Conflictul din Ucraina e departe de a se încheia, iar Rusia nu vrea doar întreaga Ucraină în sfera ei de influență, ci vrea un nou aranjament de securitate în Europa. În plus, în ultima vreme, asistăm la o înteţire a declarațiilor belicoase, a măsurilor și contra-măsurilor anunțate de Occident și de Rusia. 

L-am invitat pe Armand Goşu, profesor de istorie, specialist în spaţiul estic, la un dialog. Un dialog pe teme ce converg crizei din Ucraina şi dorinţei de expansiune a Rusiei: de la modul în care acestea ne pot afecta direct, la modul în care acest conflict şi-ar putea găsi rezolvarea. "Proiectul Occidentului ar trebui să fie extinderea până la Vladivostok, adică integrarea Rusiei", conchide Armand Goşu.

„Rusia vrea un fel de Yalta 2.0, pe care să-l negocieze cu SUA”

Ministerul rus de Externe declara, recent, că între NATO şi  Rusia nu mai există niciun program de cooperare, o declaraţie făcută la mai bine de un an de când NATO a anunţat, în aprilie 2014, după anexarea Crimeii, încetarea cooperării cu Rusia. Cum s-a ajuns la criza din Ucraina, la anexarea de către Rusia a Crimeei și, acum, războiul din estul Ucrainei?

Acumularea unor mari erori politice, atât în Vest, cât și în Rusia, a dus la izbucnirea acestei crize. Subliniez, totuși, că erorile lui Putin sunt mult mai grave, cu consecințe pe termen mediu și lung. Ele decurg dintr-o gravă neînțelegere a ceea ce este Ucraina, a modului în care funcționează aceasta. Putin a ocupat și a anexat Crimeea, teritoriu aflat în componența Ucrainei, aruncând în aer întregul sistem de securitate post-Război Rece. De atunci încoace nimeni nu mai are încredere în niciun fel de garanții, iar statele aflate la marginea UE și a NATO se simt amenințate de o Rusie agresivă, imprevizibilă, dornică să-și ia cu orice preț revanșa, pretinzând că nu e suficient de respectată și ascultată la Washington.

Ce vrea, de fapt, Rusia? Din istorie, știm că teritorii. Se va mulțumi cu Crimeea?

Ar fi o mare eroare să ne închipuim că Rusia se va mulțumi cu anexarea Crimeei și cu un statut special de autonomie pentru regiunile Donețk și Lugansk, unde a sprijinit proclamarea a două republici populare secesioniste. Nu, Rusia vrea întreaga Ucraină în sfera ei de influență, vrea un nou aranjament de securitate în Europa, un fel de Yalta 2.0, pe care să-l negocieze cu SUA. Obiectivul strategic este revenirea la sferele de influență, Moscova rezervându-și fostele republici sovietice, pe care să le adune într-o Uniune Euro-Asiatică – unde nu acceptă nicio interferență din partea Occidentului – și updatarea statutului Rusiei, care vrea să se constituie într-un pol de putere mondială, într-o lume multipolară.

Din păcate pentru Rusia, Kremlinul gândește și acționează potrivit pattern-urilor din secolul al XIX-lea, care nu se mai potrivesc cu realitățile secolului XXI. Din fericire pentru Occident, Rusia de astăzi este într-un declin evident – demografic, economic, social, științific, industrial. Asta nu o face mai puțin amenințătoare, datorită uriașului arsenal nuclear pe care-l posedă. De aici și grija cu care Occidentul își calibrează răspunsul.

„Berlinul n-are empatie față de temerile balticilor, ale polonezilor sau ale românilor”

Ați vorbit despre acumularea unor greșeli politice atât în Vest, cât și în Rusia…

Occidentul nu are o politică comună față de Rusia, ceea ce îi permite Moscovei să câștige puncte printr-un joc diplomatic sofisticat. Dacă Washington și Bruxelles și-ar coordona linia politică, evoluția evenimentelor ar fi putut arăta altfel. Problema este că, după 2008, Washington-ul a fost mai puțin interesat de Europa Centrală și de Est, dezamăgindu-și prietenii din aceste capitale.

După ce Washington-ul s-a retras de pe continentul european, cum natura are oroare de vid, locul lăsat liber a fost ocupat de Germania, țara care a avut cel mai mult de câștigat de pe urma crizei economice. Numai că Berlinul n-are niciun fel de empatie față de temerile balticilor, ale polonezilor sau ale românilor, pe care i-a mai împărțit odată, cu URSS, în 1939. De frica rușilor și germanilor, central-europenii fug la Washington, cerând SUA să nu abandoneze Europa Centrală și de Est. Rușii nu-s orbi și văd tot acest joc diplomatic, se folosesc de el ca să submineze încrederea în NATO, în SUA, în valorile Occidentului. Rezumând, Occidentul nu are o politică coerentă față de Rusia, navigând între containment și engagement. Nu și-a formulat o ofertă clară față de Ucraina, de Republica Moldova, de Georgia. A birocratizat deciziile privind Rusia, ceea ce se traduce într-o politică greoaie, printr-o lipsă de reacție. A pierdut capacitățile de analiză privind Rusia, iar centrele de analiză de la Bruxelles, Berlin, Paris sunt birocratizate excesiv, scăzând dramatic nivelul de expertiză.

„Până la campania electorală prezidențială, administația Obama va evita gesturi dramatice”

CV Armand Goşu

 

Armand Goşu este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1986 – 1991) şi doctor cu o diplomă în Istoria Rusiei, obţinută la Universitatea din Moscova (1995 – 1998).
Conferenţiar universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti (din 2004).

Redactor-şef al Revistei 22 (2012 – 2014).

Consilier la Cabinetul ministrului de Externe, pe probleme legate de fostul spaţiu sovietic (2010 – 2012).

Coordonator de programe la Institutul Român de Istorie Recentă (2002 – 2004)

Editor al Anuarului Institutului Român de Istorie Recentă (2002 – 2004).
Secretar ştiinţific de redacţie la „Studii şi Materiale de Istorie Modernă", Editura Academiei Române (1992 – 2001).

Cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române (1991 – 2001).

Cum credeți că va evolua pe termen scurt această criză din Ucraina, la ce ne putem aștepta în următoarele luni?

Această criză va dura mulți ani, nu doar câteva luni. De vreme ce în SUA începe campania electorală prezidențială, Rusia mai are un an și jumătate la dispoziție pentru a-și consolida pozițiile în Ucraina, în vederea unor negocieri cu viitoarea administrație de la Washington. Până atunci, însă, administația Obama va evita gesturi dramatice (cu siguranță nu va face război cu Rusia pentru Crimeea), dar va acțioana discret, împreună cu aliații din Europa Centrală, pentru a consolida capacitatea Armatei ucrainene de a se opune cu succes separatiștilor sprijiniți mai mult sau mai puțin evident de trupele regulate rusești.

Rusia are nevoie urgentă de un coridor terestru care să o lege de peninsula Crimeea, ceea ce va face ca presiunea asupra orașului-port Mariupol, din sudul regiunii Donețk, să crească.

Evoluțiile de pe scena politică ucraineană, din următoarele luni, vor fi decisive. Cel mai probabil, președintele Poroșenko va încerca să-și consolideze puterea la Kiev, în pregătirea campaniei electorale pentru alegerile locale din toamnă. Nu exclud înlăturarea premierului Iațeniuk, mult mai puțin flexibil în negocierile cu Rusia, și aducerea în fruntea Guvernului a unui oligarh apropiat de Poroșenko.

Problema este că situația social-economică și politică din Ucraina s-ar putea degrada tot mai mult, în condițiile scăderii nivelului de trai, a înfloririi corupției, a nepotismului, absenței reformelor care să dea o cât de mică speranță de mai bine, iar rezultatul alegerilor locale din toamnă ar putea consemna o modificare a hărții politice.

Rusia nu va rata ocazia și va încerca să-și consolideze influența nu doar în Donbass, ci și în restul Ucrainei, prin sprijinirea unor forțe politice favorabile. Cel mai probabil, Moscova nu va mai întreprinde operațiuni spectaculoase cum a fost luarea sub control și anexarea Crimeei și pentru că sancțiunile economice și scăderea prețului la petrol i-au mai tocit Kremlinului dinții. Treptat, odată cu scăderea nivelului de trai, Putin se va concentra pe situația din Rusia, pe propria supraviețuire politică, regimul devenind tot mai autoritar.

„Autoritarismul lui Putin a căpătat trăsături totalitare”

De fapt, ce fel de regim este azi în Rusia?

Pentru studenții mei, definesc regimul din Rusia ca unul autoritarist competitiv. Conceptul acoperă mai bine primele două mandate ale președintelui Putin, pentru că din 2012 încoace, odată cu revenirea la Kremlin, pentru un nou mandat de şase ani, de această dată, în urma modificării Constituției, autoritarismul practicat de Putin este tot mai puțin competitiv, căpătând trăsături totalitare. De pildă, cultul personalității practicat astăzi, amintește tot mai mult de perioada stalinistă. Presa este, într-o covârșitoare majoritate, controlată de putere, transformându-se în instrument de manipulare a opiniei publice. Din cauza represiunii, opozanții politici, pentru a nu avea soarta lui Boris Nemțov, fug din țară. Personalitățile publice, cu foarte puține excepții, s-au încolonat în corul celor care laudă puterea. Prea puțini și cu atât sunt mai valoroși cei care au curajul să contrazică puterea, să gândească cu mintea lor, să pună sub semnul întrebării politica promovată de Putin. Mai ales să critice campanie dusă de Rusia împotriva Ucrainei.

„Nu cred că Federația Rusă va supraviețui multă vreme în această formă”

Sancțiunile economice își fac, totuşi, efectele. Cât credeţi că va mai rezista Vladimir Putin?

Odată cu înrăutățirea situației economice, numărul celor care-l vor contesta pe Putin va crește. Este puțin probabil ca el să cedeze puterea. Va încerca să păstreze aparențele cu ocazia alegerilor prezidențiale din 2018, dacă nu va fi înlăturat până atunci printr-o lovitură de palat, cum s-a mai întâmplat în istoria Rusiei. Nu cred, însă, că Federația Rusă va supraviețui multă vreme în această formă, dacă se menține regimul de sancțiuni economice și mai ales dacă prețul petrolului pe piața internațională va continua să scadă, ceea ce va diminua și mai mult încasările la bugetul federal. În condițiile crizei economice și sociale, vom vedea mișcări centrifuge, vom asista la consolidarea unor grupări naționaliste și islamiste în nordul Caucazului, în republicile de pe Volga.

Dar colapsul Rusiei nu este în interesul Occidentului. Vestul ar trebui să fie vital interesat ca Rusia să nu se prăbușească, iar Siberia să nu devină o sursă de materii prime exclusiv pentru China. Viitorul pe termen mediu și lung se joacă de-a lungul graniței ruso-chineze, din Siberia și Orientul Îndepărtat. De o parte a graniței sunt 20 de milioane, dintre care nu foarte mulți etnici ruși, iar de cealaltă parte, 1,5 miliarde de chinezi.

„Pentru următoarele decenii, Rusia va avea de ales între doi potențiali aliați strategici: UE, pilotată de la Berlin, și China”

Dacă problema Rusiei nu este Occidentul, ci China, de ce Vladimir Putin se comportă de parcă ar fi invers?

Din discuțiile pe care le-am avut cu colegii ruși, rezultă că înțeleg foarte bine de unde vin amenințările pe termen mediu și lung. Iar faptul că Serviciul rus de Grăniceri expulzează zilnic câteva mii de chinezi intrați ilegal în Federația Rusă, din Altai până la Vladivostok, confirmă acest lucru. Teoretic, pentru următoarele câteva decenii, Rusia va avea de ales între doi potențiali aliați strategici: Uniunea Europeană, pilotată de la Berlin, și China.

Moscova preferă o piață comună de la Vladivostok la Lisabona, însă a reacționat stupid la ieșirea intempestivă de pe scena de la Kiev a lui Viktor Ianukovici, ocupând Crimeea și anexând-o. Astfel, Rusia a călcat linia roșie a aranjamentului de securitate. Occidentul găsește inacceptabil acest lucru și nu vrea să negocieze sfere de influență cu Rusia. Marile erori ale conducerii de la Kremlin aruncă Rusia în brațele Chinei. Moscovia, Imperiul rus, URSS, toate s-au vrut puteri europene, în primul rând. Putin a rupt această tradiție și optează pentru China. Crede că Occidentul vrea să-i fure fostele republici sovietice din Uniunea Euro-Asiatică, marele lui proiect geopolitic. UE nu vrea să fure nimănui nimic. Fostele republici sovietice bat la ușa UE și NATO și așteaptă. Deocamdată, degeaba. Pentru că Occidentul nu le-a inclus în niciun proiect, pe termen scurt sau mediu.

„Aceste acumulări de declarații belicoase indică revenirea la logica Războiului Rece”

La anunţul NATO, că-şi va întări apărarea colectivă în Europa de Est, Vladimir Putin anunţă că Rusia îşi va întări arsenalul nuclear. Apreciaţi că există riscul ca situaţia să se deterioreze, ca Rusia să treacă la atac, să se lanseze într-un război convenţional?

Aceste acumulări de declarații belicoase, măsuri și contra-măsuri anunțate de Occident și de Rusia indică revenirea la logica Războiului Rece, în ciuda asigurărilor că n-ar fi așa. Tensiunile vor escalada, nu doar din cauza Ucrainei, ci și a avansării lucrărilor la Scutul american anti-rachetă, care ar putea transforma arsenalul nuclear rusesc într-un depozit de fier vechi, de vreme ce Kremlinul nu mai poate șantaja Washington-ul cu amenințarea atomică. Frecvența cu care președintele Putin vorbește despre arsenalul nuclear sugerează că Rusia încearcă să transforme potențialul atomic într-unul politic. Nimic nu sună mai înspăimântător.

În ultimele luni NATO a schimbat abordarea și răspunde la mutările Kremlinului. Recent, Alianța a anunțat triplarea numărului militarilor din Forța de Reacție Rapidă, care ajunge astfel la 40.000 și începe revizuirea politicii nucleare, ceea ce înseamnă că ar putea redisloca în Europa rachete cu încărcături nucleare.

Întrebați de război convențional. Cred că în tactica și strategia militară rusească s-a petrecut o adevărată revoluție, acum accentul se pune pe războiul hibrid. Nu mă aștept la un război clasic, convențional, ci la utilizarea unor elemente de război convențional, în funcție de situația particulară.

„Maturitatea clasei politice poloneze mă face să cred că nu va inflama inutil relația cu Moscova”

Anul trecut a fost relansat Parteneriatul strategic cu Polonia, care are menirea de a consolida flancul estic al NATO. În plus, una dintre primele vizite externe ale preşedintelui Klaus Iohannis, după preluarea mandatului, a fost la Varşovia, unde s-a întâlnit cu Bronislaw Komorowski. Între timp au avut loc alegeri prezidențiale, Polonia are un nou preşedinte. Cum estimaţi că ar putea fi influenţat parteneriatul strategic?

Andrzej Duda își va începe mandatul în primele zile ale lunii august.  Însă Polonia se pregătește de o campanie electorală parlamentară lungă și dură. Sondajele de opinie sugerează schimbări importante în materie de intenție de vot. Platforma Civică, a actualului premier Ewa Kopacz, ar putea să treacă în opoziție. Abia după alegerile din octombrie și formarea noului Guvern vom putea avansa pe agenda relației bilaterale.

Parteneriatul stategic România – Polonia, relansat de Rusia, odată cu ocuparea și anexarea Crimeei, este mai consistent tocmai în domeniul securității și apărării. Nu m-aș încumeta să dau verdicte privind viitorul parteneriatului. Totuşi, într-un scenariu pozitiv, alegerea lui Duda, pro-american, critic al Moscovei, în tradiția Partidului Lege și Dreptate, cu disponibilitatea anunțată în campania electorală pentru o implicare și mai mare a Poloniei în Ucraina, ar putea conduce la consolidarea parteneriatului cu România, sub umbrela Washington-ului. Într-un scenariu negativ, la fel de plauzibil, venirea la guvernare, după alegerile parlamentare, a lui Jaroslaw Kaczynski, președintele partidului Lege și Dreptate, și reluarea liniei politice din 2005 – 2007, ar putea înrăutăți relațiile Poloniei cu Germania, context în care, cunoscute fiind sensibilitățile pro-germane ale președintelui Iohannis, Bucureștiul s-ar putea îndepărta de Varșovia.

Maturitatea clasei politice poloneze mă face să cred că viitorul președinte și Guvern de la Varșovia nu vor schimba datele relației cu Berlinul și nici nu vor inflama inutil relația cu Moscova.

„Mi-e teamă că suntem o națiune care, într-un moment de criză dramatică, nu poate fi mobilizată”

România şi Polonia vor găzdui centre de comandă ale NATO. E pregătită România să reacţioneze la o ipotetică diversiune din partea Rusiei, care vizează testarea forţei de reacţie a NATO?

Nu cred că-și imaginează cineva că România e pregătită să facă singură față unei agresiuni, mai ales asimetrice. Întrebarea este dacă NATO sau SUA, principalul aliat al României, vor avea suficiente resurse dislocate aici pentru a se opune cu succes unei diversiuni. Bucureștiul așteaptă întăriri. Dar, oricum, depinde de tipul de diversiune pe care un inamic l-ar iniția împotriva României. Mă îngrijorează neîncrederea populației în conducerea statului, în clasa politică, în instituții. Dacă e îndreptățită sau nu această neîncredere, nu discut acum. Mi-e teamă că suntem o națiune care, într-un moment de criză dramatică, nu poate fi mobilizată de o elită coruptă, cu o cotă de încredere la nivel de avarie, ceea ce o lipsește de legitimitate.

Ambele state sunt direct vizate şi de ofensiva propagandistică şi politică a Rusiei. Se vorbeşte mai cu seamă de recurgerea Rusiei la metode subversive. Cum ne-ar putea afecta?

De la atacuri cibernetice, care au în Polonia – am văzut recent un raport, o frecvență nemaiîntâlnită –, la scandaluri politice care scad încrederea populației în elita politică din România și Polonia. Ca să înțelegeți cum ne-ar putea afecta, amintiți-vă de paralizia instituțiilor ucrainene în momentul în care „omuleții verzi” ocupau Crimeea. Nici o reacție, doar declarații contradictorii și multe cazuri de trădare, când unități întregi militare, secții de poliție au trecut de partea Rusiei, fără să reziste o secundă agresiunii militare. Imaginați-vă un scenariu în care România va fi aruncată într-o criză politică fără precedent: premierul nu se întoarce în țară, nici nu poate fi dat jos pentru că nu se formează o altă majoritate în Parlament, și până în toamnă nu mai poți introduce o nouă moțiune de cenzură, cu instituții care acționează haotic, politizate în exces, conduse de tot felul de incompetenți, cu cel mai mare partid care face implozie… Cum vă sună? Rusia are cel mai bun aliat cu putință în această clasă politică.

„E nevoie de un corp de experți pe Est, care să cunoască realitățile din contact direct, nu din literatura de specialitate”

S-a vorbit la modul general despre modelul polonez. Sectorial, în politica externă și de securitate pe segmentul Est, există ceva în Polonia care ar putea fi preluat de către România?

Aș începe cu formarea unui corp de experți pe Est, oameni care să facă terenul, să cunoască realitățile din Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Caucazul de Sud, Asia Centrală, din contact direct, nu din literatura de specialitate. Să știe limbile care se vorbesc în zonă, istoria, civilizația, tradițiile din aceste țări.

Polonezii au centre universitare special dedicate pregătirii acestor experți. În Polonia, ei sunt cu miile și sunt de foarte bună calitate. În mod tradițional, Polonia alimentează cu oameni cu o bună expertiză pe Est nu doar SUA, ci și Canada, Franța, Marea Britanie. Au institute și centre de cercetare, mă gândesc doar cele mai recent vizitate de mine la Varșovia, unde am avut discuții foarte interesante, și unde am prieteni, PISM, de pe lângă ministerul polonez de Externe, și OSW, de pe lângă Guvern. Ultima dată, am asistat la o discuție la OSW cu doi diplomați americani care cu însemnări un bloc note. La încheierea întâlnirii, lăudau expertiza poloneză, „cea mai bună pe Est”.

Cum această criză va mai dura, ar fi fost bine ca anul trecut să fie demarat un program de pregătire. Am și fluturat prin București propunerea, am încercat să conving câțiva oameni politici că România are nevoie de minimum 40 – 50 de experți cu înaltă calificare la Președinție, Guvern, MAE, Apărare, SIE, SRI, că acești oameni se formează în timp, că în cel mai bun caz din 200 de oameni o să iasă 30 – 40 experți de top. Nimic, m-am lăsat păgubaș. E a treia oară când încerc: prima dată când m-am întors de la doctorat, în 1998, când nu mai interesa pe nimeni spațiul estic, toată lumea voia în Vest; altă dată în 2006, la Institutul Diplomatic Român; ultima dată după declanșarea crizei din Ucraina și anexarea Crimeei. După trei eșecuri, declar că mă dau bătut.

„Sunt unul dintre puținii care cred că proiectul Occidentului trebuie să fie integrarea Rusiei”

La finalul anului trecut, două think-tank-uri de la Kiev au publicat un studiu, „Ucraina, România şi Marea Neagră: Oportunităţi în contextul războiului ruso-ucrainean”, care propune punerea bazelor unui parteneriat strategic între România şi Ucraina. Este o propunere pertinentă?

Ca să se concretizeze, ar fi fost necesare câteva condiții, în primul rând o mai mare stabilitate politică la București, dar și la Kiev. Sub presiunea crizei, este greu de construit ceva articulat și durabil. Agendele sunt prea încărcate, prioritățile sunt altele. Ținând seama de faptul că această criză se va prelungi, utilitatea acestui parteneriat strategic este indiscutabilă.

Cum ar răspunde acest parteneriat intereselor României?

România este la marginea Occidentului instituționalizat, controlează frontiera NATO și UE spre Est, este un avanpost al Vestului la Marea Neagră. Interesul strategic al României, mai mult decât al SUA, Danemarca, Italia – ca să dau doar câteva nume de țări care sunt colege de club cu România – este ca la granița ei estică să domnească stabilitatea, predictibilitatea, prosperitatea, securitatea. România va fi încă multă vreme de acum încolo granița de Est a NATO și UE. Este vital pentru România ca vecinii ei estici, Republica Moldova și Ucraina, să fie state puternice, cu instituții solide, reformate, compatibile cu modelul occidental, ceea ce s-ar realiza prin operaționalizarea documentelor semnate anul trecut la Bruxelles, adică Association Agreement și DCFTA, ceea ce înseamnă 80% din aquis-ul comunitar. Deci, prin aceste instrumente numite parteneriate strategice, încheiate cu Republica Moldova și Ucraina, România își va putea promova mai bine interesele în relațiile cu aceste două țări, consolidându-le și sprijinind modernizarea lor.

Pe termen lung eu sper ca frontiera Occidentului să avanseze spre Est. Sunt, însă, unul dintre puținii care cred că proiectul Occidentului trebuie să fie extinderea până la Vladivostok, adică integrarea Rusiei.