic, şi psihic. Îmi pierdusem visul, nu ştiam ce să fac cu viaţa mea… Mulţumesc, însă, Cerului pentru ajutorul dat în găsirea echilibrului. Mi-au rămas calităţile actoriceşti şi coregrafice, suficiente nu doar pentru a rămâne pe scenă, ci şi pentru a-mi dezvolta partea pe care până atunci nu o dezvoltasem, cea de operetă, musicall, teatru de proză. Mi-am cizelat, ravistolat calităţile de dansator, de actor încât am putut să stau pe scena Teatrului Naţional, pe cea a Teatrului German de Stat, dar mai ales pe scena mea atât de iubită a Operei. Se spune că ceea ce nu te ucide te întăreşte. Şi sigur acest lucru a contribuit ulterior la decizia pe care am luat-o de a conduce un teatru liric. Confruntarea cu apa rece îţi conferă o anumită maturitate.

Îţi place în mod deosebit un anumit rol?

Mi-e greu să-ţi răspund. Dacă m-ai fi întrebat atunci când eram activ, ţi-aş fi spus: sunt îndrăgostit de rolul pe care îl învăţ în momentul acela. Am avut o perioadă în care am cântat doar muzică contemporană şi eram fascinat de aceasta. Am avut un singur Wagner cântat şi, atunci, mi s-a părut că este alfa şi omega. Dacă mă întrebi azi, Mozart este compozitorul cel mai mare, Don Giovanni mi-a fost la suflet, dar cel mai des am cântat Eisenstein, în Liliacul, Danilo în Văduva veselă, mult Iago, în Otello, multă Traviata, în rolul lui Papa Germont. Dacă mă întrebi acum care este rolul vieţii mele, care mi-e cel mai drag nu aş şti ce să-ţi răspund. În plus, de obicei eşti foarte subiectiv cu tine însuţi şi nici nu ai întotdeauna dreptate: una vezi tu, alta vede publicul, iar publicul are dreptate întotdeauna.

Activitatea pe care o fac acum, cea e manager al Operei Naţionale din Timişoara, nu o îngăduie însă şi pe cealaltă, de solist, cel puţin nu făcută la fel de bine. Îi respect pe cei care pot, dar eu nu pot. În cazul meu, apele s-au separat. Am mai rămas pe scenă doar în roluri în care nu am reuşit încă să mă înlocuiesc.

În rolul lui Vespone, în „La serva padrona”. Sursă foto: Opera Naţională Română din Timişoara

„Mă tem de oamenii care jură pe cariera altuia”

Ai avut modele, mentori?

Modele şi mentori avem de la vârsta la care ne facem reprezentări în conştiinţa noastră a unuia sau a altuia. Deci, da, am avut şi am. Dintre marii dirijor l-am iubit pe Herbert von Karajan. Dintre marii cântăreţi l-am iubit poate cel mai mult pe Franco Corelli, dar i-am iubit şi pe Ramón Vinay şi Luciano Pavarotti. Dintre baritoni, pe George London. Mi-e şi frică să-i numesc, ca să nu-l uit pe vreunul. Uman, mă simt apropiat de Hermann Hesse, poate. Am fost fascinat de viaţa multora care mi-au trecut prin faţa ochilor şi prin suflet. Nu m-aş opri însă la unul singur.

Am avut şi mentori. Paşii spre scenă mi i-a îndreptat Emil Rotundu, primul meu profesor de canto de la Timişoara, pe care l-am amintit deja. Mai mult ca orice, el mi-a insuflat dragostea pentru actoria scenică, pentru profunzimea şi seriozitatea cu care trebuie să te apuci de un rol. A urmat Alfredo Krauss care mi-a desfăcut vocea în sus cu o cvintă. Am avut tot timpul un îndrumător, o ureche în care am încredere măcar cât am în ale mele. Mă tem de oamenii care jură pe cariera altuia şi mă tem şi de oamenii care schimbă profesorul de canto o dată la câteva luni, jurând doar pe cel cu care lucrează în momentul de faţă.

„Maestrul Roth este un simbol de umanizare şi umanitate”

Dar domnul Ladislau Roth ce înseamnă pentru tine?

Mi-a fost cadru didactic vreo două luni, nu ştiu de ce atât de puţin, a predat operă la anul nostru. Maestrul Roth este un simbol de umanizare şi umanitate. Maestrul Roth este unul din legendarii membri fondatori ai Operei Naţionale din Timişoara. Ne leagă strâns nişte fire aproape paterne; mi-e şi greu să exprim în cuvinte. Mă leagă un sentiment de dragoste, iar dragostea e dragoste, e ideal şi e trăită, fără condiţii şi fără contracte.

În „Contesa Mariza”. Foto Arhivă personală Cristian Rudic

„Cu Baletul mergem încet spre un drum la care aspirăm”

De când eşti director al Operei Române din Timişoara, ai refăcut tradiţia baletului, aici. De altfel, stagiunea 2023-2024 s-a deschis cu Giselle. De ce, de ani de zile, Timişoara nu l-a mai avut?

Opera este o navă care conţine foarte  mulţi artişti. Există compartimentele mari – Orchestra, Corul, Baletul, soliştii vocali – şi există un compartiment administrativ pe care îl cunoşti cu adevărat doar atunci când păşeşti pe coridorul Operei.

Când am preluat mandatul, la Orchestră lucrurile erau destul de bine puse la punct, Corul a fost şi el destul de bine reprezentat şi numeric, şi calitativ, la Balet însă a fost mai altfel. Din punct de vedere artistic, aici a trebuit să intervin mai mult decât la celelalte. Baletul nu a făcut niciodată parte din universul meastrului Murgu – şi el nu a făcut un secret din asta. În epoca lui Nicolae Boboc existase un ansamblu foarte mare, foarte mulţi solişti şi un repertoriu la care azi nu putem decât visa, dar atunci erau cu totul alte condiţii: erau foarte mulţi angajaţi, nu era concurenţa atât de mare a televizorului, a tot cea înseamnă azi media, iar oamenii erau încă în acea „lume de ieri”, cu mentalitatea că se merge la operă. În acea perioadă exista un ansamblu mare de balet, un repertoriu foarte amplu, la care noi doar sperăm.

La preluarea mandatului, la Balet am găsit, aşadar, o trupă slăbită şi prea redusă numeric, deşi a dus în spate, ani de zile, un repertoriu, fiind prezentă în toate operele şi operetele. Am reuşit să adunăm solişti buni, să augmentăm Baletul şi să creăm un echilibru între aceste compartimente. Pentru balet clasic făcut la un anumit nivel, pentru a putea visa la o punere în scenă la Timişoara a Lacului lebedelor, de exemplu, sunt însă necesare anumite trepte ale iniţierii. De aceea am recurs momentan la titluri precum Baiadera, precum Giselle, Creaţiunile lui Prometeu, ca să mergem încet spre un drum la care aspirăm. Baletul este o importantă componentă a teatrului liric.

Opera nu este o întreprindere, Opera este un organism viu, în permanentă dezvoltare şi schimbare, ceea ce este şi frumos, şi cumva erotic prin atracţia degajată. Această navă este expusă multor intemperii ale societăţii, ale istoriei, cere foarte multă participare şi cere să fii permanent în ea.

„Cu bucurie pot contracara valul de zvonistică, potrivit căruia: «La Timişoara nu se întâmplă nimic»”

Baiadera, Bal mascat, Giselle, Turandot şi My Fair Lady sunt spectacolele acestei luni la Opera Naţională din Timişoara, două dintre ele spectacole extraordinare. Ce alte spectacole mai pregătiţi pentru stagiunea aceasta, ce premiere?

Premiera acestui an a fost Giselle. În tumultul acestei Capitale Europene a Culturii  – binevenite, de altfel – a fost mai greu de reprogramat ceva pentru că, în afară de idealuri, cu Teatrul Naţional împărţim şi unul dintre spaţiile de joc, astfel că a fost greu de strămutat un spectacol în altă parte. Am făcut însă două mari reluări: Adriana Lecouvreur, pe care nu o are nicio altă operă din ţară, cu maestrul Gabriel Bebeşelea la pupitru, iar în stagiunea aceasta vom relua o mare piesă, Otello, pe care a montat-o maestrul Corneliu Murgu, în 2001, dar care nu a mai fost jucată din 2006. Deci, practic, e o premieră.

Eşti la primul mandat de director al Operei Naţionale din Timişoara. Care a fost, care este cea mai mare provocare a mandatului?

Provocare e un cuvânt foarte la modă… Am avut două mari provocări: prima a fost blestemata pandemie şi, în secunda în care s-a văzut luminiţa de la capătul tunelului, a venit peste noi, în regiune, un război, iar cealaltă mare provocare a fost amînarea Anului Capitalei Culturale.

Totuşi, amânarea aceasta a fost cumva de bun augur, nu? S-a spus pe multe voci că Timişoara nu a fost pregătită în 2021 pentru un eveniment de o asemenea anvergură, nici logistic, nici din punct de vedere al coeziunii echipei care trebuia să îl pregătească…

E bine să evităm să ne întrebăm ce ar fi fost dacă. Cert este că suntem în situaţia în care suntem şi cu bucurie pot contracara valul de zvonistică, de folclor urban, care spune: „Sunt în Timişoara şi nu se întâmplă nimic”. După părerea mea, se întâmplă cam multe deodată. Asta a fost cazul recent, când noi şi Filarmonica aveam spectacolul Gurre-Lieder, iar Universitatea de Vest avea, la Teatrul Naţional, prelegerea lui Pascal Bruckner. Har Domnului s-a umplut peste tot de public! Se întâmplă, aşadar, lucruri şi nu pe principiul non multa, sed multum, ci se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple.

Acum în Anul Capitalei Culturale, ai simţit, la Operă, că aţi avut un public mai numeros ca de obicei?

La ieşirea din pandemie, până în octombrie 2022, am umplut cu greu sălile, de fapt nu le-am umplut. Şi situaţia aceasta nu a fost numai la noi, s-a confruntat cu ea inclusiv Wiener Musikverein. Şi cei puţini care aveau obişnuinţa de a veni nu au mai venit, iar publicul se recucereşte greu odată ce l-ai pierdut. Nu ştiu cui datorăm minunea pe care o trăim de câteva luni, când lucrurile s-au schimbat abrupt în bine, sălile s-au umplut deodată. Doar că jucăm ceva mai puţin decât am putea, decât ar fi trebuit, pentru că suntem în An de Capitală Culturală şi se întâmplă multe evenimente şi pe scena noastră comună, pe care o împărţim noi şi Teatrul Naţional.

Alături de Gabriela Varvari. Foto: Arhivă personală Cristian Rudic

„Opera va face ceea ce a făcut şi înaintea, şi în timpul Capitalei Culturale”

Se încheie, în curând, acest an efervescent din punct de vedere cultural. La Operă, aveţi proiecte derulate în Anul Capitalei Europene a Culturii pe care le veţi continua sau dezvolta după 2023?

Mi-aş dori o colaborare cu Silviu Purcărete, care a fost amânată anul acesta. Cu Dragoş Buhagiar îmi doresc o colaborare în continuare, la fel, cu Răzvan Mazilu – pentru că sunt artiştii alături de care am muncit înainte de a fi director şi ne cunoaştem la treabă şi, evident, pentru că aduc succes.

Opera va face ceea ce a făcut şi înaintea, şi în timpul Capitalei Culturale. Câştigul este că două instituţii, Filarmonica Banatul şi Opera Naţională din Timişoara, sunt din nou alături în proiecte comune. În urmă cu decenii au început un drum comun cu festivalul Timişoara muzicală, însă apele s-au separat între timp. De doi-trei ani am reuşit să le readunăm. Gurre-Lieder a fost un proiect comun.

Un spectacol grandios.

Da, dar, să ştii, nu lipsit de baricade: gustul publicului, al artistului, sperietura de Schoenberg – care a mai fost interpretat la un Festival „George Enescu”, în urmă cu vreo şapte ani – care presupune şi o mare desfăşurare de forţe. E greu să aduni, să aşezi pe scenă 450 de artişti deodată. Faptul că ne-am adunat, că am lucrat împreună cu Filarmonica este un câştig la care nu vreau să renunţăm. Şi Filarmonica vrea acelaşi lucru.

În plus, din octombrie 2022 încoace, ca semn că deci există turism cultural, pe coridoarele Operei se vorbesc în mod curent limbi străine: şi italiană, şi engleză, şi germană, dar şi maghiară şi sârbă. Adică, aşa cum trebuie să fie la Timişoara.

„Timişoara este, încet-încet, văduvită de o populaţie urbană la care eu ţin foarte mult”

În afara Anului Capitalei Europene a Culturii ai simţit această multiculturalitate a oraşului, proverbială, aşa cum ai simţit-o în urmă cu 30 de ani, când ai venit din Arad, un oraş animat cam de acelaşi spirit?

Nu este optimist ceea ce auzi acum de la mine. În An de Capitală Culturală se simte, pe stradă, acest firesc de multiculturalitate. Să nu uităm, însă, că regimul naţional-comunist a vândut evreii şi germanii. Când am venit eu în Timişoara erau ultimii etnici germani pe aici; cei care nu plecaseră se grăbeau să emigreze la începutul anilor ’90. Comunitatea germană este reprezentată, cea sârbă este reprezentată, la fel cea maghiară. Timişoara este un oraş care chiar în timpul atrocităţilor de tip legionar s-a manifestat mult mai civilizat şi mai puţin violent decât alte părţi ale României. Acest firesc la timişoreni se mai resimte, da. Ne întâlnim cu toţii, de toate confesiunile, şi la Sinagogă, şi la Catedrală, şi la Biserica Sârbească, şi la Domul Romano-Catolic, ceea ce ne face bine, pentru că este firesc. Deci, da resimt acest multiculturalism, dar nu atât pe cât l-am resimţit înainte, când eram mai mulţi cei care simţeam aşa. Să nu uităm că Timişoara are o afluenţă de populaţii, că orăşeanul – ceea ce numesc eu orăşean este un om cu o anumită educaţie, un om care vorbeşte într-un anumit fel, se îmbracă într-un anume fel şi se comportă într-un anume fel – este pe cale de dispariţie. Timişoara este, încet-încet, văduvită de această populaţie urbană la care eu ţin foarte mult pentru că, în lipsa acestor orăşeni, cine umple sălile de spectacole, galeriile de artă, muzeele după ce s-o termina afluenţa de turişti aduşi Capitala Culturală Europeană?

Şi există o problemă pe care nu am reuşit să o elucidez: sunt oameni cu educaţia noastră, pe care îi vezi că sunt din acelaşi sertar social cu tine, care au aceleaşi năzuinţe şi aceleaşi necesităţi spirituale ca tine şi te întrebi de ce nu vin la Operă, deşi unii dintre ei au copilărit în Filarmonică şi în Operă. Cred că asta se întâmplă din cauza văduvirii oraşului de populaţie urbană, oraşul aglomerat, s-a îmbogăţit, în ultimii ani, cu alte forme de populaţie, cu alte forme de culturi şi subculturi. Cei care ar putea şi ar vrea să ajungă la Operă nu o mai fac în primul rând din cauza unui trafic agolmerat: oamenii s-au mutat la Dumbrăviţa, la Ghiroda, în zone mai periferice ale oraşului şi. în timpul săptămânii, când muncesc, nu apucă să ajungă în centrul oraşului. De aceea am pus şi spectacolul de duminică mai de devreme.

Se spune în folclor urban „a juca teatru”, care  înseamnă a minţi. De fapt, e opusul: teatrul este despre adevăr. Adevărul scenic este cel care convinge emoţional publicul. Emoţia artistului se împarte cu emoţia publicului printr-un fluid indescriptibil, cu cortină sau fără, este emoţia de dinainte de ridicarea cortinei, virtuale sau nu, emoţie schimbată între creator, între artist, între interpret şi cel care vrea să recepteze un mesaj, publicul. De aceea nu va muri genul nostru, cu toate că i s-a prezis moartea şi la apariţia televiziunii, şi la apariţia discului. Nu va muri nici teatrul, nici opera, pentru că vorba vie, încărcată spiritual, nu poate fi înlocuită de radio, de televizor sau de o „conservă” de tip disc. Adevărul scenic, acel adevăr de trei ore pe care îl creează actorul, acel adevăr care este piesa de teatru sau spectacolul de operă, ne va impresiona întotdeuna. Scepticii, care nu cred în continuitatea genului, pot să creadă. Baletul, opera – născută acum 2500 de ani – vor exista şi de acum încolo.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.