Lungului şir de abuzuri de imunitate comise în Parlamentul României i s-au adăugat, zilele acestea, alte trei. Majoritatea parlamentară dovedind astfel, din nou, că principiul independenţei Justiţiei nu este nici nenegociabil, nici sacrosanct.

În cazul senatorului PSD Ioan Adam – cercetat în dosarul „Retrocedările de pădure” – Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor tergiversează discutarea cererii de arestare. Invocând timpul de care ar avea nevoie  Comisia Juridică să întocmească raportul în privinţa cererii de arestare preventivă.

În cazul deputatului PC Ion Diniţă – cercetat în dosarul de corupţie care îl vizează pe Aristotel Căncescu –, deputaţii au recurs la chiul, pentru a nu întruni cvorumul şi pentru a evita, astfel, să se pronunţe în privinţa cererii de încuviinţare a arestării.

În cazul senatorilor PSD Ecaterina Andronescu şi Şerban Mihăilescu – faţă de care procurorii vor să înceapă urmărirea penală, în dosarul „Microsoft” –, Comisia Juridică a Senatului a amânat, din nou, votul pe cererea DNA privind ridicarea imunităţii acestora.

Ceea ce fac aceşti parlamentari se cheamă, pe de o parte, sfidare a Justiţiei (în cazul tergiversării votării cererii de încuviinţare a arestării), iar pe de alta, abuz de imunitate (în cazul votului privind ridicarea imunităţii în vederea cercetării penale).

De altfel, abuzul de imunitate este cutumă deja. De ani de zile, parlamentarii români – cu unele excepţii – s-au obişnuit să forţeze şi să interpreteze legi şi Constituţie pentru a-şi salva colegii de la ananghie penală. Un gest la care recurg în virtutea unei fraternizări făcute pragmatic, prevăzător. În ideea că, mâine, oricare altul va putea avea nevoie de un zid uman care să-l protejeze în faţa Justiţiei. De ani de zile, îşi arogă dreptul de a da verdicte de nevinovăţie, atunci când Parchetul le solicită ridicarea imunităţii vreunui coleg de-al lor. Decizând când şi dacă Justiţia poate începe urmărirea penală. Analizând probe ale procurorilor şi dându-le, ori nu, notă de trecere.

Atitudinea aceasta, cum spuneam, se numeşte abuz de imunitate. Pentru că, la art. 72, privind imunitatea parlamentară, Constituţia spune clar că „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot pecheziţionaţi, reţinuţi, sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Deci, dn textul constituţional rezultă limpede că imunitatea priveşte opiniile exprimate de la tribuna Parlamentului, de exemplu, nicidecum posibile acţiuni penale comise de un parlamentar.

În legea fundamentală nu se spune niciunde că Parlamentul, printr-una din Camerele sale, este cel care judecă. Nici că Parlamentul are răspunderea urmăririi penale. Nici că Parlamentul trebuie să ancheteze el însuşi o faptă a unui parlamentar, intrată în atenţia procurorilor. În ciuda acestei prevederi legii fundamentale, parlamentarii îşi permit, iată, să ignore Constituţia şi să abuzeze constant de imunitate. Şi îşi permit această atitudine din două motive:

1. Pentru că prin Regulamentele de funcţionare ale celor două Camere, s-au pus practic deasupra Constituţiei. „Senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului” au decis tot ei, stipulând acest aspecte la alin. 1 al art. 172 din Regulamentul Senatului. Fără să detalieze condiţiile în care se bucură de imunitate. Nici situaţiile în care îşi pot pierde această protecţie în faţa Justiţiei. Şi deputaţii au recurs la măsuri similare pentru a ţine piept Justiţiei. Primul articol al secţiunii „Imunitate parlamentară” din Statutul deputaţilor dovedeşte că, şi pentru ei, legea fundamentală este maculatură: „Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului  doveditor al alegerii, sub condiţia validării”. Mai mult, îşi subliniază dreptul de a ignora prevederile constituţionale, de a se autoplasa deasupra puterii judecătoreşti. Prin alin. 3 din art.193 şi-au conferit dreptul de a se amesteca în treburile Justiţiei şi de a decide dacă probele aduse de procurori sunt bune sau nu, dacă există sau nu „motive temeinice”, dacă acestea plac sau nu şi abia apoi aprobă, ori nu, cererea de ridicare a imunităţii parlamentare .

2. Pentru că nimeni, în momentul de faţă, nu-i poate trage la răspundere pentru acest derapaj. Nici măcar de electorat nu pot fi sancţionaţi, întrucât că se ascund sub votul secret.

Totuşi, era de aşteptat ca CSM să ia atitudine în faţa acestei puneri în formă continuată a Justiţiei în subordinea de facto a Parlamentului. Să ceară public ca Parchetul să declanşeze urmărirea penală faţă de orice parlamentar, fără să mai ceară încuviinţarea Camerei din care acesta face parte – dacă nu e vorba despre o acţiune ce are legătură cu voturile sau opiniile exprimate de el în Parlament. Aşa, se poate spune că şi CSM-ul, ca garant al independenţei Justiţiei, devine părtaş la încălcarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat. Totuşi, cât va mai fi tolerat acest abuz de imunitate?