Lidia Barac, preşedintele Curţii de Apel Timişoara: „Trebuie să existe o voinţă politică pentru promovarea Justiţiei şi pentru susţinerea statului de drept”

Lidia Barac portretLidia Barac, preşedintele Curţii de Apel Timişoara, invitata „Dialogului” din această ediţie, vorbeşte despre efectele Noilor Coduri, despre interceptări, despre modul în care se aplică legea penală mai favorabilă, dar şi despre presiunile făcute asupra magistraţilor, despre riscurile vulnerabilizării Justiţiei prin mecanisme de propagandă mediatică şi despre ceea ce ar trebui să facă politicul în acest context.

 

„Se pot face interceptări în faza urmăririi in rem”

Au intrat în vigoare noile Coduri, cu câteva prevederi în privinţa cărora în spaţiul public sau existat controverse. Se estima, de exemplu, că necorelările evidente în­tre diferite articole ale noilor Coduri vor genera haos în practica judicia­ră, mai ales că au fost introduse la mijlocul anului judiciar. Cum le resimţiţi în practică?

Acest haos nu s-a produs. Legea nu poate fi aplicată într-o singură normă, ci doar corelând anumite norme. De aceea această profesie este făcută de profesionişti, nu de oameni fără cunoştinţe juridice. Judecătorul trebuie să aibă capacitatea observării normelor de corelaţie şi să le interpreteze unele prin altele pentru a aplica un principiu, o normă, o idee dintr-o lege. Câteodată, un text nu este suficient să fie pus singur în aplicare şi trebuie corelat cu alte texte.

A fost un debut relativ îngrijorător la apariţia Codurilor, tocmai pentru că, din opiniile colectate chiar în sistemul judiciar, s-a făcut o apreciere de tipul că s-ar putea, totuşi, da mai multe interpretări chiar în urma operaţiunii de corelare a textelor existente în Cod. Interpretare care ar putea devia aplicarea normei de la scopul avut în vedere de legiuitor atunci când a reglementat. Este vorba despre posibilitatea utilizării tehnicilor de supraveghere pentru cel împotriva căruia a fost pornită urmărirea penală. Discuţia nu este relevantă din perspectiva consecinţelor: ea este clară pentru profesionişti şi e trist dacă între profesionişti s-ar putea genera opinii diferite.

Trebuie să se cunoască ce înseamnă urmărire penală in rem şi in personam. Noul Cod schimbă filosofia vechiului Cod, în sensul că, acum, dacă cineva face o plângere, un denunţ sau procurorul se sesizează din oficiu cu privire la producerea unei infracţiuni în condiţiile prevăzute de acest Cod, automat se consideră că s-a pornit urmărirea penală în acel caz, pentru fapta săvârşită, chiar dacă se cunoaşte sau nu făptuitorul. Deci, într-un denunţ pot să scriu: „x a ucis pe victimă” sau „x este autorul furtului”. Cu toate acestea, din punct de vedere juridic, acest lucru rămâne irelevant, fiindcă urmărirea penală se declanşează automat, cu privire la faptă. Ulterior se adună probe şi, dacă cei indicaţi în plângere sau alţi autori necunoscuţi vor fi identificaţi sau identificabili, în toată această perioadă – de la momentul zero, formularea denunţului, care e momentul egal cu începerea urmăririi penale in rem cu privire la faptă –, şi până când se produc acele probe rezonabile care să conducă anchetatorul la ideea că x este suspectul sau că ar putea fi, în această fază poate fi utilizată tehnica de supraveghere.

 

Deci, se pot face interceptări şi în faza urmăririi in rem… Înainte de intrarea în vigoare a noilor Coduri au fost discuţii aprinse şi asupra faptului că, odată cu intrarea în vigoare a acestora, folosirea interceptărilor se va putea face doar după începerea urmăririi penale.

Da, sigur că se pot face în faza urmăririi in rem. Nu poţi să faci interceptări dacă nu ai indiciile comiterii unei fapte săvârşite sau pe cale să se producă. E logic. Oamenii nu intră în sistemul de interceptare în speranţa că ei vor săvârşi o infracţiune. Rostul procurorului este de a exersa de toate probele şi instrumentele de probe permise de Cod, între care sunt şi tehnicile de supraveghere, respectiv interceptările la care ne referim. După care persoana este chemată şi i se pune în vedere noua calitate, prima calitate, aceea de suspect. La acest moment, această persoană trebuie să fie informată în legătură cu tot ceea ce s-a strâns, ca probă, ca indicii de probaţiune, între momentul zero şi momentul unu, când devine suspect, iar persoana este informat inclusiv despre exerciţiul tehnicii de supraveghere.

Discuţia a pornit de la faptul că nu s-a înţeles că a începe urmărirea penală nu este acelaşi lucru cu a începe urmărirea penală în accepţiunea vechiului Cod. Potrivit vechiului Cod, începeai urmărirea penală după ce aveai indicii rezonabile de suspect. Iar până la acel moment se puteau face interceptările. Acum, tot până la momentul zero pot fi făcute interceptările, fără ştirea suspectului, numai că momentul zero este momentul în care ai declanşat denunţul. Nu e ca până acum, denunţul l-ai făcut, e un act disjunct, aşteptăm să vedem dacă se porneşte sau nu urmărirea penală. Acum se porneşte automat, dar cu privire la faptă.

„Nu poţi alege prescripţia după noul Cod şi să dai pedeapsa mai blândă, după vechiul Cod”

Şi aplicarea principiului legii penale mai favorabile a stârnit contradicţii. Acest principiu se referă la legea penală în ansamblul ei – adică, fie vechiul Cod Penal în inte­gralitatea lui, fie noul Cod Penal în integralitatea lui – sau doar la anumite instituţii penale evaluate individual şi autonom?

Din punctul meu de vedere, este trist că această discuţie s-a declanşat  şi s-a plasat în legătură cu momentul intrării în vigoare a acestor Coduri. Pentru că principiul legii mai favorabile este un principiu de rang constituţional. Deci, în mod normal felul în care aplicăm legea penală mai favorabilă nu trebuia să fie o problemă în mediul judiciar . Este greu de răspuns la întrebarea „de ce a devenit o problemă?”, în condiţiile în care acest principiu nu a fost introdus prin Noile Coduri Penale şi în condiţiile în care avem o jurisprudenţă în aplicarea acestui principiu, începând din 1969 – de la vechiul Cod. În plus, am avut o jurisprudenţă constituţională în 2009 şi 2011, pe acelaşi subiect, şi mai avem şi studii de drept comparat, care ne învaţă cum să-l aplicăm. Niciodată nu i s-a permis judecătorului să legifereze, pentru că suntem putere judecătorească, cu exerciţiul aplicării legilor şi nu al creării legilor. Legile sunt create de Parlament. Dacă s-ar permite să luăm un articol dintr-o lege, un altul din alta, ar însemna că facem o a treia lege, că noi, judecătorii, legiferăm, ceea ce este interzis de Constituţie, de statul de drept şi de regulile statului de drept.

 

Deci, în ce context se aplică acum?

Aşa cum a statuat şi CCR, se aplică integral. Alegi, pe baza unor instrumente clare care lege e mai favorabilă: noul Cod sau vechiul Cod? Dacă stabileşti că e vechiul Cod, aceea o aplici în toate instituţiile. La fel, dacă stabileşti în cazul noului Cod. Cu alte cuvinte, nu poţi alege prescripţia după noul Cod şi să dai pedeapsa mai blândă, după vechiul Cod sau să faci concurs cu care e mai blând. E inadmisibil să combini instituţiile din două sau mai multe legi diferite, pentru că, aşa cum am mai spus, s-ar crea a treia, a patra lege.

„Executarea hotărârilor numai după motivarea lor este exclusă”

La Senat a fost depus, recent, un proiect de lege pentru modificarea Codului de Procedură Penală, propus de senatorul UNPR Haralambie Vochiţoiu, proiect potrivit căruia executarea hotărârilor ar urma să aibă loc numai după motivarea lor…

Nu am văzut proiectul respectiv, dar ştiam că există o discuţie în legătură cu, probabil, aceste amendamente, întrucât CSM ne-a cerut un punct de vedere, nouă şi tuturor instanţelor din România, în legătură cu momentul motivării hotărârilor judecătoreşti. Cu alte cuvinte, s-a pus problema dacă atunci când pronunţăm hotărârea judecătorească definitivă, ea să fie deopotrivă motivată sau să rămânem în pronunţare, să acordăm un termen de pronunţare, cuprins între trei şi patru săptămâni, timp în care judecătorul să redacteze hotărârea şi pronunţarea să fie făcută şi, evident, de atunci, hotărârea rămânând definitivă, ea devine executorie.

 

Prin acelaşi proiect de lege se doreşte ca sentinţele să devină executorii numai în cazul în care condamnatul a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale. Nu există riscul ca actul de justiţie să fie lăsat fără eficienţă?

Acest tip de interpretare ar trebui să fie exclus. Nu cred că se poate valorifica în Parlament un text de acest tip, care să ducă la aceste consecinţe. Pentru că măsurile dispuse au o anumită natură, indiferent că sunt pronunţate la primă instanţă sau la instanţa de apel, şi ele curg, aşa cum prevede legea.

„Avem deja şi cazuri de revocare a arestului la domiciliu

Una dintre prevederile Codului de Procedură Penală este arestul la domiciliu, despre care am auzit că se şi aplică deja. Sunt cazuri în care a fost aplicat pe raza Curţii de Apel Timişoara, dat fiind că, din câte ştiu, Ministerul Justiţiei nu a achiziţionat brăţările electronice?

Arestul la domiciliu are legătiră cu o lege din 2006, care vorbea despre brăţările electronice – un sistem de supraveghere a deţinuţilor aflaţi în arest la domiciliu. Acest sistem trebuia finanţat şi implementat de către Ministerul de Interne, nu de către Ministerul Justiţiei. Cu toate acestea, măsura se aplică la nivel naţional, se aplică şi la nivelul Curţii de Apel Timişoara, iar supravegherea modului de exercitare a arestului la domiciliu intră în sarcina organelor de Poliţie. Problema este că s-a îngreunat activitatea poliţiştilor, dar care, observ, exercită o bună aplicare a legii şi exercită o supraveghere corectă, pentru că, la nivel naţional, avem deja şi cazuri de revocare a arestului la domiciliu, chiar şi în judeţele din vestul ţării. Or, nu s-ar fi putut ajunge la revocare dacă poliţistul nu ar fi informat în legătură cu încălcarea legii.

Lidia Barac presedinte Curte de Apel Timisoara foto inaltÎntr-un stat în care oamenii nu au încredere în Justiţie, Justiţia are probleme de funcţionalitate

În noul Cod Penal există infracţiunea de presiuni asupra Justiţiei pe care, însă, Parlamentul a abrogat-o. Legea a fost, apoi, întoarsă de preşedinte şi va fi rediscutată în Parlament. Denigrarea publică a preşedintelui ÎCCJ, Livia Stanciu, şi a procurorului general al DNA, Laura Kovesi, de către un infractor cu un cazier consistent, via un post de televiziune care, nu o dată, a drulat campanii mediatice împotriva unor magistraţi incomozi, poate fi interpretată ca presiune asupra Justiţiei?

Categoric, nu. Este vorba despre afirmaţie, iar această afirmaţie nu realizează conţinutul infracţiunii prevăzute de „presiuni asupra Justiţiei”. Aceasta este o infracţiune care poate fi săvârşită de orice persoană, dar care este extrem de bine reglementată. O dată, este o infracţiune legată de scop, adică, se săvârşeşte doar cu intenţie directă. Veţi spune că afrmaţiile în discuţie s-au făcut cu intenţie. Dacă citim corect textul, nu orice scop trebuie să urmărească făptuitorul. Nu o denigrare pur şi simplu a unui magistrat, fie el procuror sau judecător, ci scopul prevăzut pentru ca această faptă să fie infracţiune este legat de intimidarea magistratului, în cadrul unei anchete pe care el însuşi o desfăşoară şi care se află în curs, sau de influenţarea unei anchete în curs, administrată de acelaşi magistrat, pentru a-l determina să dea anumită soluţie. Ceea ce nu este cazul în aceastî situaţie. Pentru că niciuna dintre cele două doamne nu judecă şi nu au un cadru procesual în legătură cu personajele despre care aţi amintit.

 

În Strategia Naţională de Apărare, care este blocată în Parlament din 2010, apar la capitolul „Vulnerabilităţi”, “campaniile de presă la comandă, făcute cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false” şi “presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice, în vederea obţinerii de avantaje”. Pot fi interpretate astfel de fapte ca vulnerabilităţi la adresa Justiţiei şi, implicit, a siguranţei naţionale? Ar fi trebuit reglementate?

Nu ştiu dacă despre reglementare este vorba. Dar în mod cert, Justiţia într-un stat e baza acelui stat. Fără Justiţie nu putem vorbi despre un stat de drept. Încrederea în Justiţie e asociată Justiţiei ca valoare socială. Nu putem despărţi încrederea în Justiţie de Justiţie. Simţim că acel stat de drept există şi că este un stat care respectă drepturile şi libertăţile fundamentale în măsura în care există această simbioză între încrederea în Justiţie şi Justiţie ca atare. Or, în condiţiile în care se organizează o operă prin care se urmăreşte denigrarea Justiţiei ca atare, a funcţionării Justiţiei ca sistem, a unor magistraţi care reprezintă instituţii judiciare, a unor magistraţi care instrumentează la un moment dat anumite dosare, penale sau civile, asemenea campanii – ce, repet, sunt o operă organizată, după cum aţi afirmat – zdruncină încrederea în Justiţie care, am spus, se asociază valorii generale a Justiţiei, care trebuie privită ca întreg. Or, într-un stat în care oamenii nu au încredere în Justiţie, e clar că Justiţia are probleme de funcţionalitate, pentru că îi lipseşte contextul în care ea să se afirme. Cred că în această cheie trebuie citite aceste reflexii că, dacă presa este cea care construieşte cu intenţie o astfel de operă, sigur că vorbim de o vulnerabilitate la siguranţa naţională. Pentru că, o dată sacrificată Justiţia, nu putem să nu observăm că acest obiectiv, denigrarea ei, asigurarea de piedici pentru înfăptuirea ei, afectează siguranţa naţională.

 

Aceste aspecte nu sunt reglementate. Justiţia, ca instituţie, are anticorpi să se apere în faţa unor astfel de derapaje?

Există nişte instrumente din interior. Bunăoară, atribuţiile CSM prin care apără independenţa Justiţiei  ori reputaţia unor magistraţi, atunci când se stabileşte, prin intermediul Inspecţiei Judiciare, că au fost atacuri pe nedrept sau care afectează independenţa Justiţiei.

Apoi, a-ţi face treaba într-un mod profesionist, ca magistrat, este o acţiune descurajantă pentru astfel de grupuri, care poate contrabalansa tendinţe de acest tip. Impactul acestor structuri care ar vrea să destabilizeze Justiţia ca valoare este mult mai redus când oamenii  simt competenţa prin actul de justiţie săvârşit în comunitatea lor.

Mai sunt şi acţiunile prevăzute în Codul Civil şi, iată, reglementarea din Codul Penal, apropos de presiunile asupra Justiţiei, care sunt tot atâtea elemente de reglementare ce ar putea funcţiona ca nişte anticorpi în această zonă. Dar cred că aceste mijloace nu sunt suficiente şi eficiente, pentru că aici trebuie să contribuie şi alte structuri. Trebuie să existe o voinţă politică pentru promovarea Justiţiei în această ţară, pentru susţinerea statului de drept şi asta trebuie spus zilnic, când sunt astfel de convulsii. Apoi, este rolul presei. Presa trebuie să devină ea însăşi independentă şi să fie conştientă de rolul său, pentru că pericolul derivă din faptul că, dacă doar pe o parte avem acţiuni, iar pe cealaltă, nu, există o enormă capacitate de manipulare. Or, oamenii trebuie să cunoască şi partea stângă, şi partea dreaptă a unei probleme şi trebuie să discearnă singuri. De aceea, la orice acţiune care poate decredibiliza, este nevoie de contrapondere.

Lidia Barac bust profil 2„Instanţele înfiinţate doar la voinţa unor politicieni continuă să funcţioneze”

CSM a decis desfiinţarea unor instanţe din ţară, o măsură care ar viza şi instanţe de pe raza Curţii de Apel Timişoara. Raportându-ne la încărcătura de dosare pe care le are un judecător de soluţionat, această decizie nu îngreunează de fapt situaţia profesională a magistraţilor?

Nu, pentru că este o discuţie care vizează instanţele mici, care pot fi declarate nefuncţionale, din punctul de vedere al costurilor, al cauzelor care se discută acolo. E vorba despre instanţe înfiinţate fără o concepţie, fără o raţiune, fără studii de impact, doar la voinţa unor politicieni, parlamentari cu precădere, care provin din zonele în care s-au înfiinţat aceste Judecătorii. De aceea avem Judecătorii în care nu existau nici măcar litigii incipiente.

Această măsură trebuia luată demult. Legea a fost, însă, respinsă, în Parlament, pentru că este din nou an electoral… Deci, nu vor fi desfiinţate, ceea ce este trist, pentru că avem instanţe, în aceste zone rurale, care nu au volumul de cauze care să justifice numărul de personal, la care nu pot funcţiona principiile din Codul Penal. De exemplu, principiul repartizării aleatorii nu poate funcţiona la o instanţă cu unul sau doi judecători. Şi atunci, ca şi preşedinte de Curte, sunt pusă în situaţia ca, pentru a asigura respectul principiilor din aceste Coduri, să operăm delegări de judecători de la o instanţă la alta, ceea ce nu este un lucru firesc, este costisitor şi nu este productiv.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS