Foto: Arhivă personală Alexandra Guţu

Cântă la violoncel de aproape 70 de ani, urcând în timpul acesta pe foarte multe mari scene ale lumii din Europa, SUA, America de Sud, extremul Orient, iar timp de peste 35 de ani, ca reprezentantă a Orchestrei Internaţionale a Italiei. A cântat însă nu doar în săli de spectacole pretenţioase, ci şi în galerii de artă, în pieţe publice, în peşteri şi chiar pe apă.

Povestea violoncelistei Alexandra Guţu a început în anii ’50, la Timişoara, unde s-a întors mereu de oriunde a fost în lumea largă: „Este un cerc care a pornit de aici şi care aici trebuie să se închidă.” Am intrat în acest cerc, invitând-o să ne oprim în câteva puncte de referinţă. Am vorbit despre copilăria sa din cartierul Elisabetin, unde locuieşte şi acum în casa părintească, martor tăcut al unei istorii de peste 100 de ani. Despre oamenii datorită cărora violoncelul a intrat în viaţa sa, profesorul Simion Zimmer şi Wolfgang Laufer, ajuns şi el un violoncelist de anvergură internaţională. Despre omul care i-a fost ca un înger în carieră, Serafim Antropov, fost partener de scenă al lui George Enescu. Despre concerte, dar şi despre „Mr. Cello”, partenerul său de scenă, ajuns la o venerabilă vârstă, peste 300 de ani.

„Din admiraţie pentru Wolfi şi pentru domnul Zimmer am cerut să studiez violoncelul”

CV Alexandra Guţu

S-a născut la Timișoara, în 22 septembrie 1946.

Este absolventă a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București promoţia 1965-1970, urmând apoi cursuri de specializare la Conservatoire Superieur de Musique din Psris și la Academia „Mozarteum” din Salzburg. În 1972 a fost angajată la Filarmonica Banatul, ca prim-violoncel, iar din 1990, în paralel, ca prim-violoncel al Orchestra RAI Napoli, apoi la Teatrul San Carlo şi la Teatrul Olimpic din Vicenza. A colaborat, tot ca prim-violoncel, timp de 36 de ani, cu Orchestra Internațională a Italiei.

Activitate concertistică: Începând cu 1969 a susţinut zeci de concerte atât în ţară, cât şi în Europa (Germania, Franța și Italia), America de Nord (San Francisco, Los Angeles, New York, Edmonton), Canada (Calgary, Vancouver, Montréal), Turcia, Japonia, iar ca invitată a Orchestrei Naţionale a Italiei, în China, Thailanda, Malaezia, Macao, Maroc, Cuba, Brazilia, Argentina.

A avut o intensă activitate în domeniul muzicii camerale, în duo cu pianistul Dragoș Mihăilescu și cu violonistul Gabriel Popa, alături de cvartetul de corade „Timișoara”, cvartetul „Banatul”, cvartetul „Élyséen”, trio-ul „Palladio” din Italia, cvartetul de violoncele „Cellissimo” cu Marin Cazacu, Răzvan Suma și Octavian Lup.

A realizat înregistrări la casele de discuri Electrecord și Claves: Sonata nr. 2, de George Enescu, împreună cu pianista Elena Cosma (1975) și Balada haiducească, de Paul Constantinescu, alături de Filarmonica „Banatul”. De asemenea, a realizat DVD-uri în Macao și Bangkok, și a avut numeroase colaborări la radio și televiziune.

Alexandra Guțu a fost de trei ori invitată să facă parte din juriul Concursului „George Enescu”, la secțiunea violoncel.

Premii: Premiul II la Concursul „G. Serrato” de la Bologna (Italia, 1972); Premiul III la Concursul „Pablo Casals” de la Budapesta (Ungaria, 1973); bursă de studiu la Conservatorul din Paris (1974); bursă de studiu la Accademia Mozarteum din Salzburg, Austria; Premiul IV la Concursul „G. Cassado” din Florența (Italia, 1975); Premiul I la Concursul „Valentino Bucchi” de la Roma (Italia, 1978); Meritul Cultural clasa a V-a; Cetăţean de onoare al municipiului Timişoara (2023).

Doamnă Alexandra Guţu, sunteţi o artistă aplaudată pe multe dintre marile scene ale lumii, dar aţi intrat în lumea artelor, cu mulţi ani în urmă, făcând balet, nu violoncel…

Talentul artistic s-a manifestat la mine din fragedă copilărie, când m-a atras tot ce era legat de muzică şi dans. Vecinii din curtea casei în care locuiam aveau copii care cântau la pian, voce, percuţie sau trompetă. Eu am fost atrasă de acordeonul unei educatoare de grădiniţă, vecină cu noi. Când am avut doi ani şi jumătate, aceasta le-a spus părinţilor mei că, decât să stau pe scară şi să ascult tot timpul ce cântă ea, să mă lase la grădiniţă. Aşa că la doi ani şi jumătate am fost înscrisă la Grădiniţa maghiară. După trei luni, la serbare, deja cântam şi dansam cazacioc. Sigur, după aceea talentul meu pentru dans s-a mai îmbunătăţit, pentru că o mătuşă m-a dus la ore particulare de balet. Şi pentru că vecinul meu era prim-trompetist la Operă, eram acolo tot timpul, cu fiica lui. Intram prin spate cu ei şi vedeam o serie de spectacole, mai ales de balet. Am avut şi am rămas cu o mare atracţie pentru balet. Mai târziu, am cunoscut balerini minunaţi, pe Rodica Murgu, pe Francisc Valkay – mergeam la toate spectacolele lor –, pe Mimi Bardezian, iar cu mulţi ani în urmă, la Taormina am avut ocazia să-l cunosc pe Rudolf Nureev. Apoi am întâlnit o tânără pianistă, Alice Poenaru, care făcea şi balet, iar ultima noastră producţie împreună a fost pe scena Operei Naţionale din Timişoara, unde eu am interpretat o piesă de Pablo Casals, Song of the Birds / Cântecul păsărilor, iar Alice a dansat. Bucuria acestei arte m-a însoţit, aşadar, întotdeauna.

V-au atras din copilărie instrumentele cu coarde, care câştigaseră teren în faţa pianului. Fiind un instrument masiv, iar dumneavoastră fiind minionă, fragilă, de ce v-aţi dorit violoncelul şi nu vioara, de exemplu?

Cel mai bun prieten din copilărie era Wolfgang Laufer, Wolfi, cu un an mai mare decât mine, cu care mă jucam tot timpul. La şapte ani, el a început să studieze violoncelul. Profesorul lui, Simion Zimmer, a observat că, uneori, îl însoţeam la lecţii, aşa că mi-a testat auzul şi a observat că este perfect, adică intonam foarte corect sunetele pe care le cânta la pian. La o întâlnire ulterioară întâmplătoare a lui cu tatăl meu s-a dovedit că au fost colegi de şcoală şi, din acel moment, viaţa mea a luat o altă direcţie, deschizându-se spre lumea violoncelului. Pe lângă gimnastică şi balet, în copilărie am făcut şi limbi străine – germană, maghiară şi franceză – şi am început timid un an de studiu al pianului. Datorită admiraţiei pentru Wolfi şi pentru domnul Zimmer, am cerut să studiez şi eu violoncelul. Aveam opt ani, învăţam la o şcoală normală şi progresam şi cu muzica, aşa că la 12 ani am cântat cu Wolgang Laufer Concertul pentru două violoncele, de Händel, acompaniaţi de o mică orchestră a Liceului de Muzică, dirijată de profesorul Bunea.

E adevărat că, din punct de vedere al timbrului, violoncelul e cel mai apropiat de vocea umană?

Da, pentru că are o întindere foarte mare, de la sunete grave până la cele mai înalte, un ambitus generos aşadar, şi o expresivitate deosebită. Se pretează cu uşurinţă şi repertoriului baroc, romantic, contemporan, asta dacă vorbim de muzica clasică, dar la fel de cuceritor este şi în interpretări de gen muzică uşoară, dansantă, dovadă fiind succesul violoncelistului Stjepan Hauser. În plus, pentru că îl ţii pe inimă, are o dulceaţă, o sensibilitate aparte, care mie mi-au plăcut de la început.

Dumneavoastră în ce registru vă simţiţi mai confortabil?

Sunt specializată în clasic, dar de-a lungul vremii am avut colaborări şi cu mici grupuri de jazz. Şi cu Bega Blues Band am cântat nu demult, la aniversarea lor de 40 de ani. Am cântat cu ei trei piese, transcrise şi pentru violonel solo.

Cu Wolfgang Laufer aţi păstrat legătura?

Wolfi a plecat din România la vârsta de 16 ani, împreună cu părinţii. Au emigrat în Israel, unde nu a avut o viaţă uşoară. Fiind un instrumentist foarte bun, a reuşit până la urmă să meargă în Italia, apoi în Germania, unde a fost angajat ca prim-violoncel la Orchestra din Hamburg. Acolo a avut ocazia să-l vizitez în perioada în care studiam la Conservatorul din Paris. Apoi a plecat în SUA unde a făcut parte din celebrul cvartet de coarde Fine Arts Quartet. A revenit de mai multe ori în România, pentru a concerta ca solist cu Orchestrele Filarmonicilor din Timişoara şi Bucureşti şi pentru a susţine masterclass-uri la Conservatorul din Bucureşti.

Un proiect foarte drag nouă, un concert în cadrul Festivalului „George Enescu”, în care eu urma să interpretez, alături de Fine Arts Quartet, Cvintetul cu două violoncele, de Alexandre Glazunov, nu a mai avut loc. Wolfi s-a îmbolnăvit şi ne-a părăsit cu două luni înainte de acel festival.

Profesorul de violoncel Simion Zimmer a apucat să vă vadă în concerte, aplaudată, premiată?

Da, m-a auzit la Timişoara, dar şi în străinătate. Cu profesorul Simion Zimmer am studiat în toţi anii până la absolvirea Liceului de Muzică. Datorită devotamentului cu care m-a instruit am reuşit să parcurg un repertoriu imens: studii, sonate, concerte, tot ce era important în literatura violoncelului. El a fost cel care a insistat să continui studiile la Conservatorul din Bucureşti, la clasa Radu Aldulescu. Aşa că, la 18 ani, am părăsit cuibul în care eram ocrotită de dragii mei părinţi. Am ajuns însă la un al doilea părinte, maestrul Serafim Antropov, care mi-a călăuzit paşii cu o nemărginită generozitate, iar rezultatul îl simt în fiecare moment al vieţii.

Foto: Filarmonica Banatul

„Maestrul Antropov, un înger!”

L-aţi avut profesor la Conservatorul din Bucureşti. În perfecţionarea dumneavoastră, Serafim Antropov a jucat rolul semnificativ?

Da. Dar mă întorc puţin cu câţiva ani înainte de momentul în care l-am întâlnit pe maestrul Antropov. Pe la 12-13 ani am avut ocazia să cânt în faţa lui Radu Aldulescu, era violoncelist celebru, dar şi profesor la Conservatorul din Bucureşti un singur an. Mă dusesem la Bucureşti cu două săptămâni înainte de examen, la pregătire. Când am văzut la prima lecţie câţi candidaţi sunt, pe trei-patru locuri, toţi veniţi cu părinţi, cu profesori, cu pian, am zis că renunţ, că nu am nicio şansă, eu eram singură. I-am telefonat mamei şi i-am spus să vină să mă ia acasă, să mă înscriu apoi la Conservatorul din Cluj. În drum spre Tarom, mergând să ia bilet de avion, mama l-a întâlnit în staţia de tramvai din Piaţa Bălcescu pe profesorul de vioară Eugen Cuteanu, care între timp fusese profesorul meu de muzică de cameră la Liceul de Muzică – am făcut cinci ani lecţii la sânge şi îi sunt recunoscătoare pentru că, aşa, am învăţat toate Cvartetele de Haydn, de Mozart, de Beethoven, o bogăţie de repertoriu – şi, din vorbă în vorbă, a aflat că mama se pregătea de drumul la Bucureşti pentru a mă retrage din concursul de la Consevator. A luat-o de mână şi i-a spus: „Imediat te duci acasă. Sanda dă examen şi intră prima.” Aşa a fost, am intrat prima.

Marele necaz a fost că Radu Aldulescu a renunţat să mai profeseze, pentru că rectorul i-a spus că, dacă mai vrea să fie în continuare profesor, trebuie să dea un rest de examen la Istoria muzicii româneşti. Aldulescu, un mare artist, cunoscut în toată Europa, a refuzat. I-a închis uşa şi nu a mai călcat în Conservator.

Mai era un profesor de violoncel, Mihai Fotino, cu pregătire la Berlin, destul de sever. La examen spusese: „Pe fata asta o iau eu la clasă.” Maestrul Antropov, foarte timid, nu a spus nimic. La prima oră la clasă, însă, Mihai Fotino mi-a spus că nu ştiu nimic. Nu începusem bine… La foarte scurt timp, însă, domnul Fotino a făcut un atac cerebral şi astfel am trecut la clasa lui Serafim Antropov. Într-adevăr, un înger! Cât trăiesc – cât trăim, că vorbesc şi în numele lui Marin Cazacu, fratele meu de suflet – nu îl vom uita!

Care este cea mai importantă lecţie pe care v-aţi însuşit-o de la Serafim Antropov? Fusese şi partener de scenă al lui George Enescu, nu?

Da, datorită lui Enescu a ajuns unde a ajuns. Enescu l-a propus profesor mai întâi la Conservatorul din Iaşi, apoi la Conservatorul din Bucureşti, unde a devenit şi pro-rector.

Lecţia pe care mi-aş fi dorit să o fi învăţat mai bine este aceea a smereniei în faţa minunăţiilor care sunt viaţa, universul şi prietenia. Poate Marin Cazacu a ajuns la gradul acela la care a fost maestrul Antropov. Era generos, inteligent, sensibil – a scris şi poezii, a compus –, a avut timp pentru toată lumea.

Adesea, eu şi Marin eram invitaţi la prânz la maestrul Antropov – eram ca şi copiii lor, soţii Antropov neavând copii. Erau o familie aşa de frumoasă şi de unită, cum erau şi părinţii mei cu care, peste ani, s-au şi cunoscut. Mergeam şi la Sinaia, unde maestrul avea o căsuţă pe strada Furnica; acolo mergeam vara sau înaintea unui concurs să facem cantonamentul timp de două săptămâni: studiu, odihnă şi plimbări până în apropiere de Peleş care era pe atunci îngrădit cu sârmă ghimpată.

L-am iubit pe maestrul Antropov toţi cei care i-am fost elevi. Cred că am reuşit să transmitem mai departe, elevilor noştri, această dragoste şi lecţia pe care ne-a dat-o: „Nu pierde timp fiind invidios pe colegii tăi. Fiecare are strada lui, depinde de voi cu ce viteză înaintaţi pe ea.” Noi, violonceliştii, nu ne invidiem. După ce a murit maestrul, am cântat cu 34 de violoncele, cu 63, iar mai apoi cu 100 de violoncele, pe scena Ateneului Român, un spectacol grandios, divin. Pe Youtube ne puteţi auzi.

Un model în carieră aţi avut?

Sigur că la vârsta de 15-20 de ani ai modele. Am avut norocul de a-l avea pe Radu Aldulescu, pe Vladimir Orlov, cei doi mari solişti, care erau extraordinari. Pe vremea aceea veneau şi mulţi violonceşti străini să cânte în România. Şi la Timişoara au fost. I-am văzut pe viu pe Pierre Fournier, pe André Navarra, pe Gaspar Cassadó, somităţi ale acelor ani.

În plus, am fost trimişi la concursuri internaţionale. Maestrul Antropov spunea întotdeauna: „Sănduca, tu te duci ca să înveţi. Încerci să cânţi cel mai bine, dar nu premiul este important, ci să-i asculţi pe ceilalţi, să vezi nivelul, să tragi concluzii. Iar din tot ceea îţi spun profesorii să alegi doar ceea ce ţi se potriveşte”. Antropov este modelul meu, al nostru, din toate punctele de vedere, şi ca om, şi ca violoncelist. Dar avea emoţii enorme înaintea concertelor. Ne povestea că, o săptămână înainte şi una după concert, nu dormea.

Foto: Imola şi Florin Blaga

„Timp de 36 de ani am colaborat cu Orchestra Internaţională a Italiei”

Aţi avut zeci de concerte în toată lumea – şi în Europa, şi în America, şi în Japonia. Cum aţi ajuns în Thailanda, să concertaţi pentru regină?

Timp de 36 de ani am colaborat cu Orchestra Internaţională a Italiei. Primul care a cântat acolo a fost Marin Cazacu, am urmat eu şi apoi mulţi alţi instrumentişti români cordari, adică violonişti şi violoncelişti, printre care celebra Cristina Anghelescu, Dorin Marc, de la Cluj, Codrin Emandi, de la Timişoara. La un moment dat eram 11 români. Cu această orchestră am avut foarte multe turnee şi în Orient: în China, Malaezia, Thailanda. În 2004, eram în vacanţă la Timişoara cu gazda mea din Napoli şi am primit un telefon de la managerul Orchestrei Internaţionale a Italiei prin care eram anunţată că au un turneu în Thailanda şi am fost invitată să cânt Concertul de Dvořák cu ei. Înainte de concert am stat mai mult de o săptămână acolo nu doar pentru repetiţii, ci şi pentru a învăţa protocolul. Era aniversarea surorii regelui, o femeie şcolită la Londra, cu o educaţie aleasă şi care dorea pentru ziua ei şi Concertul de Dvořák. Să vezi sala de concerte de 3000 de locuri care, cu 15 minute de concert era plină,  a fost o experienţă de neuitat.

Aţi cântat nu doar în săli de concerte, ci şi în spaţii neconvenţionale: în peştera de la Româneşti,  în pieţe publice, pe apă. Cum sună Paganini cântat pe apă, pe un ponton?

Foarte bine! A fost ideea a doi fraţi, Mauro, un violonist foarte bun, şi Luciano Tortorelli, din Agropoli. Prin 1990 am avut contract cu Orchestra RAI din Napoli şi aşa i-am cunoscut. Un prieten de-al fraţilor Tortorelli îşi dorea un concert pe yaht, cu noi trei interpretând Trio-ul pentru violoncel, vioară şi chitară a lui Paganini. Concertul trebuia să aibă loc între peninsulă şi o insulă, dar nu se auzea bine. Cu proprietarul yahtului mai era un prieten de-al lui căruia i-a venit ideea de a construi un ponton plutitor pe care să cântăm. Acolo am susţinut concertul pentru un public care se afla nu pe mal, ci în bărci, în jurul nostru. A sunat excepţional. În plus, calculaseră ca finalul concertului să se suprapună peste apusul soarelui. Au fost nişte culori incredibil de fumoase! Iar la final a fost o scenă pe care nu o regizase nimeni, la care nu se gândise nimeni: în momentul în care din bărci au răsunat aplauzele, de pe insulă s-a ridicat un stol de pescăruşi. A fost splendid!

Aţi cântat solo, aţi cântat în duet cu pianistul Dragoş Mihăilescu sau cu violonistul Gabriel Popa, aţi cântat în format trio (cu Gabriel Popa şi Sorin Dogariu ori în Trio Palladio) sau în cvartetul Cellisimo (cu Marin Cazacu, Răzvan Suma şi Octavian Lupu), aţi cântat în orchestră. În care dintre ipostaze vă simţiţi cel mai confortabil?

În toate. Sunt unele excepţii. De exemplu, pentru decernarea titlului de Cetăţean de onoare al Timişoarei (titlul i-a fost decernat de Ziua Timişoarei, în 3 august, Marin Cazacu fiind cel care a citit Laudatio – n.r.), când m-au rugat să cânt singură. Ştiind că voi avea emoţii, am refuzat să cânt singură. Aşa că am urcat pe scenă alături de Darius, Dumitriţa şi Andreea Petrila.

„Péter şi Sorina Jecza au intrat în viaţa mea”

Aţi concertat la Galeria Jecza, nu o dată. Cine a venit cu ideea concertelor într-o galerie de artă?

Ideea s-a născut din prietenia cu familia Jecza. Prima dată am cântat o Suită de Bach, la un vernisaj al lui Péter Jecza, de la Lugoj. Atunci l-am cunoscut pe Péter şi am rămas prieteni: cum avea atelierul lângă Sala Capitol, ne întâlneam aproape zilnic. Péter şi Sorina Jecza au intrat în viaţa mea. La atelierul lui Jecza au venit şi alţi artişti: pianistul Dan Grigore, actorul Ion Caramitru, Rudolf  Kern, violonisul Mincio Mincev şi o serie de solişti care cântau, invitaţi, la Filarmonica Banatul şi de care, după concerte, nu se ocupa nimeni. Şi atunci îi duceam la Péter Jecza. Am avut seri memorabile acolo. În plus, vizavi de locuinţa mea de pe Circumvalaţiunii, stăteau Sorina şi Péter într-un apartament de la etajul nouă. Eram mult timp împreună; am asistat şi la procesul de venire pe lume a lui Andrei, fiul lor. Doamne, câte amintiri frumoase am cu ei! Sunt atât de prezenţi în viaţa mea! Într-un fel, continuă să fie şi Péter Jecza, la fel ca Serafim Antropov, ca părinţii mei, ca toţi cei care şi-au lăsat amprenta asupra mea. Pe mama o simt şi acum, în maşină… Împreună am cutreierat Italia, eu, mama şi violoncelul.

Foto: Arhivă personală Alexandra Guţu

„A fost cu noroc venirea lui «Mr. Cello» în viaţa mea”

Ce vârstă are „partenerul” dumneavoastră de scenă, „Mr Cello” cum îl numiţi, şi cum a intrat în viaţa dumneavoastră?

Nu l-am botezat eu, altcineva i-a dat numele. În timpul unui zbor în SUA, unde urma să am un concert,  rămăs în cală cu o serie de bagaje, i s-a fisurat gâtul. Am mers cu el al un lutier la Chicago, a fost reparat, dar de atunci, la toate zborurile violoncelul a avut un bilet lângă mine, iar pe mapa cu bilete era scris „Mr Cello”. Are peste 300 de ani. A fost fabricat în 1714. Dar, deşi e vechi – şi cu cât un instrument e mai vechi, cu atât sună mai bine –, nu este foarte scump.

L-am primit când aveam 12-13 ani. Domnul Zimmer i-a povestit la un moment dat tatălui meu că, în urmă cu ani, cunoscuse o doamnă mai în vârstă care moştenise un violoncel şi dorea să înveţe să cânte la el. După ceva timp, când doamna nu mai era în viaţă, profesorul Zimmer şi-a amintit de acest violoncel şi a intuit că soţul ei, doctorul Schuber, l-ar putea avea. I-au făcut o vizită, el şi tatăl meu, şi în pod au găsit violoncelul, într-o husă veche. Domnului Zimmer i-a plăcut cum sună şi, în plus, era un violoncel pentru damă, un pic mai îngust, şi l-au cumpărat – mai am şi acum actul de cumpărare scris de mână – cu 1800 de lei, plătiţi în trei rate. A fost cu noroc venirea lui „Mr. Cello” în viaţa mea.

„Este un cerc care a pornit de aici şi care aici trebuie să se închidă”

Aţi locuit 15 ani în Italia, la Napoli. Ce v-a rechemat la Timişoara?

La Napoli nu am fost stabilită. Am avut un contract de prim-violoncelist la Orchestra RAI din Napoli, astfel că am locuit mult timp acolo, dar făceam naveta la Timişoara, unde eram în acelaşi timp solistă a Filarmonicii Banatul, iar când s-a îmbolnăvit tatăl meu a fost o perioadă în care veneam săptămânal acasă. Nu am putut rămâne definitiv în Italia. Eu am locul meu, aici, la Timişoara, simţeam nevoia de a fi în familie, o familie formidabilă. Oriunde am fost în lumea largă nu am găsit ceea ce am aici, o energie deosebită. În plus mi-am dorit să stau în casa mea, în care m-am născut, am crescut, dar în care am locuit destul de puţin după intrarea la Conservator, fiind foarte mult plecată. Este un cerc care a pornit de aici şi care aici trebuie să se închidă.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.’