Teodor Baconschi: „Nu putem să educăm noile generaţii numai în star-sistemul internaţional”

Teodor Baconschi, diplomat, teolog, scriitor, şi-a lansat la Timişoara, cea mai nouă carte, „Mic almanah al oamenilor mari”, apărută la Polirom, care include portrete ale unor figuri legendare – de la şefi de stat la înalte feţe bisericeşti, filosofi sau artişti – pe care le-a întâlnit în cariera sa ori care i-au marcat formarea profesională.

Am pornit dialogul de la ideea care a stat la baza scrierii acestui volum, o carte-manifest în favoarea meritocraţiei, cum o numește.  L-am continuat cu o privire asupra Anatomiei ratării, pentru că „putem vedea cei 30 de ani după comunism, în România, şi ca pe un mare salt, şi ca pe un set de şanse irosite”. Și l-am încheiat oprindu-ne în Cetatea asediată, care resimte presiunea migraţiei ilegale, „revanşa pe care un islam intransigent pare să vrea să şi-o ia în raport cu presupusa agonie spirituală a unui Occident care şi-a tăiat rădăcinile şi care, în ochii teologiei islamice, întruchipează «decadența»”.

„Cartea este şi un manifest în favoarea meritocraţiei”

CV Teodor Baconschi

 

Carieră

După un doctorat în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995), Teodor Baconschi a urmat studii post-doctorale la New Europe College (Bucureşti, 1996).

1995 – 1997 – director al Editurii Anastasia (1995 -1996)

1997 – redactor-şef în TVR, emisiunea Viaţa spirituală

1997 – 2000 – ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta şi Republica San Marino

2001 – 2002 – director general în Ministerul Afacerilor Externe

2002 – 2004 – ambasador al României în Republica Portugheză

2004 – 2006 – secretar de stat în MAE, pentru afaceri globale

2006 – 2007 – consilier prezidenţial

2007 – 2009 – ambasador al României în Republica Franceză şi Principatul de Monaco

2009 – 2012 – ministru al Afacerilor Externe

 

Distincţii

A fost distins cu Marea Cruce a Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franţa), Cavaler al Ordinului Serviciu Credincios (România).

 

Publicaţii

„Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Desclée de Brouwer”, Paris, 1996 („Râsul Patriarhilor”, Anastasia, 1996, şi Humanitas, 2008); „Iacob şi îngerul”, Anastasia, 1996; „Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei”, Anastasia, 1997; „Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică”, Curtea Veche, 1999; „Roma caput mundi” (împreună cu Horia Bernea), Humanitas, 2000; „Pe ce lume trăim”, Editura Pro, 2004; „Insula Cetăţii. Jurnal parizian”, Curtea Veche, 2005; „Despre necunoscut”, Humanitas, 2007; „111 incursiuni în Cotidianul românesc” (ilustraţii de Devis Grebu), Curtea Veche, 2009; „Bisericile de lemn din Maramureş” (album UNESCO), 2010; „Creştinism şi democraţie”, Curtea Veche, 2011; „Legătura de chei. Mărturii diplomatice” (în dialog cu Armand Goşu),Curtea Veche, 2013; Facebook. ”Fabrica de narcisism”, Humanitas, 2015; „Anatomia ratării. Tipuri şi tare din România postcomunistă”, în dialog cu Dan-Liviu Boeriu, Humanitas, 2016; „Cetatea sub asediu. Însemnări despre credinţă, raţiune şi terorism” (Editura Doxologia, 2017); „Fascinaţia tradiţiei. Studii patristice şi de istorie a religiilor”, Editura Lumea, 2017, și ”Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)”, Polirom, 2018.

(Sursă CV: www.humanitas.ro)

Domnule Baconschi, conturaţi în Micul almanah al marilor oameni 40 de portrete, figuri legendare – de la şefi de stat la înalte feţe bisericeşti, filosofi sau artişti pe care i-aţi întâlnit cel puţin o dată. Cum s-a născut ideea acestei cărţi?

Nu e puţin lucru să te întâlneşti în situaţii diplomatice sau culturale cu oameni de anvergura aceasta. Mi-am zis că memoria mi-ar putea juca feste ulterior, deci merită să pun pe hârtie un portret oricât de sumar al acestor personalităţi. Am făcut-o dintr-o perspectivă asumat subiectivă. Nu e o fişă de Wikipedia, nu e un portret definitiv, ci mai degrabă o sumă de amintiri pornind de la felul în care s-au desfăşurat întâlnirile – evident, e vorba despre personalităţi foarte diferite, care nu aparţin unei singure zone, e vorba de lideri politici, lideri religioşi, lideri intelectuali care, într-un fel sau altul, au avut un impact atât asupra societăţii locale sau globale, cât şi asupra felului meu de a gândi.

Este, deci, o suită de crochiuri, exerciţii de admiraţie de multe ori, şi de evocări ale unor împrejurări pe care le-am considerat semnificative. O mărturie puţin autobiografică şi, totodată, care fixează nişte repere, pentru că volumul este introdus printr-o reflecţie pretins filosofică despre ce înseamnă astăzi un „mare om”. Mai avem dorinţa, capacitatea, criteriile necesare pentru a identifica un mare om şi pentru a spune: „Iată cam ce ingrediente intră în chimia unei personalităţi semnificative”? Eu am scris că nu prea mai avem astfel de criterii, pentru că trăim într-o lume a transparenţei, a senzaţionalului, a presei tabloide, a relativismului etic şi, prin urmare, stilul clasic al galeriei de mari oameni nu mai funcţionează. Vrem să ştim despre orice personalitate ce face ziua şi noaptea, am şters graniţa dintre public şi privat, facem confuzia între celebritate şi prestigiu, socotim că, dacă un om este notoriu, devine pentru toată lumea semnificativ, deşi avem multe exemple de vedete fără substanţă.

Cartea este şi un manifest în favoarea meritocraţiei, a evaluării unor personalităţi publice în funcţie de ce au reuşit concret să realizeze şi nu pe temeiul orelor petrecute pe platouri TV. Portretele pot fi citite în orice ordine, nu sunt lungi, m-am concentrat pe câteva trăsături esenţiale.

Pe unii i-aţi întâlnit o zi sau numai câteva ore, cu alţii aţi lucrat. Sunt în această carte şi oameni care vă sunt apropiaţi de suflet?

Fără îndoială. Am evocat, mai ales din lumea românească, şi câţiva dintre oamenii care m-au format, m-au influenţat, pe care i-am cunoscut în perioada studiilor, mari profesori cu care am lucrat, intelectuali pe care îi prețuiesc și astăzi. Chiar dacă inventarul acesta de personalităţi este inevitabil eclectic, există numitorul comun al admiraţiei faţă de ele. Sigur că selecţia este un gest oarecum arbitrar.

Cu Papa Ioan Paul al II-lea şi câţiva dintre colaboratorii lui, cum a fost cardinalul Jean-Louis Tauran, sau cu fostul mitropolit Bartolomeu Anania, cu Andrei Pleşu, cu alte câteva figuri am fost într-un raport de maestru-ucenic, am avut o apropiere sufletească, am petrecut multe ore împreună, în diverse perioade. S-a acumulat, deci, o istorie de dialog și afinitate.

În contrast cu aceşti maeştri personali sunt figuri importante pe plan global – fostul secretar de stat american Hillary Clinton sau premieri importanţi, ca Netanyahu, ori alte figuri de tipul ăsta –, pe care am avut şansa să le întâlnesc în contexte oficiale: nu am intrat în universul lor privat, ci am avut ocazia de a-i vedea pe viu la lucru, cum se comportă, ce tehnici diplomatice folosesc, cum îşi reprezintă funcţia şi ţara.

Sigur, puteam să mai pun încă 40 de figuri. Mi-am dat seama că am reţinut până la urmă oameni care mi-au şi plăcut, nu doar pentru că erau celebri, importanţi într-un domeniu sau altul, ci şi pentru că am avut o bună chimie personală. Nu preconizez un al doilea volum în care să completez această galerie.

Numiţi aceste portrete „exerciţii de admiraţie într-o lume a urii şi a relativismului”. Avem vreun antidot pentru relativism? Putem tempera discursul urii?

Putem face asta prin contraexemple, să nu spunem că toţi sunt o apă şi-un pământ, să facem efortul de a demonstra că mai există oameni admirabili printre noi sau care ne-au fost contemporani până mai ieri.

Deși trăim în atmosfera asta relativistă, putem să redefinim binele, frumosul, adevărul, să încercăm să vedem cum s-au întrupat ele în faptele şi în gândurile unor astfel de contemporani iluştri.

Putem să aducem aminte de faptul uitat şi banal că un tânăr păşeşte în viaţă înarmat cu o busolă axiologică, are nevoie de nişte modele, de nişte repere. Trebui să fie ajutat să răspundă la întrebarea: „Cu cine aş vrea să mă asemăn, cine e modelul pe care, într-un fel sau altul, îl urmez, care mă inspiră?” Nu putem să educăm noile generaţii numai în star-sistemul internaţional, cu vedete de fotbal şi cu efemere staruri pop sau hip-hop ori tehno sau cu modele din defilările de modă. Avem nevoie şi de altfel de modele, iar această carte e o pledoarie în acest sens. Pare puţin împotriva curentului, dar sunt convins că sensibilitatea unui tânăr care se formează, care încearcă să-şi structureze caracterul, are nevoie în primul rând de o cunoaştere a trecutului, apoi, de modele care, chiar dacă nu întrunesc admiraţii unanime – că nu se poate aşa ceva –, stau pe picioarele lor şi au de partea lor nişte înfăptuiri exemplare.

„Trecutul ne bântuie prin oamenii săi, prin idei din vechiul regim”

În această lume în mare parte isterică, dezumanizată, raportată la o scală de valori inversată, puneţi degetul pe încă o rană, pe ratare mai exact. O ratare a societăţii româneşti post-decembriste. Cum aţi ajuns să optaţi pentru o astfel de temă de discuţie, într-o carte de dialoguri?

Poate, titlul ales, Anatomia ratării, e prea sever. Am optat pentru el într-un moment în care mă simţeam respins, inutil şi în care vedeam lucrurile printr-o lentilă pesimistă.

Putem vedea 30 de ani după comunism, în România, şi ca pe un mare salt, şi ca pe un set de şanse irosite. Pobabil, adevărul e undeva la mijloc. E limpede că ne-am dezvoltat mult faţă de momentul de restartare a istoriei noastre, de după dictatura comunistă.

Pe de altă parte, regimul comunist şi oamenii lui au continuat să frâneze evoluţia ţării, democratizarea ei şi integrarea ei occidentală, care nu se rezumă la tratate şi convenţii, ci se exprimă şi printr-o mentalitate clar democratică şi printr-o civilizaţie a libertăţii, capabilă să modeleze peisajul cultural, social, politic. Nu e cazul… Trecutul ne bântuie prin oamenii săi, prin idei din vechiul regim, prin obsesia ţării izolate, înconjurate de adversari cruzi şi cinici. E adevărat că toate aceste umbre ale trecutului se opresc cumva la noua generaţie.

Cei care s-au născut după comunism au, din punctul meu de vedere, o singură bilă neagră, şi anume că nu mai sunt interesaţi de ceea ce a fost înainte de 1989. Iar asta, din perspectiva unei pedagogii democratice, e greşit, pentru că dacă nu ştii de ce orori au scăpat părinţii tăi, dacă nu le vezi ca pe nişte orori, devii vulnerabil la sirenele neomarxismului cultural, ţi se pare că diverse figuri aşa-zis legendare, de tipul Che Guevara, ar merita să fie purtate pe tricouri, vara, fără să înţelegi natura criminală a totalitarismului de dreapta sau de stânga, a nazismului sau comunismului, şi fără să aperi libertatea de care dispui inerent, convins că ea e fragilă şi trebuie conservată printr-o implicare civică serioasă, prin cultivarea unor valori etice, prin curajul de a spune adevărul, de a te opune minciunilor despre comunism.

Ruptura, deci, nu a fost definitivă, lămurirea trecutului recent şi separarea de el nu au avut loc până la capăt, aşa cum s-a întâmplat mai pronunţat în Polonia, în Cehia, în Ungaria, în Germania reunificată. Noi am fost în colţul acesta balcanic, est-european împreună cu bulgarii, am rămas marcaţi nu doar de apetitul românilor pentru occidentalizare, ci şi de manevrele prin care oamenii fostului regim au continuat să-l apere, să-l prelungească şi să-l justifice şi să încerce chiar să-l reînvie.

Aminteaţi de pericolului „sirenelor” neomarxiste. Una dintre problemele create este o insurecţie a unor minorităţi – şi nu la minorităţi etnice mă refer – asupra majorităţii. Cum poate, cum trebuie să răspundă majoritatea, în tipare democratice?

Democraţia presupune două lucruri aparent contradictorii. Pe de o parte, un consens etic şi politic în jurul unui set de valori comune, care ilustrează centrul politic. Pe de altă parte, acomodarea cu diversitatea de opinii, de comportamente și opţiuni, astfel încât să nu fii în permanenţă iritat de faptul că nu e toată lumea omogenă, cum încerca comunismul să facă. Ne-am autoeducat, am preluat şi nişte autoexigenţe din democraţiile avansate. Se poate spune că suntem o societate mai liberă, mai dezinhibată, cât de cât acomodată cu diversitatea.

Dumneavoastră vă referiți la militantismul agresiv al unor minorităţi care caută discriminarea pozitivă, culpabilizarea morală a majorităţii, dorind să-și impună nu doar existenţa alături de oricine altcineva, ci normele sau felul lor de a fi. Negocierea între majoritatea morală şi minorităţile militante a eşuat în primă instanţă. Ar trebui ca şi elita intelectuală, şi autorităţile publice, şi şcoala, şi Bisericile să fie mai inventive, mai ingenioase în refacerea unei atmosfere de dialog între majoritatea care apără un stil de viaţă mai conservator şi aceste minorităţi, fie ele etnice, sexuale, confesionale sau culturale, cu stiluri de viaţă care ies din mainstream.  A fi parte a majorităţii pare să fi devenit un handicap… Nu-ţi convine să te trezeşti etichetat, de exemplu, ca retrograd, medieval, reacţionar, fascist, nazist pentru simplu fapt că îţi asumi mărturisirea publică a unui crez creştin, a valorilor inspirate de Evanghelie, a vechii Europe, legată de această Christianitas – prima uniune europeană – o lume medievală, apoi renascentistă, până în zorii modernităţii, în mod clar legată de creştinism, adică de cultura şi civilizaţia pe care sinteza dintre Roma, Atena şi Ierusalim le-au făcut posibile.

Există compatibilităţi între valorile ortodoxiei şi cele ale modernităţii euroatlantice?

Noi am stat în congelatorul totalitar, 50 de ani, nu am trăit în sincronizare nimic din ce s-a petrecut gradual în Vest. Şi, atunci, le-am recuperat de-a valma, deodată, în contratimp cumva, când în Vest ele nu mai aveau o relevanţă comparabilă: revoluţia sexuală, anticlericalismul – care, de fapt, a dominat mai cu seamă bătăliile culturale din secolului XIX. La noi, aceste teme provoacă o stare de confuzie, dar exprimă dorinţa de a recupera decalajul, de a intra cultural şi mental în modernitatea târzie. Vrem să trăim în acelaşi timp cu ceilalţi, dar am avut experienţe atât de diferite, încât sincronizarea asta produce distorsiuni şi confuzii de termeni, răstălmăciri şi tensiuni sociale.

Văd aici şi o ruptură intergeneraţională. Foarte legaţi de naţionalism şi de creştinism ortodox sunt mai cu seamă oamenii de vârsta a treia. Generaţia de mijloc, cu tot ce avem mai bun, munceşte în Occident. O clasă de mijloc există şi în România, dar e destul de subţire. Iar nepoţii celor care au trăit şi construit comunismul au crescut în revoluţia digitală, nu mai au părinţii la îndemână, pentru ca aceştia să facă o punte între experienţa istorică a bătrânilor, clasa de vârstă mijlocie şi noua generaţie, care aspiră egitim spre stilul de viaţă occidental. Ne-am trezit cu aceste diverse opţiuni de nişă, comportamente, subculturi şi e destul de greu să le punem în acelaşi tablou. Fiecare pare să trăiască într-o bulă a lui, iar coeziunea socială, fără de care nu se poate dezvolta o naţiune şi nici o democraţie, suferă. Legătura socială e foarte slăbită în România: neîncrederea din comunism continuă să submineze raporturile sociale.

Pe de altă parte, există o contradicţie dintre românul verde, ortodox, care merge la biserică, ţine toate posturile, sărbătorile religioase, ca apărător al ordinii patriarhale, și tineretul care nu prea e dus la biserică, se distrează în cafenele şi trăiește lipit de telefonul mobil. Astea sunt două lumi la fel de româneşti, deopotrivă normale, dar nu convieţuiesc bine, deocamdată. De asta cred că intelectualii publici, care reflectează în termenii unei antropologii culturale la aceste fracturi – dacă tot vorbeam de Anatomia ratării – fac un lucru bun atunci când ne pun o oglindă în faţa ochilor şi ne ajută să depăşim aceste clivaje.

„Europa rămâne plastică, absoarbe, dar trebuie şi să fixeze nişte limite, ca să prezerve propriul mod de viaţă”

Cetatea sub asediu este şi ea o carte de dată foarte recentă, pe care aţi publicat-o în 2017. Unde e pericolul care pândeşte Cetatea?

Acum regret acest titlu, pentru că, fără să vreau, a dat apă la moară unor poziţii pe care eu, personal, nu le legitimez. Mă refeream prin metafora asta la presiunea migraţiei ilegale din sudul global către spaţiul euroatlantic, amestecul ăsta de culturi şi civilizaţii, revanşa pe care un islam intransigent pare să vrea să şi-o ia în raport cu presupusa agonie spirituală a unui Occident care şi-a tăiat rădăcinile şi care, în ochii teologiei islamice, întruchipează „decadența”. Mai degrabă la această chestiune m-am referit în titlu şi în eseurile din volum.

Nu sunt false probleme. Vedem că europenii nu se mai recunosc în partidele centriste şi în establishmentul de la Bruxelles şi votează partide extremiste care, în numele unui populism comun, le promit exact ce vor; adică, siguranţă în filtrarea mai strictă a imigraţiei ilegale și în combaterea terorismului – care nu mai e de matrice de extremă stângă, marxistă sau anarhistă, ci cu precădere de matrice islamică.

Europenii au această nelinişte. S-au dezvoltat, sunt prosperi, şi-au depăşit conflictele interetnice, au reuşit să construiască această comunitate de jumătate de miliard de oameni liberi şi din ce în ce mai autonomi, dar iată că toată această „grădină” europeană e cumva sub ameninţarea unor comunităţi care nu dau semne că vor să se integreze, care vin în Europa de multe ori pe bază de criză umanitară, nu din motive economice. Şi care nu au fost integraţi. E o problemă a întregii Europe, nu doar a fostelor imperii care importă migranţi din coloniile lor de odinioară. Auzeam chiar ieri că, întrucât piaţa muncii este sărăcită prin plecarea românilor în Occident, în următorii ani antreprenoriatul român ia în calcul să angajeze muncitori din Asia, Pakistan, India, Vietnam. Cred că, dacă tot e inevitabil, va trebui să pregătim terenul pentru a ne obişnui cu aceste prezenţe exotice, dar care ar putea ajuta economia, completând golul de pe piaţa muncii. Aşa cum bunăoară francezii catolici practicanţi, în general bunici cu mulţi nepoţi, s-au obişnuit să vadă în parohiile lor preoţi de culoare, pentru că autohtonii nu mai urmează facultăţi de teologie.

Europa rămâne plastică, absoarbe, trebuie să se adapteze, dar trebuie şi să fixeze nişte limite, ca să prezerve propriul mod de viaţă.

„Trebuie să fim şi primitori şi, în acelaşi timp, să ne apărăm identitatea fără sentimentul că asta e o crimă antidemocratică”

Având în faţă această realitate, pe care nu o putem ignora, şi privind spre pericolul extremist pe care îl generează, care ar fi soluţiile ce pot fi oferite din perspectiva diplomatului, a ministrului de Externe, pe de o parte, şi din perspectiva teologului, pe de alta?

Evident că un bun creştin nu poate fi xenofob sau rasist, căci trebuie să distingă în orice om chipul lui Dumnezeu. Când aud că în numele creştinismului se predică lăsarea tuturor barierelor şi un discurs agresiv, de respingere, am sentimentul că exponenții acestei atitudini denaturează propria religie.

Pe de altă parte, orice stat are obligația de a-și proteja cetăţenii, ca semn al suveranității democratice. Cum se poate face asta cu milioane de imigranți la porțile Europei? Filtrând şi încercând să păstrezi balanţa înclinată către stilul de viaţă european, către tot ce presupune democraţia. Dacă îi dau viza unui imigrant şi apoi, eventual, cetăţenia, trebuie să îi cer să înveţe limba ţării. Dar există sentimentul general că ei nu fac niciun efort de integrare. Nu e vorba doar că sunt ghetoizaţi, respinşi, că europenii au un rasisism subiacent şi, chiar dacă se declară „deschiși”, sunt de fapt puţini permeabili. E vorba şi de lipsă de iniţiativă din partea acestor comunităţi, care se închid în ele însele, în cartiere unde trăiesc doar arabi din Magreb şi care au pretenţia ca democraţiile occidentale să îi ia ca atare, ca şi când s-ar fi mutat cu tot cu ţările lor pe sol european.

Noi trebuie să facem politici publice şi să adoptăm poziţii în dezbateri intelectuale care să fie pe de o parte permisive, umanist-creştine, pe de altă parte, să facă prevenţie şi să protejeze activ identitatea europeană, să le ceară şi celor care vin o conduită şi nişte eforturi de adaptare care să devină condiţie sine qua non pentru păstarea lor între noi. Nu putem sponsoriza din taxe ale contribuabilului european fundamentalismul extremist islamic şi atmosfera de jihad pe sol european. Cu alte cuvinte, trebuie să fim şi primitori şi, în acelaşi timp, să ne apărăm identitatea fără complexe, fără să avem sentimentul că asta e o crimă antidemocratică sau că e o defecţiune etică. Dacă găsim acest echilibru, vom trăi ca europeni şi în viitor, ne vom proteja patrimoniul în sensul cel mai larg şi, în acelaşi timp, ca în trecut, vom continua să integrăm alte culturi.

Eu ştiu din experienţă franceză, că există o elită musulmană, magrebină, care e foarte republicană şi înţelege regulile de viaţă franceze, statul laic şi nevoia de a dialoga cu majoritatea catolică sau protestantă. Nu trebuie să punem etichete, ci să lucrăm efectiv pe plan politic şi educaţional, pentru că lumea secolului XXI e deja globalizată, mai ales sub impulsul revoluţiei digitale, care a comprimat distanţele. E imposibil să mai vorbeşti de state închise, aşa cum îşi imaginează unii vecini de-ai noştri din Vişegrad. E mult populism în această pretenţie de a evita sută la sută imigraţia sau de a prezerva entităţi etnice omogene. Asistăm la un metisaj intercultural care mai degrabă stimulează protejarea identităţilor locale. Globalizarea nu a dat naştere unei culturi globale. Există câteva trăsături modelate de corporatism, de giganţii digitali, dar dincolo de această infrastructură a globalizării, fiecare naţiune trăieşte în orizontul ei tradiţional.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS