Foto: Arhivă personală Andrei Partoș

„Turiştii spuneau că Radio Vacanţa Costineşti e ceva unic”

S-a spus despre Radio Vacanţa Costineşti că a fost singurul post de acest gen din Europa de Est. Aşa e?

Dacă atunci aş fi circulat prin Europa, v-aş putea răspunde, dar eu nu am putut ieşi din ţară, nu am avut voie nici măcar să-mi văd rudele din Ungaria. Turiştii, însă, cei mai mulţi din Est (cehi, polonezi, ruşi, unguri), spuneau că e ceva unic; nu îşi imaginau că mai e un loc asemenea Costineştiului, unde se fac interviuri în direct, unde se fac interviuri cu mari vedete, unde e difuzată multă muzică străină, unde sunt transmisii în direct, concursuri de miss în fiecare săptămână, făcute pe plajă.

Veneau şi oameni din lumea teatrului, din film, caricaturişti, oameni din zona simfonică, din lumea sportului. Nadia Comăneci, de exemplu, a stat în velele Amiral, de la Vox Maris, aproape trei luni, Ivan Patzaichin și familia nu au lipsit nicio vară. Campioana Carmen Bunaciu era de-a noastră. Erau mulţi alţii îndrăgostiţi de locul acela, situaţie la care, zic eu, am contribut şi noi, cu Radio Vacanţa.

„Am făcut o Gală Rock la 6 dimineaţa”

Care era atmosfera în discoteci? Înţeleg că unele aveau program şi în timpul zilei, oamenii veneau de pe plajă, la prânz. Un exemplu era Ringul.

Da, la Disco Ring era program de la ora 13 la 15; era intervalul de timp în care noi ori comutam la Radio Vacanța Mamaia, ori treceam pe recitaluri, pe concerte care să compenseze lipsa noastră din studio, cât ne duceam la masă. Apoi era programul de seară. La Ring se dansa, erau concursuri de dans, era atmosferă veselă.

La Vox Maris, unde eram eu, programul începea la ora 19. O vreme am avut video-discotecă la ore de prânz, cu filme foarte bune. Am trecut şi prin perioada aia negurosă, cu închiderea discotecilor la ora 22, dar nu a rămas mult timp aşa. Am trecut la ora 23, apoi la ora 24 şi am avut şi perioade până la ora 1 noaptea.

La fel, a fost o perioadă în care spectacolele la Teatrul de vară trebuiau să se termine la ora 22. Se nimerise să fie Serbările Mării, aşa că am propus, şi ni s-a acceptat, să facem o Gală Rock la 6 dimineaţa. Teatrul de vară devenise plin încă de la ora 4, oamenii veniseră să doarmă acolo, pentru că urmau să cânte trupele de vârf ale momentului: Iris, Compact, Holograf, Roşu şi Negru. Toate trupele bune de pe Litoral şi din Costineşti au cântat în acea gală.

La Vox Maris ce rol aţi avut? Era concurenţa Disco Ring?

Eram prezentatorul discotecii la Vox Maris, rolul esenţial pentru o discotecă, pentru că omul de la pupitru face să vină sau să nu vină lumea.

Chestia cu concurenţa nu o percep ca atare. Şi unii, şi alţii am avut publicul nostru. Multă lume a spus că Vox-ul era de fiţe, ceea ce e o minciună proletcultistă. Nu era nicio diferenţă între ele din punct de vedere al banilor, doar că la Ring se putea bea bere la sticlă şi erau mai puţine locuri confortabile, pe când la Vox Maris erau condiţii ca publicul să stea şi la masă şi nu se dădea bere la sticlă. În rest, preţurile erau aceleaşi, să nu uităm că vorbim de acelaşi regim, comunist, nu putea fi un local cu preţuri mari şi unul cu preţuri mici. Eleganţa locului era impusă de confort, de condiţii, la Vox lumea se îmbrăca frumos, se plăteau 50 de lei la intrare, din care 35 de lei era consumaţie obligatorie. Dincolo, la Ring, biletul de intrare era doar zece lei şi consumai cât doreai înăuntru, discoteca era în aer liber şi nu conta prea mult ţinuta.

„Muzica pe care o difuzam eu la Vox Maris şi la Radio Vacanţa, era adusă de mine”

Cum eraţi la curent cu topurile din Occident, din care vă inspiraţi playlist-urile?

Foarte simplu: ascultam muzică de peste tot, achiziţionam muzică de peste tot. Dacă mă refer strict la Costineşti, aveam fiecare dintre noi, zeci de surse: pe de o parte, luam benzile cu Billboard de la Biblioteca Americană şi le copiam, pe de alta venea muzica pe căi ocolite din străinătate, de la prieteni sau de la rude – de la ale mele nu, din păcate, deşi aveam şi eu rude în străinătate. Erau oameni care se ocupau cu asta: să preia, să copieze, să facă benzi şi să le vândă. Şi eu cumpăram de la ei. Apoi, erau piloţii, stewardesele, sportivii care, la întoarcerea în ţară, puteau veni cu discuri. Apoi, informaţia intra prin Europa Liberă, prin BBC, prin Radio Luxemburg, totul era să le asculţi. Nu cred că cineva în România se putea plânge că nu avea cum să ajungă la aşa ceva dacă îşi dorea. Sigur, însă, îţi asumai nişte riscuri… Apoi căutam reviste – unele existau şi la Radio România, dar nu prea ştiau ei de ele, aveau abonament la cel puţin trei publicaţii mari din străinătate. Reviste muzicale citeam la Biblioteca Americană, că acolo venea Billboard-ul, de care vă spusesem, apoi m-am abonat la New Musical Express, la Sounds, prin diverse relaţii, la revistele franceze Best şi Rock and Folk. Nu era totul să ai revistele Popcorn şi Bravo. În zona dumneavoastră, în vestul ţării, oamenii se informau mai uşor, pentru că aveaţi acolo sârbii, ungurii, care erau cu o clasă peste noi la capitolul informaţie şi materiale. Noi, bucureştenii, eram, mai sărăcuţi.

Aşadar, la Radio Vacanţa Costineşti şi la Vox Maris rula muzică de pe discuri, benzi de magnetofon înregistrate, cumpărate de dumneavoastră…

Da, cumpărate de noi, înregistrate de noi. În anii ’80, de exemplu, până şi BTT-ul a ajuns la concluzia că trebuie să facă un contract cu o casă de discuri, şi achiziţiona lunar sau trimestrial nişte discuri single care ne permiteau să facem nişte benzi cât de cât bunuţe. Oricum, muzica pe care o difuzam eu la Vox Maris şi la Radio Vacanţa, era adusă de mine. Și era muzica adusă de artiștii invitați să cânte în direct. La fel făceau și diferiții colegi de la Disco Ring, fiecare difuza ce avea. Cota unui disc-jockey era dată de muzica pe care o aducea şi în felul în care o prezenta.

Spuneţi că o sursă de aprovizionare cu muzică era Biblioteca Ambasadei SUA la Bucureşti. Regimul comunist nu agrea contactele poporului cu străinătatea…

Nu ne era interzis să mergem acolo. Eu, un puşti de 20 şi ceva de ani, am fost de zeci de ori în Biblioteca Americană: am consultat listele, am consultat cărţi, am citit reviste – de exemplu Psyhology Today acolo o citeam –, am văzut filme, mergeam de multe ori acolo cu Sorin Chifiriuc. O cunoşteam, într-adevăr, pe fiica şefei bibliotecii şi pe câţiva oameni de acolo.

Faptul că nu ne puneam problema că suntem filaţi de Securitate e altă treabă, dar să spunem că nu aveam voie, e o minciună. Aveam voie să mergem şi la Biblioteca Franceză, dar acolo era mai puţină muzică interesantă pentru noi atunci. Cu British Council nu am avut tangenţă decât după 1990.

Totuşi, nu aţi intrat în coliziune cu Securitatea?

Nu direct. Am aflat ulterior că am fost filat, dar nu m-a abordat nimeni să îmi spună că nu am voie să merg acolo.

După 1990 aţi avut curiozitatea să verificaţi la CNSAS dacă aţi avut dosar de urmărire?

Am avut această curiozitate şi o am şi acum. Am găsit foarte puţine informaţii şi foarte greu. Am vreo 200 de pagini. Despre perioada 1984 – 1989, de exemplu, nu am nimic. Zilele trecute am făcut cerere din nou, la CNSAS, pentru că vreau să văd şi perioada pe care nu mi-au dat-o încă. Secvenţa pe care v-am relalat-o, cea din 1979,  cu cetăţeanul german pe care l-am lăsat să vorbească la Discoteca Dacia, este în dosar.

Andrei Partoș , cu Lilian Zamfiroiu, la Radio Vacanța Costinești. Foto: Arhivă personală Andrei Partoș

„Citeam şi 30-40 de bileţele pentru o dedicaţie muzicală”

Una dintre cele mai îndrăgite emisiuni la Radio Vacanţa Costineşti era cea de dedicaţii muzicale. Cum intra publicul în legătură cu duneavoastră?

Direct. Venea la uşă. Dar nu numai pentru dedicaţii muzicale. Eu, tot timpul, eram acolo, făceam emisiuni singur sau cu colegii de radio. O vreme am lucrat foarte bine cu Marina Almăşan.

Apoi mi-a venit ideea să fac o listă de dedicaţii pentru Telex Melodii. Mi-am zis: de ce să caut zilnic, să alerg printre benzi – că nu era ca acum, trebuia să cauţi, să asculţi benzi. Şi atunci am făcut o listă cu zece titluri, listă care se năştea din ceea ce ceruseră oamenii la uşa studioului, primii veniți, le afişam la intrare. Se întâmpla ca o piesă să aibă 30-40 de bileţele de citit. Le citeam pe toate.

„Serbările Mării au fost o atracţie unică”

Serbările Mării erau foarte îndrăgite, au făcut, şi ele, istorie. Ce se întâmpla în timpul acestui eveniment, cine îl organiza?

Organizator era BTT-ul, prin intermediul oamenilor din staţiune. Eram o mică echipă: directorul cultural al Stațiunii care, din 1984, a fost Cornel Gogoaşă, cei doi oameni de bază ai lui, Raul Hangu şi Nicki Coitu, şi mai eram eu şi echipa mea mică, formată din doi tehnicieni de la Radio Vacanţa. Mai era un metodist, un grafician, angajați ai Stațiunii. Nouă ni se alăturau oamenii pe care îi aducea BTT-ul, mai exact Divertis-ul și Ars Amatoria.

Ideile erau ale noastre, ale celor amintiți,  la vremea aceea nu aveam de unde să ne inspirăm. Nu puteai, ca acum, să cumperi un format şi să-l adaptezi. Divertișii aveau un scenariu minuțios. Era stabilit traseul lui Neptun  urmat de alaiul de vestalele, după el, cântau, treceau prin Tineretului, prin Dacia, prin Ring, prin Forum şi se încheia la Vox Maris. Se nășteau jocuri de tot felul, de exemplu table, timp de 48 de ore, să stea în cerc, să stea în par, făceam maratoane de dans, concursuri de tras la parâmă. Toate nebuniile care ne veneau în minte de la o ediţie la alta le puneam în aplicare. Unele erau mai inspirate, altele mai sadice (Râde.), dar pe toate le puneam în aplicare, cu acordul şefilor de la BTT, care erau destul de deschişi.

Serbările Mării au fost o atracţie unică. Pot spune sigur că nu a existat ceva asemănător undeva. Erau cel puţin 20 de evenimente în două zile. Amenajam şi o căsuţă matrimonială, unde tinerii se puteau căsători pentru 48 de ore, cât durau Serbările. Veneau oameni din toată ţara doar pentru cele două zile. Staţiunea se dubla, pur şi simplu, atunci. Cei de la Divertis mai aveau un show al lor, un de fel concurs de miss, savuros de-a dreptul. Cele 48 de ore ale Serbărilor Mării nu se pot compara cu nimic din ce am văzut în ultimii 35 de ani. V-o spun fără ezitatre.

La un concurs de miss, în anii 80. Foto: Arhivă personală Andrei Partoș

„Concursurile de miss erau o combinaţie între jocuri de cabană şi jocuri de societate”

Aţi amintit de concursurile de miss de la Costineşti. Înţeleg că erau frecvente.

Sigur că da.

Ce aveau în comun cu concursurile de miss de azi?

Aproape nimic. (Râde) Erau pe glume, pe umor, pe inspiraţie de moment, o combinaţie între jocuri de cabană şi jocuri de societate. La un moment dat, le organizam pe terasa de vizavi de Radio Vacanţa, iar în faţa noastră erau 15.000 – 20.000 de oameni. Am şi fotografii de atunci. Filmări nu am, pentru că nu pe toţi ne-a ajutat Securitatea cu materiale din astea… Eu prezentam împreună cu Ionel Stoica, de la Televiziune, şi la un moment dat, ca să departajăm – în juriu erau Ivan Patzaichin, George Mihăiţă, Ioan Luchian Mihalea – le-am pus pe fete să vorbească una în faţa celeilalte, să-şi spună lucruri neplăcute. Îmi amintesc de două dintre ele care, la un moment dat, au făcut-o cu o vehemenţă neimaginată, până când una s-a enervat şi a înjurat. Lumea a izbucnit în urale. (Râde) În mod sigur, scena nu a fost pe placul unora care au recepţionat momentul. Am făcut concursurile astea la fiecare serie de turişti. În afară de blatişti, care stăteau uneori şi două luni la mare, restul veneau şi plecau după vreo două săptămâni, iar noi trebuia să o luăm din nou de la capăt.

Pe ce criterii erau desemnate câştigătoarele?

De regulă erau şi fete frumoase, dar nu le măsurăm. La un moment dat am introdus, însă, proba cântarului, să părem mai serioşi. Era un băiat care stătea cu cântarul la Costineşti şi ne-a rugat să-i mai facem nişte reclamă, aşa că l-am pus pe el pe scenă să le cântărească. Dar era mai mult de glumă. Nu stătea nimeni să vadă câte kilograme, centimetri din talie sau de la bust aveau concurentele. Era pe reacţia publicului, pe decizia juriului. Nimeni nu lua în serios; probabil, doar fetele.

În vremea aceea erau şi concursuri oficiale de frumuseţe, organizate sub deviza „Muncă, Tinerețe ,Frumuseţe,”. Concursul oficial nu se ţinea pe plajă, ca al nostru, ci la Teatrul de Vară, fiind prezentat de Octavian Ursulescu, de oameni agreaţi de sistem. Un concurs de miss organizat de noi, atunci, nu seamănă cu niciunul de azi.

Mi-aţi spus nişte nume care au făcut parte, la un moment dat, dintr-un juriu. Deduc că se schimba juriul în funcţie de personalităţile care erau în momentul respectiv la Costineşti.

Da, erau mereu alţii, nu exista să nu fie personalităţi în staţiune. De multe ori, însă, organizam concursuri fără juriu şi decidea publicul, în funcţie de durata aplauzelor.

Am inventat tot ce puteam. Totul era happening. Adică, se întâmpla. Găseam o soluţie pentru a se întâmpla ceva. Asta e greu de înţeles acum, ştiu că de aia vă tot miraţi cei mai mulţi care mă auziţi povestind. De exemplu, era un concurs de dans, care trebuia să fie maratonul dansului. Cum era şi ameninţarea pierderii mesei care era cu bonuri, cu program, nu la liber,  trebuia să facem cumva să terminăm. Astel că am pus băieţii să ţină fetele în spinare, apoi am pus fetele să-i ţină pe băieţi, le-am dat mască de gaze, să danseze cu ea pe faţă, doar-doar abandonează concursul. Ei ştiau că, în cazul în care câştigă, primesc două zile în plus, sau alte premii şi nu cedau. Publicul era în delir. Şi în loc să premiem două perechi, am premiat vreo zece.

„La Costineşti, blatismul avea un farmec deosebit”

Costineştiul a fost în anii ’70 – ’80 o staţiune exclusiv a tineretului, a studenţilor şi a elevilor?

În stațiune se acceptau tineri până la 35 de ani. La început de sezon și apoi spre final adică în septembrie veneau cu „trenurile tineretului”. Nu erau numai studenți, erau și sindicaliști tineri, absolvenți sub 35 de ani. Veneau studenți și elevi cu note mari. Veneau echipe sportive. Oamenii în vârstă, cu păr alb, ori erau șefi undeva, ori erau securiști în trecere.

Aţi pronunţat cuvântul blatişti. Ce erau blatiştii în Costineştiul acelor ani, legaţi şi ei de istoria staţiunii?

Blatismul era iniţial asociat cu oamenii care nu plătesc biletul de tren, de tramvai. La Costineşti, însă, avea un farmec deosebit.

Un student care primea bilet de la UASCR (Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România – n.r.) sau de la alte instituţii avea şi prieteni şi pentru ca prietenii să nu rămână acasă veneau şi ei şi stăteau fără să anunţe pe nimeni oficial. Şi atunci pe o singură cartelă mâncau trei-patru persoane. La început era un fenomen uşor tolerat de autorităţi. Apoi, de prin ’72 – ’74 se făceau controale în tabără – blatismul nu avea încă dimensiunile la care ajunsese în anii ’80. BTT făcea controale cu echipa de ordine, aceasta fiind formată din studenţii de la IEFS (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport – n.r.), care erau şi salvamari. La control se găseau într-o cameră şi zece persoane pe două locuri, alteori îi găseau pe unii pe acoperiş, la căsuţe; dormeau pe saltele pneumatice. Localnicii îi mai găzduiau pe copiii ăştia cu cortul în grădini, în curţi. Au fost unele persoane care au asemănat ceea ce se întâmpla acolo cu fenomenul hippy, cu Woodstock-ul…

Când şi-au dat seama că blatismul e un fenomen care nu poate fi stăvilit, au lăsat-o mai moale: mai luau nişte buletine, pe care le dădeau în scurt timp înapoi, i-au mai pus să cureţe cartofi la cantină, alții erau trimiși la muncă patriotică, sau la cules de frunze… Cert e că fenomenul a devenit cvasi-legal. La unele Serbările Mării exista la paradă, o coloană a blatiștilor.

Nu făceau rele, nu erau golani. Înfrumuseţau locul. Unii erau talentaţi, veneau cu chitara şi cântau până strângeau nişte bani ca să aibă ce mânca. Blatismul avea frumuseţea lui, pe de o parte pentru că dubla staţiunea – s-a vorbit la un moment dat că era procentul de trei tineri fără bilet la un student cu bilet. La Costineşti era şi Festivalul de Film, care atrăgea oameni, şi Festivalul de teatru. Aşa se tot mărea Costineştiul, de aveai senzaţia că acolo e o imensă familie.

„Nu ne vindem discoteca!”

Când a fost ultima vară la Radio Vacanţa Costineşti? Cum vi-o amintiţi?

Ultima vară completă a fost în 1989. În 1990 am fost iarăşi interzis.

Cum aşa?

Conducerea Radioului, care nu apucase să se democratizeze – unii nici astăzi nu au înţeles că s-a schimbat ceva –, au zis că eu iau un salariu de la Vox Maris, unde prezentam cu contract pentru că nu mai eram angajat la BTT, şi luam un salariu şi de la radio. Deci eram un boier al noului sistem. Şi atunci am fost pus să aleg. Şi, evident, am optat pentru Vox Maris. Neplăcut a fost că episodul s-a întâmplat în miez de vară. În vara lui 1990 muncitorii de la BTT au făcut mici demonstraţii pe aleile Costineştiului cu „Nu ne vindem discoteca!”. Erau mobilizaţi de tovarăşii de la partid. Credeai că sunt din grupul Divertis, dar nu a fost glumă, ci realitate.

Halucinant… Lozinca preluată de la minerii care făcuseră „ordine” în Piaţa Universităţii.

Exact. Ăia nu-şi vindeau ţara, ăştia nu-şi vindeau discoteca. Trist a fost că oameni cu care eu am colaborat vară de vară, din 1983 până atunci, au acceptat să citească pe post un text redactat de conducerea instituţiei în care se afirma că Andrei Partoş nu mai prezintă la acest post deoarece ia două salarii, ceea ce e inadmisibil.

Deci în 1990 am fost interzis, Ulterior, în 1995, 1996, am revenit şi am avut colaborări cu Nicuşor Năstase, patronul de la Vox, care a preluat Radio Vacanţa, aşa că am mai avut emisiuni chiar şi în vara luii 2000. Nu mai stăteam tot sezonul, dar am sperat că mai pot salva ceva din spiritul Radio Vacanţei. Am fost din nou naiv. Nu se mai putea. Nu mă puteam lupta cu zeci de tarabe care difuzau concomitent zece manele şi să le dau Pink Floyd. Nu mai ţinea. Pentru păstrarea Radio Vacanţa trebuia să se lupte instituţional, pentru că era un loc bun de culturalizare. Nu mai există nici măcar un semn că acolo a fost Radio Vacanţa. Au închis locul, l-au transformat. Înainte se numea terasa Radio Vacanţei, acum nu mai are nici numele ăsta. Ca şi cum am fi fost nişte răufăcători şi nu trebuie să lăsăm urme.

Cu Ivan Patzaichin, George Mihăiță, Horațiu Mălăele și Nicușor Năstase. Foto: Arhivă personală Andrei Partoș

„Spiritul de atunci nu-l poate salva nimeni”

Din spriritul acelei staţiuni a tineretului din anii ’70 – ’80 s-a mai păstrat ceva în Costineşti?

Nu. Se încearcă prin tot felul de evenimente. A fost de curând Beach, Please. Intenţia o fi fost bună, dar ce a ieşit… Am văzut câteva secvenţe de m-am îngrozit. Au mai fost unii care au încercat ceva la fostul Club Central, devenit White Horse, unde s-a încercat Remember Folk Costineşti, o iniţiativă bună care a vrut să salveze ceea ce spuneţi dumneavoastră: spiritul de atunci. Dar nu au reuşit. Primul lucru pe care trebuia să-l salveze era Teatrul de Vară. Ani de zile nu au dat acolo cu o bidinea. BTT-ul şi-a făcut de cap şi a luat ce a vrut. Apoi, toată partea dinspre Forum şi  până la Vox Maris (complex care arată excelent) este în paragină… În schimb, a înflorit turismul local. Ca număr de locuri de cazare Costineştiul a crescut uluitor.

Spiritul de atunci nu-l poate salva nimeni. Spiritul acela venea în primul rând de la noi, cei care făceam radio. De la oamenii care veneau la mare dorind să scape de cenușiul cotidian din orașele lor. De la oamenii care citeau fericiți foaia Festivalului de Film, Secvența.

Sunt oameni care mă ascultă şi azi, care îmi povestesc că prima oară la mine în emisiuni au ascultat Pink Floyd, Black Sabath, Deep Purple ș.a.m.d. Iar pentru mine asta e totala satisfacţie. Dacă în regimul comunist am fost un reper pentru ceea ce au ascultat ei în România, nu la Europa Liberă, la Cornel Chiriac, pentru mine e mai mult decât orice. Nu vreau statuie. Faptul că oameni din cinci-şase generaţii se referă la Radio Vacanţa Costinești ca la un reper muzical şi cultural al acelor timpuri, este enorm pentru mine. La Costineşti, noi toți am reușit să generăm o lume paralelă în plin comunism. Era o insulă a unor generații, o insulă irepetabilă…

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.