Foto: Agerpres

Au trecut mai mult de 36 de ani de la asasinarea de către Securitate a disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, fără ca Justiția să-i fi făcut dreptate. De peste 30 de ani, fiul său, Andrei Ursu, numit în decembrie 2021 director al Direcției Științifice a Institutului Revoluției Române, încearcă să scoată la lumină adevărul, să determine Justiția să recunoască implicarea Securității în această crimă. În toți acești ani a fost însă martorul unor episoade de ignorare deliberată a probelor, de distrugere de acte, de tergiversare a anchetei, de exonerări ale vinovaţilor. Dosarul este acum la Înalta Curte de Justiție. Practic, aici e ultima speranță să se facă dreptate.

Care este, de fapt, miza încercării de a menţine la întuneric adevărul în cazul Ursu? „Mare. Nu e vorba doar despre cazul Ursu şi cei doi securişti torţionari, de aceea au depus eforturile de mistificare, de tergiversare, de influenţare a Justiţiei. Dacă în dosarul Ursu se stabileşte criminalitatea Securităţii, se creează precedentul, ceea ce înseamnă că vor fi repercusiuni pentru toate celelalte crime ale Securității. Sunt mii de victime şi sute de torţionari, potenţiali inculpaţi”, spune, în acest interviu, Andrei Ursu. Adăugând că speră ca şi Justiţia română să se mântuiască de frica Securităţii.

„Jurnalul tatălui meu a fost distrus pentru că arăta natura politică a întregii anchete”

Au trecut mai mult de 36 de ani de la uciderea de către Securitate, în timpul unei anchete, a tatălui dumneavoastră, Gheorghe Ursu. Sunt 30 de ani de când dumneavoastră, domnule Andrei Ursu, căutaţi dreptatea în justiţie. În ce fază este dosarul?

Acum se judecă recursul împotriva sentinţei de achitare pe care torţionarii tatălui meu au obţinut-o la Curtea de Apel Bucureşti, din partea judecătoarei Mihaela Niţă, în pofida unui probatoriu foarte solid şi a unei încadrări juridice foarte clare, de crime împotriva umanităţii. La recurs, care durează deja de doi ani, există o speranţă. Au crescut şansele să se facă dreptate, după ce ultimul preşedinte al completului de judecată, Ştefan Pistol, s-a pensionat în noiembrie 2021 – acesta este al doilea preşedinte de complet care se pensionează, primul fiind Ionuţ Matei, în 2020. În Ştefan Pistol nu aveam încredere că va duce acest proces la o rezoluţie justă.

De ce?

Cauza ajunsese la el, deşi mai judecase, în calitate de magistrat militar, o cauză legată de Gheorghe Ursu, referitoare la distrugerea jurnalului tatălui meu, cauză în care a fost acuzat un general SRI, fost general de Securitate, Eugen Grigorescu. Până la urmă acesta a fost condamnat la trei ani închisoare cu executare, dar la Înalta Curte, după ce am făcut noi recurs.

La Curtea Militară de Apel, unde a fost judecat de Ştefan Pistol, primise o sentinţă cu suspendare după ce, pentru a-i reduce gravitatea faptei,  i-a schimbat încadrarea juridică de la abuz în serviciu deosebit de grav la abuz în serviciu. Asta, deşi era evident că distrugerea jurnalului tatălui meu nu reprezenta doar o uriaşă pierdere pentru noi şi pentru societate, fiind o frescă a marasmului moral în care trăia România sub Ceauşescu şi, în general, sub comunism – era un jurnal început în anii 50. Ea reprezenta distrugerea unei probe dintr-un dosar de omor; pentru acest jurnal tatăl meu a fost arestat şi ucis. Eugen Grigorescu era fostul şef al Unităţii Speciale S – Înscrisuri din Securitate, unde se făceau expertize grafologice pentru a-i prinde pe opozanţii autori de înscrisuri „duşmănoase”, unde au fost distruse destine. Când a distrus dosarul, la sfârşitul anului 1990, era general în SRI, pe exact aceeaşi funcţie şi cu aceleaşi atribuţii pe care le avusese în Securitate.

Magistratul militar Dan Voinea a văzut, în martie 1990, jurnalul tatălui meu confiscat de Securitate, erau 811 file, grupate în trei volume; curând însă i-au fost cerute înapoi de către SRI, unde erau aceiaşi oameni din Securitate; în ianuarie 1990 erau deja toţi la serviciu, având acces la dosarele pe care le întocmiseră înainte decembrie 1989. Ulterior, mulţi au trecut la UM 0215,  la SRI, băgaţi acolo de Măgureanu şi de Gelu Voican Voiculescu, dar și în SPP și alte servicii.

Jurnalul a fost distrus pentru că arăta natura politică a întregii anchete. Deşi a fost distrus, unele fragmente de jurnal, dar şi declaraţiile luate tatălui meu în anchetă au ajuns totuși la CNSAS – am aflat de ele abia în 2014, de la Adrian Cioflâncă.

Ce era în acele documente ale Securităţii descoperite la CNSAS?

Erau declaraţiile luate tatălui meu în anchetă, în care era întrebat despre ceea ce scrisese în jurnal, erau citate din jurnal, fragmente legate de scrisorile trimise la Europa Liberă, de acuzaţiile de crimă făcute de el împotriva lui Ceauşescu, după ce acesta sistase lucrările de consolidare a blocurilor avariate de cutremur în martie 1977. Dictatorul i-a somat pe șefii de proiecte, sub ameninţarea cu Miliţia şi Procuratura, să închidă şantierele până în august 1977, chiar dacă blocurile nu fuseseră consolidate. Şi era vorba despre mii de blocuri. Faimoasele blocuri cu bulină roşie din zilele noastre, acum şi mai greu de consolidat pentru că s-au degradat. În caz de cutremur, există un mare risc de prăbuşire a mii de blocuri. Tatăl meu trăsese acest semnal de alarmă la Radio Europa Liberă – securiştii aflaseră din jurnal că el a fost autorul scrisorii. Deci miza jurnalului era foarte mare.

Mulţi ani am crezut că a fost bătut doar pentru că nu a vrut să-şi toarne prietenii, scriitori cunoscuţi „cu concepţii duşmănoase”, dar ponderea întrebărilor despre Europa Liberă e foarte mare în anchetă. Îl bătuseră pentru a-l obliga să recunoască faptul că a primit bani pentru acea scrisoare, că nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă şi că ceea ce spunea acolo nu reflecta adevărul. În declaraţii, tatăl meu repeta că nu primise niciun avantaj material, că a făcut-o din simţ al responsabilităţii pentru riscul de a se pierde mii de vieţi în cazul unui nou cutremur. Un gardian a declarat la proces că „dacă recunoștea ceea ce îi cereau anchetatorii, Ursu desigur ar fi trăit”.

Doar jurnalul a fost motivul începerii anchetei, în ianuarie 1985? Gheorghe Ursu intrase în obiectivul Departamentului Securităţii de Stat încă din anii 60, din cauza călătoriilor pe care le-a făcut în străinătate şi a unei disidenţe exprimate în cercurile de prieteni, o disidenţă radicalizată după iulie 1977.

Cine citeşte măcar primul volum din dosarul de urmărire informativă „Udrea” – la care am ajuns cu greu, abia printr-o hotărâre a CSAT din anul 2000, şi care oricum e falsificat în mare măsură… –, va găsi date şi din dosarul „Călătorul” întocmit în anii 60-70, în care sunt informaţii despre excursii făcute de tatăl meu în străinătate.

Securitatea avea nişte note informative primite în 1977 de la nişte rezidenţi ai Securităţii din cadrul Institutelor de Proiectare care spuneau că Gheorghe Ursu, şef de proiect la blocul „Patria”, este foarte nemulţumit de ordinul de închidere a şantierelor şi că a declarat că va consolida blocul chiar dacă trebuie să plătească lucrarea din salariul sau. În 1984 obţinuse paşaport să plece în SUA, la sora mea. În decembrie 1984, informatoarea securistului institutului (care era colegă de birou), i-a luat jurnalul şi l-a predat la Securitate. În 1984, deci, ei ştiau sau măcar aveau suspiciunea că el putea fi autorul scrisorii citite pe post la Europa Liberă în martie 1979 şi probabil s-au temut că la plecarea din ţară ar putea duce o altă scrisoare în străinătate.

„Mascarea anchetelor politice în anchete privind infracţiuni de drept comun era o metodă curentă a Securității”

În august 1985 Direcţia a VI-a Cercetări Penale a Securităţii transmitea Procuraturii Militare un referat cu propunere de neîncepere a urmăririi penale la adresa lui pentru infracțiunea de „propagandă împotriva orânduirii socialiste” pentru care l-au cercetat. Dar imediat a intrat în colimatorul Miliţiei – pentru deţinerea a 18 dolari descoperiţi în timpul percheziţiilor –, apoi în arest. Era doar o tehnică a Securităţii de a masca anchetele politice în anchete privind infracţiuni de drept comun?

Da, era o metodă curentă. Am şi scris un studiu în Noua Revistă de Drepturile Omului, apărut în ianuarie 2018, un studiu numit „Discernământul politic și juridic” al Securității. Deghizările represiunii în timpul regimului Ceaușescu”. Era o metodă pe care multă lume o intuia, dar nu ştiam cât de răspândită era tocmai din cauză că au reuşit să mascheze acest lucru. În acei ani Securitatea avea o putere foarte mare asupra poporului, prin frica pe care o inspira, prin suspiciunea că oriunde putea fi un informator – gândiţi-vă că erau 500.000 de informatori, că la CNSAS sunt acum milioane de dosare de urmărire, kilometri liniari de dosare… Securitatea ţinea sub control societatea şi reuşea să-i prindă pe opozanţi – care au fost mult mai mulţi decât s-a ştiut. Dacă în timpul anchetei cazul nu ajungea în atenţia Radio Europa Liberă, erau trecuţi sub ancheta Miliţiei. Şefii Securităţii au transmis către toate Direcţiile că aceşti opozanţi trebuie dovediţi „ca hoţi, ca borfaşi”, pentru a nu face Securităţii şi regimului probleme în exterior, la Europa Liberă sau la organizaţii de drepturile omului. Securiştii care aplicau această metodă, inventând pretexte de drept comun în cazul opozanţilor politici, care reuşeau să-i aresteze cât mai repede, erau promovaţi.

În cazul lui Paul Goma s-a sugerat să i se bage nişte obiecte de valoare în casă, iar apoi să facă o descindere şi să-l acuze că le-a furat. La fel, lui Silviu Brucan, când era deja cu domiciliu forţat la Dămăroaia, aveau în plan să-i strecoare în buzunar o bancnotă de 100 de dolari, când era la alimentara, pentru a fi acuzat de deţinere ilegală de mijloace de plată străine. Un alt exemplu este Petre Mihai Băcanu: în 1989 a fost arestat, torturat, iar anchetatorul lui, Burloi, i-a spus să aleagă între a fi pus sub acuzare pentru viol sau pentru trafic cu piese auto; optase pentru trafic cu piese auto. Aşa a ajuns în închisoare pentru o acuzaţie închipuită, pe care a fost forţat, sub tortură, să o accepte.

În schimb, dacă cel cercetat era deja cunoscut în străinătate, trebuiau să găsească alte căi: influenţare pozitivă, ameninţări sau să le dea drumul să plece în Occident.

Direcţia a VI-a a Securităţii, Cercetări Penale, avea cam 120 de cazuri pe trimestru care priveau „înscrisuri duşmănoase” sau „atitudini ostile”, dintre care aproape 100 erau rezolvate sub acoperirea Miliţiei. Pe câţiva îi declarau ca fiind bolnavi mintal şi îi trimiteau la instituţii psihiatrice, deşi nu aveau nicio afecţiune psihică, aşa cum a fost cazul lui Vasile Paraschiv. Aceştia au fost „eroii fără glorie”, cum i-a numit Germina Nagâţ, de la CNSAS. Doar o mână de astfel de cazuri au fost identificate până acum, deşi în realitate au fost foarte multe; gândiţi-vă că numai Direcţia a VI-a a Securităţii ancheta mii de opozanţi…

Gheorghe Ursu. Foto: Arhiva Andrei Ursu

„Trebuiau să se asigure să nu iasă viu”

Care credeţi că a fost de fapt scopul uciderii tatălui dumneavoastră? L-au omorât în bătaie cu câteva zile înaintea expirării mandatului de arestare.

A fost bătut sălbatic. Colegi de celulă spun că era adus în pătură de la ancheta lui Marin Pîrvulescu. Acestuia nu i-a scăpat mâna. Colegii de celulă spun că tatăl meu le-a povestit că a fost bătut pentru că nu a vrut să-şi toarne prietenii şi pentru că nu a vrut să accepte acuzaţia că a luat bani de la Europa Liberă, post pe care Ceauşescu îl ura. Dacă el ar fi acceptat o astfel de declaraţie, Securitatea ar fi demonstrat că acest post de radio plăteşte oameni să denigreze regimul de la Bucureşti. Deci a fost bătut pentru că nu a recunoscut ce au vrut anchetatorii.

Mai este un motiv, adus în discuţie de procurorul Dan Voinea, şi acela plauzibil: în acei ani sora mea era în SUA şi, în momentul în care tatăl meu a fost arestat, ea și cumnatul meu au contactat autorităţile americane; mai mulţi congresmeni s-au interesat de caz. Americanii au alertat Ambasada SUA de la Bucureşti şi au scris plângeri ambasadorului român la Washington, Gavrilescu. Acesta a trimis telegrame la ministrul de Externe, Ştefan Andrei, la ministrul de Interne, Homoştean. Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a cerut să se comunice americanilor că Gheorghe Ursu nu a fost anchetat de Securitate, că este un borfaş notoriu şi că urmează să fie anchetat de Miliţie.

Dan Voinea spunea că l-au bătut fiindcă nu s-a lăsat reeducat şi, după ce au făcut lucrul acesta, trebuiau să se asigure să nu iasă viu. Altfel, ieşit din arest, ar fi vorbit şi ar fi aflat americanii că a fost torturat în detenţie, în perioada în care Ceauşescu îşi dorea Clauza naţiunii celei mai favorizate. Deci dacă l-ar fi lăsat viu, era riscul mult mai mare pentru ei. În plus, urma un proces penal pentru deţinere de valută, care ar fi fost public, iar scandalul ar fi luat amploare.

„Ne-au rămas alături câţiva prieteni, foarte apropiaţi”

Cum v-au tratat cunoştinţele, colegii de muncă după arestarea lui, apoi după uciderea lui de către Securitate? V-aţi simţit stigmatizaţi?

Stigmatizaţi, nu. Ne-au rămas alături câţiva prieteni, foarte apropiaţi – cărora le-am rămas recunoscător pentru tot restul vieţii – care au avut curajul să ne viziteze, în condiţiile în care aveam permanent maşina Securităţii în faţa blocului, în condiţiile în care noi eram permanent urmăriţi. Au fost prietenii mei apropiați, din liceu și facultate, și prietena mea, Cătălina, care ulterior mi-a fost soție. Veneau la noi Iordan Chimet, un prieten bun de-al tatei din tinereţe, filosoful Sorin Vieru, un om extraordinar care, şi el, îi fusese prieten, Lidia Ilieşiu, prietena din tinereţe a mamei. Au rămas alături de noi, cu riscuri mari. La fel ca noi, şi ei au fost urmăriţi – mi s-a confirmat asta ulterior, văzând dosarul tatălui meu de urmărire informativă –, dar niciunul nu a fost anchetat, pentru că tatăl meu nu a dat declaraţii împotriva lor. Numele lui Mirel Ilieşu, Radu Cosaşu, Radu Albala, Dan Deşliu, disident aflat şi el în vizorul Securităţii, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Bogza erau menţionate în jurnalul tatei. Din dosarele de urmărire informativă ale Ninei Cassian, Anatol Vieru, Radu Cosaşu, rezultă că aveau tehnică operativă, adică microfoane în casă, aşa cum probabil am avut şi noi; în dosarele lor apar înregistrări ale discuţiilor cu tatăl meu sau despre el.

Când, în mai-iunie 1985, i-au schimbat tatălui meu încadrarea de la propagandă împotriva orânduirii socialiste, în acuzaţia de drept comun, şeful Securităţii, Iulian Vlad, a trimis o notă şefilor Direcţiei a VI-a şi Direcţiei a II-a ale Securităţii, Vasile Gheorghe şi Emil Macri, în care menţiona, printre altele: „Ce rezultă din anchetă? Care a fost atitudinea lui? De ce nu s-au aprofundat legăturile cu scriitorii?” şi le-a cerut să-l dea pe mâna Miliţiei, pentru a obţine de la el în timpul arestului, prin tortură, ceea ce nu reuşiseră să obţină în stare de libertate.

Revenind la întrebarea dumneavoastră: nu ne-am simţit ostracizaţi. Am înţeles că multor prieteni de-ai noştri le-a fost teamă, cu mulţi dintre ei nici nu ne-am mai văzut după aceea, iar la înmormântare au venit o mică parte. I-am înţeles şi nu pot să le imput faptul că au dispărut din anturajul nostru. Riscul la care s-ar fi expus exista. Iar în acea vreme se trăia sub sentimentul de frică.

Când aţi emigrat?

În anii anteriori noi nu aveam de gând să plecăm din ţară. Tata spunea: „Dacă e ceva de făcut, aici e de făcut.” Era leitmotivul jurnalului – apare acest lucru şi în dosarul penal. Dar imediat după uciderea tatălui meu, în decembrie 1985, am făcut cererea de emigrare. Era o teroare şi pentru noi: aveam telefoanele tăiate, maşina Securităţii era în permanenţă în faţa casei. Inițial nu ne-au dat drumul să plecăm. Sora mea a fost cea care, din nou, a alertat oficialii americani care au cerut explicit să ne dea permisiunea să emigrăm, ca refugiați politic. Abia aşa am fost lăsaţi. Am plecat din România în noiembrie 1986.

„După ce i s-a luat dosarul lui Dan Voinea, a început mistificarea”

În 1990, v-aţi întors în ţară şi aţi făcut cerere de redeschidere a dosarului. În decembrie 1985, dosarul morţii sale fusese clasat de Procuratura Municipiului Bucureşti, pe motiv de… moarte naturală.

Prima cerere nu am făcut-o eu, ci sora tatălui meu, Georgeta Bertean, care ne-a fost foarte apropiată. Imediat după Revoluţie, în decembrie 1989, a făcut un memoriu pe care l-a depus primei comisii de cercetare a abuzurilor din perioada comunistă din cadrul CPUN. S-a deschis o anchetă foarte repede. Gabriel Andreescu, Radu Filipescu şi Silviu Brucan ca membri în CPUN, au participat la acea primă încercare de aflare a adevărului în cazul Ursu. Brucan, chiar dacă fusese un stalinist în anii 50-60 și era un personaj arogant, în ultimii ani devenise un disident, luase apărarea brașovenilor în ’87, semnase Scrisoarea celor 6. Cei trei împreună au dus memoriul la Dan Voinea, care a demarat ancheta. Dan Voinea  a descoperit că vinovaţi erau şefii arestului, ai Miliţiei, ai Securităţii, ofiţerii anchetatori.

Atunci a apărut însă primul hop în ancheta penală: procurorul general Vasile Manea Drăgulin, cel care condusese în 1985 Procuratura Bucureşti care a clasat dosarul, a luat cazul de la generalul Dan Voinea şi i l-a repartizat generalului Samoil Joarză…

Exact, Manea Drăgulin a fost omul care dăduse rezoluţia de moarte naturală, deşi avea la dispoziţie raportul de autopsie care arăta că Gheorghe Ursu a fost bătut sistematic: avea contuzii, echimoze pe faţă și pe abdomen, pe spate avea dâre adânci, urme de schingiure.

Atunci, când i s-a luat dosarul lui Dan Voinea, a început mistificarea. Joarză ştia clar că în asasinat fusese mâna Securităţii, o parte din documente le găsise Dan Voinea şi, în plus, martorii, şi gardieni, şi colegi de celulă, au declarat că tatăl meu a fost bătut de Securitate, la anchetă. Deci, deşi le era greu să mai ascundă adevărul, au făcut această mistificare. Au acceptat că a participat şi Securitatea la ancheta, dar că din partea lor era vorba doar abuz în serviciu, învinuire care era prescrisă. Pentru omor l-au făcut țap ispășitor pe Marian Clită, un deţinut de drept comun care fusese coleg de celulă cu tatăl meu. În 1996 a început procesul acestuia, fiind condamnat pentru omor în anul 2000.

„L-au ucis cu intenție”

Aţi aflat că a fost torturat din ordinul generalului Iulian Vlad, care dăduse şi ordinul de arestare sub acoperirea Miliţiei, pentru „a se aprofunda legăturile acestuia cu scriitorii cu concepţii duşmănoase”. Nu i-aţi făcut plângere penală?

În 2000, după prima mea grevă a foamei, s-a deschis procesul împotriva şefilor de la Miliţie, Creangă şi Stănică. Tot atunci Dan Voinea a disjuns dosarul privind torturile, participarea securiştilor la omor, iar acolo apărea şi Iulian Vlad. Erau în dosar probe clare că nu miliţienii au hotărât torturarea, chiar dacă ei au facilitat-o, permiţându-le securiştilor să intre în celulă oricând, să-l scoată oricând de acolo, pentru anchetă. Era bătut în celulă, era bătut la anchetă, miliţienii nu aveau voie să spună nimic, din ordinul lui Stănică şi al lui Creangă, cei doi colonei de Miliţie care au fost condamnaţi abia în 2003.

Poate că Dan Voinea a fost supus la presiuni: îmi spunea că îi este greu, că urmează să i se ia dosarul, că este ameninţat. La un moment dat mi-a cerut să-i fac o plângere în care să scriu că nu înaintează dosarul: „Să nu zică ăştia că am ceva contra lor.” Părea încolţit în Parchetul Militar. În 2007 i-am făcut o plângere pentru tergiversarea anchetei, cerând punerea sub urmărire a torţionarului Marin Pîrvulescu care, conform probelor, l-a bătut pe tatăl meu timp de două luni, loviturile fatale fiind date tot de el. Pe 15 noiembrie 1985, dimineaţa, l-au dus la anchetă, iar seara l-au adus în celulă în pătură, nu mai putea să umble şi vărsa sânge. Tatăl meu le-a spus celor din celulă că fusese la Pîrvulescu. Faptul a fost confirmat și de gardieni.  L-au ţinut încă două zile în celulă, în starea aceea, urlând de durere, şi l-au dus la operaţie, la Jilava, de formă doar, când ştiau că nu se mai poate face nimic. Acesta fost un asasinat, l-au ucis, evident, cu intenţie.

Din momentul când l-au scos pe Dan Voinea de la şefia Parchetelor Militare şi l-au înlocuit cu Ion Vasilache – un om care a făcut în mod făţiş jocul Securităţii –, ne-au fost respinse toate plângerile. Aşa am ajuns în 2014 să fac din nou greva foamei. Abia atunci a început ancheta împotriva lui Pîrvulescu. Procurorul care făcuse ancheta, Gheorghe Cosneanu, era  adjunctul lui Ion Vasilache, ulterior devenind procuror militar şef. El e cel care are a mistificat dosarul Revoluţiei, dar asta e o altă poveste… Cosneanu mi-a spus că, de fapt, Iulian Vlad i-ar fi ajutat în anchetă, ca martor, deşi Vlad dezinforma la greu. Până la urmă am făcut o plângere penală separată pe numele lui Iulian Vlad, în primavara lui 2017. Dar Cosneanu nu voia să-l acuze, îi era frică, în ciuda probelor pe care le avea. Timp de câteva luni nu a făcut nimic cu plângerea mea, deşi ar fi trebuit să-mi dea un răspuns  în 30 de zile. A luat-o în calcul abia în septembrie 2017, când Iulian Vlad era pe moarte. „Noi am vrut să-l audiem, numai că e într-o stare atât de gravă, la spital, încât nu mai poate fi anchetat”, mi-a spus Cosneanu atunci. Un gest de laşitate şi ipocrizie…

„Martorii apărării, oameni au contribuit din plin la încercarea de deghizare patriotică a Securităţii”

În procesul împotriva securiştilor Pîrvulescu şi Hodiş cine au fost martori ai apărării?

Pe de o parte, şi-au chemat câţiva colegi din Direcţia a VI-a Cercetări Penale a Securităţii, printre care Nicu Crişan, dar şi unii care au ajuns colonei, generali SRI, printre care Alexandru Olaru, Aurel Rogojan, şeful de Cabinet al lui Iulian Vlad, Filip Teodorescu – care fusese acuzat pentru crimele de la Revoluţia din Timişoara, dar scos din banca acuzaţilor şi adus de Măgureanu direct în SRI –, Vasile Mălureanu, fost ofiţer în Direcţia a I a Securităţii, care a distrus dosare la Revoluţie, care apoi a scris cărţi despre apărarea ordinii constituţionale. Acești oameni au contribuit din plin la încercarea de deghizare patriotică a Securităţii care, în noua naraţiune, ne-a păzit de ruşi, de unguri, de americani, s-a războit cu toţi, numai cu populaţia României s-a purtat cu mănuşi… Aceştia au fost, deci, chemaţi ca martori, în încercarea de a convinge şi judecătorii că Securitatea, pe vremea lui Ceauşescu, ar fi avut faţă umană. Avem în dosarul nostru situaţia-premiză a crimelor împotriva umanităţii; pentru ca o infracțiune – fie tortură, tratamente neomenoase sau omor – să fie împotriva umanităţii trebuie să fie executată într-un cadru mai larg al unei represiuni de stat, sistematice si generalizate, adică exact ce s-a întâmplat în regimurile totalitare.

Sper să se mântuiască de frica Securităţii şi Justiţia română şi să recunoască faptul că aceasta a fost o infracțiune similară cu alte sute de crime împotriva celor care l-au criticat pe Ceauseșcu.

Gheorghe Ursu și Andrei Ursu, în 1975. Foto: Arhiva personală Andrei Ursu

„Am ascuns câteva fragmente de jurnal, înainte de percheziţia securiştilor”

Jurnalul – 61 de caiete scrise în aproape 40 de ani –, probă incriminatoare în dosarul tatălui dumneavoastră, nu l-aţi mai recuperat, fiind distrus. Cum au scăpat notele de călătorie pe care i le-aţi publicat de curând în volumul Europa mea?

Tatăl meu a selectat din notele sale de călătorie din 1978 – călătorie în timpul căreia, la Paris, se întâlnise cu Virgil Ierunca şi i-a dat acea scrisoare care a fost citită pe post în martie 1979 – le-a dezvoltat, și a alcătuit acest manuscris de carte pentru tipărire. Notele lui conțineau observaţii pertinente, surprinzătoare, despre artă, muzee, arhitectură, bucuria de a trăi câteva zile de viață sentimentul libertatății. Pe la sfârșitul lui 1980 a dat manuscrisul la editura Albastros, care a acceptat-o cu entuziasm pentru planul editorial pe 1981. Numai că tatăl meu fiind deja luat la ochi de Securitate, au început tergiversările, iar până la urmă cartea a fost cenzurată, în 1984. Acest volum (Europa mea, 2021 – n.r.), care a apărut acum la Polirom, a fost publicat pentru prima dată în 1991.

• Citiți și: Andrei Ursu: „Tata, Gheorghe Ursu, era ca un zeu pentru mine”

Au „scăpat”, cum spuneţi, câteva note de călătorie ale tatălui meu – cele din Grecia –, sunt pe site-ul Fundaţiei Gheorghe Ursu. Sunt și alte fragmente de jurnal mai dure, pe care mă rugase să le ascund înainte de percheziţia securiştilor. El era conştient că lucrurile pot lua o turnură foarte gravă şi mi-a cerut să nu-i spun unde le ascund pentru ca, în cazul în care el este prins, torturat, obligat să vorbească, să nu ştie ce să spună, pentru a mă proteja. Pe 24 octombrie 1985, deci în perioada în care era bătut cu sălbăticie în anchete, Pîrvulescu şi Hodiş i-au luat o declaraţie în care era întrebat dacă mai are şi alte documente cu conţinut necorespunzător, și unde sunt acestea. Ajunsese în situaţia pe care o prevăzuse…

Unde le-aţi ţinut?

Le ascunsesem într-un calorifer dezafectat, la serviciu. Le-am luat de acolo în 1986 şi, când am plecat din ţară, le-am lăsat la un bun prieten, care le-a păstrat cu mari riscuri. Le-am recuperat în 1990.

„Dacă în dosarul Ursu se stabileşte criminalitatea Securităţii, se creează precedentul”

Pe parcursul acestor mulţi ani – în care, pentru ca dosarul să nu fie îngropat, aţi fost nevoit să recurgeţi de două ori la greva foamei – aţi fost martorul unor episoade de ignorare deliberată a probelor, de distrugere de acte,  de tergiversare a anchetei, de exonerări ale vinovaţilor. E greu de crezut că un astfel de angrenaj, sprijinit la un moment dat de la vârful Parchetului General, se pune în mişcare pentru salvarea a doi ofiţeri ai fostei Securităţi. Care credeţi că este de fapt miza încercării de a menţine la întuneric adevărul în cazul Ursu?

Este principiul dominoului. Dacă în dosarul Ursu se stabileşte criminalitatea Securităţii, se creează precedentul, ceea ce înseamnă că vor fi repercusiuni pentru toate celelalte crime: cele comise împotriva deținuţilor de la Aiud din anii 80,  împotriva lui Vasile Paraschiv, a lui Iulius Filip, împotriva tuturor acelor „eroi fără glorie” de care pomenisem, împotriva protestatarilor de la Braşov, din 1987, a revoluţionarilor de la Timişoara, Bucureşti și alte orașe, din 1989. Sunt mii de victime şi sute de torţionari, potenţiali inculpaţi: din direcțiile centrale ale Securității, din USLA, toţi cei care au urmărit şi au bătut dizidenţi se fac vinovaţi de infracțiuni contra umanității. Deci miza este mare. Nu e vorba doar despre cazul Ursu şi cei doi securişti torţionari. De aceea au depus eforturile de mistificare, de tergiversare, de influenţare a Justiţiei. Şi cred că au şi reuşit să o influenţeze pe acea judecătoare de la Curtea de Apel Bucureşti, Mihaela Niţă, altfel nu-mi explic cum i-a achitat, pretinzând că nu ar fi destul de probe. A pus sub semn de întrebare toate dovezile, inclusiv violența Securității în acei ani, folosind cuvintele apărătorilor torţionarilor. A copiat, pur și simplu, în sentinţa de achitare pasaje din concluziile scrise de avocaţii securiştilor. Adică, Securitatea, în anii 80, nu ar mai fi folosit  metode violențe, ci metoda de influenţare pozitivă… E transparentă influenţa exercitată de securişti asupra ei. Asta e partea cea mai tristă.

• Citiți și: Germina Nagâţ, membru al Colegiului CNSAS: „Statul român democratic a venit pe lume asistat de securiști chiar în sala de nașteri”