Deputaţii au respins, marţi, cererea privind încuviinţarea arestării preventive a deputatului Florin Popescu.  224 de voturi „împotrivă” şi 78 „pentru”. O nouă erijare a parlamentarilor în procurori. O nouă sfidare.

Pentru cei 224 de deputaţi care au votat împotriva arestării preventive, pentru cei care s-au erijat în procurori în situaţia lui Adrian Năstase, a lui Miron Mitrea, Vlad Cosma, Varujan Vosganian, Borbely Laszlo, Ovidiu Silaghi, Victor Paul Dobre, Ion Stan, Gheorghe Coman şi a altora, şi a altora, principiul independenţei Justiţiei nu este nici nenegociabil, nici sacrosanct. De altfel, majoritatea covârşitoare a parlamentarilor români gândesc aşa. De ani de zile, s-au obişnuit să se facă luntre şi punte pentru a-şi salva colegii intraţi la ananghie penală. Un gest făcut doar în virtutea unei fraternizări la care se recurge pragmatic, prevăzător. În ideea că, mâine, va fi nevoie de un zid uman pentru propria protecţie.

O anomalie posibilă datorită unei prevederi (strâmbe, din punctul meu de vedere) din Constituţie: art. 72, alin. 2, care spune că “deputaţii şi senatorii (…) nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte” şi asta, doar “după ascultarea lor”. Stupid. Sfidător la adresa noastră, a tuturor. Nu văd raţionamentul pentru care procurorii trebuie să aibă acceptul Parlamentului pentru a cerceta un parlamentar suspectat de încălcarea legii ori pentru a reţine un parlamentar, pentru fapte care nu au legătură cu discursul lor politic. Pentru că în Constituţie nu se spune niciunde că Parlamentul este cel care judecă. Nu se spune că Parlamentul are răspunderea începerii urmăririi penale. Nu se spune că Parlamentul trebuie să ancheteze el însuşi o faptă aflată în atenţia procurorilor. În plus, din acest text de lege rezultă că imunitatea priveşte opiniile exprimate de la tribuna Parlamentului, de exemplu, nicidecum posibile acţiuni penale comise de un parlamentar. 

Cu toate acestea, însă, majoritatea îşi permit să ignore Legea fundamentală şi să abuzeze de imunitate. Pentru că nimeni, în momentul de faţă, nu îi poate sancţiona pentru acest derapaj – nici măcar de electorat nu pot fi sancţionaţi, pentru că se ascund sub votul secret. Prin regulamentele de funcţionare ale celor două Camere, s-au pus deasupra Constituţiei. “Senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului”, au decis la aliniatul 1 al articolului 172 din Regulamentul Senatului. Nu amintesc, însă, ca subpuncte, niciun fel de condiţii în care un parlamentar se bucură de imunitate. Nici situaţiile în care îşi poate pierde această protecţie în faţa Justiţiei.

Şi deputaţii şi-au luat măsuri pentru a face faţă cu brio Justiţiei. Din primul articol al Secţiunii “Imunitate parlamentară”, din Statutul deputatului, rezultă clar că şi ei mototolesc Constituţia: “Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării”. Şi, ca şi când nu era suficient, îşi subliniază dreptul de a ignora prevederile constituţionale, de a se autoplasa deasupra puterii judecătoreşti. În baza aliniatului 3 din articolul 193, cei din Comisia Juridică şi-au conferit dreptul de a se amesteca în treburile Justiţiei şi de a decide dacă probele aduse de procurori sunt bune sau nu, dacă există sau nu “motive temeinice”, dacă acestea plac sau nu şi, abia apoi aprobă, sau nu, cererea de ridicare a imunităţii parlamentare. Aşa arată, în viziunea majorităţii parlamentarilor noştri, egalitatea şi separaţia puterilor în stat, aşa se traduce respectul faţă de Constituţie.