Indestructibilul abuz de imunitate

Melania CIncea iulie 2011Deputaţii din Comisia juridică au decis vineri să îl invite luni, 23 decembrie, la discuţii, pe deputatul PC Gheorghe Coman, prins în flagrant de DNA luând mită. Asta după ce ministrul Justiţiei ceruse încuviinţarea arestării lui preventive. După trei zile de studiu al dosarului, timp în care se erijează practic în procurori, parlamentarii urmează să elaboreze un raport, apoi se va întruni Biroul permanent al Camerei Deputaţilor şi abia după aceea, în termen de cinci zile, plenul trebuie să se pronunţe în acest caz.

O anomalie posibilă datorită unei prevederi (strâmbe, din punctul meu de vedere) din Constituţie: art. 72, alin. 2, care spune că “deputaţii şi senatorii (…) nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte” şi asta, doar “după ascultarea lor.” Stupid. Sfidător la adresa noastră, a tuturor. Nu văd raţionamentul pentru care procurorii trebuie să aibă acceptul Parlamentului pentru a cerceta un parlamentar suspectat de încălcarea legii ori pentru a reţine un parlamentar prins în flagrant. În plus, câte probe pot fi distruse în timpul acesta?

La un episod asemănător, în care aleşii neamului au făcut zid în jurul unui coleg de-al lor, am asistat în octombrie. “Nu Parchetul îi spune Senatului ce trebuie să facă, ci Senatul este cel care judecă (…) Senatul are răspunderea începerii urmăririi penale. Potrivit legii româneşti, Senatul trebuie să ancheteze el însuşi fapta respectivă şi să ofere dreptul la apărare”, declara, sigur pe sine şi pe solidaritatea complice a celorlalţi, senatorul PNL Varujan Vosganian, cu câteva zile înainte de întrunirea Plenului Senatului. Pentru el, pentru cei 126 de senatori care votaseră ulterior împotriva începerii urmăririi penale, pentru cei care au procedat similar în situaţia lui Borbely Laszlo, a lui Victor Paul Dobre, a lui Ion Stan, a altora şi a altora, principiul independenţei Justiţiei nu este nici nenegociabil, nici sacrosanct.

De altfel, majoritatea covârşitoare a parlamentarilor români gândesc aşa. De ani de zile, s-au obişnuit să se facă luntre şi punte pentru a-şi salva colegii intraţi la ananghie penală. Un gest făcut doar în virtutea unei fraternizări la care se recurge pragmatic, prevăzător. În ideea că, mâine, va fi nevoie de un zid uman pentru propria protecţie.

Altfel, nu-mi explic de ce continuă să sfideze, în grup şi în formă continuată, Constituţia. Care, la art. 72, privind imunitatea parlamentară, spune clar: “Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Deci, în Constituţie nu se spune niciunde că Parlamentul, printr-una din Camerele sale, este cel care judecă. Nu se spune că Parlamentul are răspunderea începerii urmăririi penale. Nu se spune că Parlamentul trebuie să ancheteze el însuşi o faptă aflată în atenţia procurorilor. În plus, din acest text de lege rezultă că imunitatea priveşte opiniile exprimate de la tribuna Parlamentului, de exemplu, nicidecum posibile acţiuni penale comise de un parlamentar. 

Cu toate acestea, însă, majoritatea îşi permit să ignore Legea fundamentală şi să abuzeze de imunitate. Pentru că nimeni, în momentul de faţă, nu îi poate sancţiona pentru acest derapaj – nici măcar de electorat nu pot fi sancţionaţi, pentru că se ascund sub votul secret. Prin regulamentele de funcţionare ale celor două Camere, s-au pus deasupra Constituţiei. “Senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului”, au decis la aliniatul 1 al articolului 172 din Regulamentul Senatului. Nu amintesc, însă, ca subpuncte, niciun fel de condiţii în care un parlamentar se bucură de imunitate. Nici situaţiile în care îşi poate pierde această protecţie în faţa Justiţiei.

Şi deputaţii şi-au luat măsuri pentru a face faţă cu brio Justiţiei. Din primul articol al Secţiunii “Imunitate parlamentară”, din Statutul deputatului, rezultă clar că şi ei mototolesc Constituţia: “Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării”. Şi, ca şi când nu era suficient, îşi subliniază dreptul de a ignora prevederile constituţionale, de a se autoplasa deasupra puterii judecătoreşti. În baza aliniatului 3 din articolul 193, cei din Comisia Juridică şi-au conferit dreptul de a se amesteca în treburile Justiţiei şi de a decide dacă probele aduse de procurori sunt bune sau nu, dacă există sau nu “motive temeinice”, dacă acestea plac sau nu şi, abia apoi aprobă, sau nu, cererea de ridicare a imunităţii parlamentare. Aşa arată, în viziunea majorităţii parlamentarilor noştri, egalitatea şi separaţia puterilor în stat, aşa se traduce respectul faţă de Constituţie.

Apoi, la începutul lunii decembrie, am asistat la o altă tentativă a aleşilor neamului de a se plasa deasupra Constituţiei, prin asaltul împotriva ANI, pus la cale de 13 parlamentari – de la toate partidele parlamentare, cu excepţia Forţei Civice. Dacă acest proiect – ce prevede ca in­compa­ti­bilităţile şi conflictele de interese ale par­lamentarilor să fie „cele stabilite exclusiv prin statutul deputaţilor şi senatorilor“ – va deveni lege, înseamnă că par­la­men­tarii vor fi, în ciuda Constituţiei, mai egali în faţa legii decât ceilalţi cetăţeni. Deşi de imunitate se bucură doar„pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“, nu pentru posibile fapte de natură pe­nală. Iar incom­pa­ti­bi­li­tă­ţile, altele decât cele in­vocate anterior, sunt de­fi­nite prin lege organică, nu prin sta­tute, fie ele şi ale parla­mentarilor. În plus, o even­tuală adoptare a pro­iectului – care nu a mai fost supus votului în termenul preconizat, după scandalul “Marţea neagră”, în care, deputaţii au încercat să legalizeze co­rupţia pentru demnitari, prin mo­di­fi­cările pregătite Codului Penal şi Legii am­nistiei – ar presupune o substituire a ANI de către Parlament. Deci, din nou, o în­căl­care a prin­cipiului se­paraţiei puterilor în stat.

Şi tot nu e destul. În proiectul noii Constituţii, parlamentarii USL vor un Parlament ca “for suprem”. Un Parlament autoplasat, legal, mai presus de celelalte Puteri. Un Parlament care să aibă ultimul cuvânt. Indiferent de enormitatea sau ilegalitatea căruia îi va conferi titlu de lege. Dacă le va reuşi planul, chiar nu vor mai conta MCV-uri sau atenţionări din partea diplomaţilor străini acreditaţi la Bucureşti, care refuză să accepte acest abuz de imunitate.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS