Cătălin Dorian Florescu. Foto: Arhiva personală

În plin comunism, în anii ’80, a plecat definitiv din ţară. Părinţii săi erau în căutarea unui tratament pentru el, care acasă nu îi putea fi oferit. Deşi iniţial Elveţia fusese ţara prin care trebuia doar să treacă pentru a ajunge „acolo de unde proveneau vocile Europei Libere”, i-a devenit a doua patrie. Peste ani, Cătălin Dorian Florescu a ajuns unul dintre cei mai apreciaţi scriitori contemporani de limbă germană din Europa, debutând în 2001 cu romanul autobiografic Vremea minunilor.

Cătălin Dorian Florescu a fost de curând „acasă”, la Timişoara, motiv pentru care l-am invitat la un dialog al cărui punct de plecare l-am ales a fi o zi din vara anului 1982. Vorbeşte despre plecarea din ţară care a stat, ca întreaga viaţă în comunism, sub auspiciile cuvântului frică, despre lumea, despre oameni pe care i-a lăsat în urmă aici, despre modul în care a resimţit despărţirea de ţară, despre geneza unora dintre romanele sale, ale căror teme recurente sunt însingurarea, izolarea, dar în final reuşita, supravieţuirea.

„Cât timp ne trebuie ca să ne pierdem frica? O revoluţie? O viaţă?”

CV Cătălin Dorian Florescu

Născut la Timișoara în 1967, Cătălin Dorian Florescu trăiește în Elveția din 1982.

A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenții de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist.

A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001; Humanitas, 2022), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006), Zaira (2008, Humanitas 2023), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011; Humanitas, 2022), Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, Humanitas, 2016), Der Feuerturm (Turnul de foc, 2022) și volumul de povestiri Der Nabel der Welt (În buricul pământului, Humanitas, 2019).

Pentru romanele sale a primit diferite premii, printre care și cel mai important premiu literar elvețian, Swiss Bookprize, în 2011.

(Sursă CV: Humanitas)

În Vremea minunilor, în descrierea episodului plecării din Republica Socialistă România, în acea zi de august 1982, folosiţi de câteva ori cuvântul frică. Aveaţi 15 ani, domnule Cătălin Dorian Florescu. Ce înţelegea copilul de atunci din semnificaţia acestui cuvânt, din posibilele repercusiuni pe care le-ar fi avut ratarea ieşirii din ţară şi cum a ajuns să înţeleagă?

Într-o proză scurtă cu titlul În buricul pământului mă întorc la acel sentiment, pe care oricine a trăit într-o dictatură îl cunoaşte atunci când se apropie de zone tabu. Tabu este persoana dictatorului, tabu sunt şi slăbiciunile şi greşelile lui, sunt şi anumite cuvinte excluse din vocabular sau ideea că dictatorul nu ar ştii totul şi nu ar fi desăvârşit. În dictaturi există graniţe peste tot, limite care nu trebuie depăşite, frontiere, vizibile şi invizibile. Şi în lumea paranoidă a dictatorului român existau cuvinte tabu, aşa cum în universul lui Putin războiul nu trebuie numit război, barbarismul rus trebuie numit lupta împotriva fascismului, alb este negru etc. În realitatea ireală a unei dictaturi, frica de a depăşi anumite limite, chiar şi fără să vrei, este prezentă tot timpul, face să te cenzurezi singur, să te ţii singur sub observaţie. Adevărata şi iscusita reuşită a dictaturii este să te transforme în propriul tău cenzor. În acel moment, evitând zonele tabu, dispare şi frica şi începi să trăieşti o viaţă „normală” într-un sistem cu totul anormal. Rusia de astăzi, poate chiar din totdeauna, este exemplul cel mai viu.

La plecarea din ţară eram prea mic pentru ca să fiu transformat de comunism în acest fel, dar omul învăţa şi prin modele. În dictatură, copiilor nu le era străină frica, pentru că o vedeau la părinţi sau o simţeau plutind în aer. Auzeau de oameni închişi, oameni care încercaseră să fugă din ţară, îi auzeau pe părinţi discutând în şoaptă, ştiau ce înseamnă o viaţă plină de lipsuri. După cum vedeţi, există mai multe faţete ale fricii în sisteme dictatoriale şi falite economic: frica de a nu găsi ce să dai de mâncare copiilor, cunoscută de români în anii ’80, frica de a intra pe mâna Securităţii, de a fi turnat, de a fi închis, de a fi stigmatizat, de a avea ceva „la dosar” etc.

Multe din aceste frici apar în romanul meu Vremea minunilor, dar nu sunt fricile copilului, ci ale adulţilor. Nu numai copilăria protejează de această experienţă a fricii, dar şi o situaţie, poate singura, care e mai puternică decât toate aceste frici: boala. Băiatul este bolnav, fricile lui au alt caracter. Dar această boală, paradoxal, dă familiei motivul – unul din puţinele motive – de a părăsi ţara. Boala că şansă? Povestea îi duce pe tată şi pe fiu până în America unde apar alte faţete ale fricii: frica de a nu înţelege limba vorbită de ceilalţi, frica de a fi străin şi tratat ca atare, frica de neant.

Începutul romanului are loc în faţa tabuului cel mai desăvârşit al unei dictaturi: graniţele ei fizice. Nu trebuie să le amintesc românilor câţi oameni şi-au riscat viaţa şi chiar şi-au pierdut-o încercând să treacă peste aceste graniţe. În roman, tânărul povestitor şi părinţii lui se aflau chiar într-un asemenea loc, unde li se va decide soarta. Este un focar total al fricii, pentru că te afli ca sub o lupă şi nu te poţi ascunde niciunde. Puterea celuilalt asupra ta este absolută, nu te mai poţi ascunde în „turmă”, ca înainte. Sunt convins că un copil sau adolescent aflat în cazul povestitorului meu înţelege aceste lucruri, chiar dacă poate simte mai mult fizic sau emoţional frica decât o poate exprima.

În general, ne putem pierde libertatea într-un minut. În dictatura rusă de astăzi, de exemplu, ajunge să spui cuvântul „război” sau să demonstrezi pentru pace. Dar cât timp ne trebuie ca să ne pierdem frica? O revoluţie? O viaţă?

„Mi-am căutat bunicii în cimitirul de pe Calea Aradului, dar nu i-am mai găsit…”

Descrieţi în această carte o scenă răvăşitoare care o are în prim-plan pe bunica dumneavoastră, pe care o lăsaţi plângând în ziua în care vă duceţi să vă luaţi rămas bun; era ultima zi în România. Pe atunci, plecările pe termen nedefinit în Occident sau o rămânere ilegală în Vest echivalau, în general, cu o despărţire definitivă de lumea, de oamenii rămaşi în ţară. Aţi mai întâlnit-o?

În cazul nostru plecarea nu era definitivă, călătoria era limitată la un tratament medical. Ceea ce nu însemna că părinţii nu se gândeau exact la acest lucru, dar pentru că trăiam pe plaiurile fricii, lucrul acesta nu se spunea nimănui, frica faţă de aproapele tău era prea mare.

Cred că bunica ştia. Am revăzut-o imediat după aşa-zisa revoluţie, în anul 1990, când m-am întors în ţară. După ce bunicul murise în anii ’70, trăia singură în micul apartament dintr-un bloc ridicat în anii interbelici, pe strada Paris. Ce coincidenţă: fusese profesoară de franceză şi avea o impresionantă bibliotecă în franceză, aproape toate cărţile fiind din ediţia întâi. Parisul însă l-a văzut numai la colţurile de stradă, acolo unde, pe o plăcuţă, stătea scris numele acestuia… Dar îmi place să cred că mergând dimineaţa spre piaţă şi ajungând la colţul străzii Paris intra pe Champs Elysees şi vedea în depărtare Arcul de Triumf. Iar când seara se ducea la Operă vedea, la celălalt capăt al Parisului, Turnul Eiffel.

Este înmormântată în cimitirul de pe Calea Aradului, împreună cu bunicul. De curând i-am căutat acolo, dar nu i-am mai găsit. Le-am pierdut urma. Poate s-au plictisit şi au plecat la Paris, iar în unele nopţi calde se plimbă braţ la braţ prin Montmartre…

„Iniţial Elveţia a fost ţara prin care trebuia să trecem ca să ajungem acolo de unde proveneau vocile Europei Libere”

De ce aţi ales, la plecarea din România, Elveţia? Are vreo legătură opţiunea aceasta cu bunicul dumneavoastră matern care a locuit, o vreme, în Elveţia, la Dornach?  Cum a ajuns acolo?

Nu pot spune mare lucru pentru că nu cunosc detalii despre cum a ajuns el în Elveţia, în anii ’30. Ştiu doar că bunicul meu începuse să orbească în tinereţe şi s-a dus la tratament. Dar să nu uităm că anii interbelici erau o perioadă în care în România se succedau o mulţime de guverne de toate culorile politice, în care se duceau lupte de stradă, în care fascismul de tip românesc îşi trăia apogeul, în care regele instaura dictatura regală, deci lucrurile nu mergeau prea bine. În general era o societate care dansa pe marginea vulcanului şi care s-a prăbuşit în anii următori. Libertatea era din ce în ce mai îngrădită, dar se putea călători. Iar bunicul meu avea o mică fabrica de cherestea în Bucureşti şi îşi putea permite să facă acest lucru. În timp ce începea să orbească, lumea din jurul lui începea să se schimbe, să se radicalizeze, să nască monştri şi totul s-a terminat în liniştea de plumb a comunismului. Ochii bunicului meu nu au trebuit să citească lozincile din ziare, propaganda totalitarismului, injuriile aduse „duşmanilor de clasă”. Transformarea oraşelor în laboratoare de creare a „omului nou”.  El a perceput comunismul numai cu urechile şi cu nasul. Cine ştie cum o fi sunat dictatura pentru el sau cum o fi mirosit? Eu nu îmi cunosc bunicul decât puţin, a murit când aveam vreo cinci ani. Şi nu îl cunosc decât ca orb. Îl văd în fotografii şezând pe canapea, lângă pomul împodobit de Crăciun, cu ochelarii fumurii.

Noi nu am ales Elveţia, am dat peste ea şi am vrut să rămânem numai peste noapte la un hotel. Dar, uneori, planurile tale cu viaţa nu coincid cu planurile pe care viaţa le are cu tine. Printr-o simplă coincidenţă, o întâlnire pe stradă cu un domn, am rămas aici. Elveţia nu era prea clar conturată în imaginarul omului estic aflat în căutarea libertăţii, deci nu era nici o ţintă pentru noi. Era ţara prin care trebuia să trecem ca să ajungem acolo de unde proveneau vocile Europei Libere, cele care în fiecare seară ne aduceau libertatea în sufragerie, şi anume în Germania.

„Dacă m-aş fi rupt de rădăcinile din trecut, probabil aş fi şters din mine o mare parte din creativitatea mea”

„Toată opera mea, şase romane şi o carte de povestiri, se referă la acelaşi lucru. Pleacă (…) de la momentul în care se lasă totul în spate”, spuneaţi într-un interviu. În plus, în toate acţiunea se petrece (şi) în România. Eraţi un copil când aţi plecat. Ce anume v-a marcat atât de mult încât să resimţiţi despărţirea şi acum, după ani şi ani? Ce v-a legat atât de puternic de ţară?

Îmi este greu de spus. Desigur, puteam să uit România, plecând la 15 ani, puteam să uit limba, întreaga copilărie, prieteniile şi să mă arunc într-o realitate nouă, dar fără rădăcini. O reacţie, atunci când devii emigrant, poate fi aceea de a da la o parte trecutul, a-l estompa pur şi simplu, pentru a nu suferi. Mai ales când ţara natală îţi oferea destule motive ca să vrei să o uiţi: dictatură, mizerie etc. Ca să dau un exemplu din literatura contemporană: tânăra scriitoare italiană de origine română Andreea Simionel a scos de curând primul ei roman, cu titlul Male a est / Răul din est. Este o altă generaţie decât a mea, este generaţia a căror părinţi lucrează în Vest. Este o carte minunată, în care propria durere – lipsa tatălui şi lipsa de iubire în familie – nu este numai resimţită de tânără protagonistă, dar este şi proiectată asupra întregii ţări. Nu a fost cazul meu.

O altă reacţie ar putea fi nostalgia după un acasă pierdut, urmată de petreceri cu muzică populară, sărmăluţe şi tot ce aparţine de arsenalul reînscenării unei lumi pierdute, atunci când te găseşti în diaspora. Dorinţa de a reînnoi legătura cu originile, prin tradiţii şi prin recrearea unei mici insule, a unei lumi cunoscute printre străini. Nici acest lucru nu s-a întâmplat în cazul meu.

Dacă pe deoparte m-aş fi rupt de rădăcinile din trecut, probabil aş fi şters din mine şi o mare parte din creativitatea mea, dar şi din temele care m-au împins să scriu. Dacă aş fi fost nostalgic, aş fi scris probabil într-un fel insuportabil, care nu are nimic de a face cu literatura bună.

La 15 ani nu mai eram copil, dar nici adult nu eram. Avusesem însă deja o viaţă care îmi furnizase o multitudine de imagini, emoţii, momente deosebite care, toate, mă acompaniaseră în exil. Mi le-am asumat întotdeauna, nu a trebuit nici să le ascund, nici să le reneg. Poate şi datorită faptului că părinţii mei, chiar dacă vorbeau de rău regimul, nu denigrau întreaga cultura română. Nu am trăit într-o atmosferă de „îmi e lehamite de ţară”. Da, erau şi sunt probleme, erau şi sunt lipsuri, însă cultura şi universul românesc treceau dincolo de ele. Altfel decât literatura unei Herta Müller, literatura mea provine dintr-o sursă de tandreţe şi iubire a faţă de meleagurile natale, nu de dispreţ. Chiar dacă nici eu, ca şi ea, nu uit că există zone sumbre.

În plus mie îmi place continuitatea şi asta în timpuri discontinue ca cele actuale, în care fragmentarea vieţii e puternică. Virtualizarea şi fragmentarea vieţii sunt cei doi piloni ai uitării de sine. Eu nu am uitat de mine, mă implic pentru a păstra relaţiile umane vii şi de aceea îmi este foarte importantă şi legătura cu rădăcinile mele.

Pe scurt: nu „resimt despărţirea”, cum spuneţi, nu scriu despre România dintr-un sentiment de durere, dintr-o rană, dintr-o lipsă. Văd o mare bogăţie de poveşti, de drame, de istorie şi cultură, de personaje interesante, de tragedie, dar şi de umor, ceea ce mi se întâmplă rar sau deloc în Vest. Literatura Hertei Müller pare să provină dintr-o rană, dintr-o lipsă. A mea, nu.

După 1990 nu aţi luat în calcul o reîntoarcere acasă? Dacă acasă mai este, mai era în România.

Imediat după revoluţie m-am reîntors în ţară de mai multe ori, am străbătut-o în lung şi în lat, dar nu se mai punea problema întoarcerii. Eram deja de opt-nouă ani în Vest, studiam, aveam prieteni şi, mai ales, părinţii erau acolo. Nu cred că „acasă” mai era în România. România era mai degrabă, deja de pe atunci, un mănunchi de amintiri din copilărie, de imagini şi momente dintr-o viaţă trecută. Mă identificam, desigur, cu tot ceea ce însemna viaţa românească. Am ajuns prima oară în România prin primăvara lui 1990, era încă o societate în pline turbulenţe, FSN preluase puterea, erau conflictele din Transilvania între români şi unguri, erau demonstraţiile anti-FSN, la Bucureşti. Mă identificam cu tot ce însemna suferinţa românească, dar eram un tânăr care îşi vedea firul vieţii în Vest, cu o puternică influenţă estică.

„A vedea mai mult decât îţi oferă realitatea, asta este creativitatea”

Toate romanele dumneavoastră sunt ample, acţiunea întinzându-se pe zeci şi zeci de ani. La fel, documentarea. Şi fiecare a fost precedat de călătorii de cercetare, mai lungi sau mai scurte, în România, prin sate bănăţene sau în Delta Dunării, în Alsacia şi Lorena, la Bucureşti sau chiar la New York. Cum aţi descoperit oamenii sau poveştile care v-au inspirat în crearea personajelor?

Sunt mai multe nivele pe care aş vrea să le descriu. Atunci când eşti în mişcare, când te interesează viaţa şi oamenii, deci când eşti în contact viu cu lumea exterioară, dai uneori în acest fluviu al vieţii de ce îţi trebuie ca îţi hrăneşti creativitatea. Am scris Maseurul orb, pentru că prietenul meu, poetul Robert Şerban, mi-a povestit într-o dimineaţă la cafea de un maseur orb care avea 30.000 de cărţi şi care le dădea pacienţilor săi cărţi, pentru a-i citi din ele, în timpul masajului.

Am scris romanul Zaira pentru că atunci când mă aflam la Timişoara şi prezentam Maseurul orb, cineva mi-a vorbit de reîntoarcerea Zairei din exilul american. Nu m-a captivat aşa ca şi povestea maseurului, dar imediat după ce am întâlnit-o am ştiut că este o poveste mare.

Am scris Bărbatul care aduce fericirea, pentru că atunci când mă găseam la Washington şi mă documentam pentru Zaira, am cunoscut în biblioteca Congresului – cea mai mare din lume –, un personaj minunat, care m-a inspirat să scriu cartea şi pe care apoi, tot pentru documentare, l-am vizitat de mai multe ori la New York. Cu care chiar am călătorit până în Florida.

Sau am scris romanul Turnul focului pentru că, aflându-mă la Bucureşti în căutarea culiselor pentru un alt roman, am dat de acel turn, Foişorul de foc, pe timpuri cea mai înaltă clădire din oraş, care într-un fel a fost martorul a 100 de ani de istorie. De aceea romanul începe cu construcţia lui 1892 şi se termină în zilele revoluţiei.

Dar mai mult decât această succesiune de întâmplări şi întâlniri contează viziunea pe care o ai asupra vieţii, relaţionarea puternică şi poetică cu lumea exterioară, care te face să priveşti un turn gri şi neînsemnat şi să-i vezi însemnătatea ca un martor incoruptibil al unor timpuri tulburi. Sau, ca în romanul Bărbatul care aduce fericirea, să îţi închipui că fluviul East River, care curge pe lângă cheiurile Manhattanului, îşi încetineşte cursul şi priveşte din adâncurile sale, ca şi când ar fi o fiinţă, cum în timpul unui ger puternic din anul 1900 emigranţii din New York îşi duc la port copiii care au murit îngheţaţi. Acolo vor fi urcaţi pe nava oraşului, care îi va duce la cimitirul săracilor. Deci râul este o fiinţă care participă la durerea umană.

A vedea mai mult decât îţi oferă realitatea, a vedea potenţialul a ceea ce se ascunde în lucruri, a vedea dincolo de carcasă, asta este creativitatea. În cele din urmă este un act de îndrăgostire, pentru că şi atunci când ne îndrăgostim, credem că vedem mai mult decât aspectul fizic al unui om. îi vedem esenţa, sufletul. Aşa scriu eu cu plăcere literatură şi mă sustrag dictatului realismului crud.

„În România aş fi fost printre ai mei şi totuşi un altul”

Însingurarea, izolarea, dar în final reuşita, supravieţuirea sunt teme recurente în romanele dumneavoastră. Există un fir care le leagă, din acest punct de vedere, de propriul dumneavoastră destin?

Au existat desigur momente în care m-am simţit singur şi alienat lumii în care trăiesc. Poate din cauza exilului, poate din cauza bolii. Nu poţi fugi din faţa lor, rămân cu tine toată viaţa. Dar acest lucru mi s-ar fi întâmplat şi în România, cel puţin din cauza bolii. Este o muncă psihică intensă, aceea de a compensa ceea ce ţi-a luat boala. Umorul, scrisul, modul meu extrovert m-au ajutat. În România nu există mai nimic pentru persoane cu handicap. Puţin, în ultimii ani, lucrurile s-au schimbat, dar multe au rămas la fel: uitaţi-vă numai la trotuarele din oraş, la transportul public, la accesul în clădiri etc. etc. În România aş fi fost printre ai mei şi totuşi un altul.

În ceea ce priveşte exilul, s-au simţit oameni înstrăinaţi de ei însuşi şi de lumea exterioară, care nu au plecat niciodată din ţară. În timpul comunismului se numea „exilul interior”. Şi sunt convins că şi acum există mulţi care nu se simt „acasă” în propria lor ţară. Dar ca să revin la întrebare: da, personajele mele sunt toate în pericol, dar sunt reziliente. Poate zona de contact între mine şi ele este rezilienţa.