Lupta pentru Cotroceni între principalii actori – unul de dreapta şi altul de stânga – nu numai că se anunţă inegală, în favoarea stângii, dar dreapta nici nu face nimic pentru a recupera din decalaj. Din contră.

PSD intră în cursa pentru Cotroceni cu câteva avantaje clare faţă de ACL – care, mai mult ca sigur, va da candidatul ce va intra, alături de Victor Ponta, în turul doi al scrutinului. În primul rând, are un bazin electoral stabil mult mai mare decât al oricărui alt partid – neafectat de mari frământări interne. Apoi, are la dispoziţie mult mai multe fonduri decât ceilalţi (şi sponsorizări din partea firmelor care, în general, se înghesuie să finanţeze Puterea, şi bani publici, direcţionaţi spre fel de fel de acţiuni cu iz populist-electoral), iar prezidenţiabilul său beneficiază de supraexpunere mediatică. În plus, după toate indiciile, în turul doi, dl Ponta ar putea avea ca aliaţi chiar pioni de dreapta. Liberali.

Unul dintre candidaţii pe care, mai mult ca sigur, îl va avea aliat în turul doi al prezidenţialelor este Călin Popescu Tăriceanu, liderul PLR. Acelaşi domn Tăriceanu pe care, înainte de europarlamentare, în vremea în care acesta făcea „rezistenţă liberală”, încercase să-l folosească drept cal troian în PNL. Şi care, în ultima vreme, s-a apucat de construit „liberalismul veritabil” de sub umbrela social-democrată.

Un alt om care l-ar putea sprijini pe candidatul social-democrat ar putea fi liberalul Teodor Meleşcanu – care nu şi-a anunţat oficial intrarea în cursa electorală, ci doar intenţia. Semnele de întrebare în privinţa direcţiei spre care şi-ar putea canaliza voturile în turul doi provin din intrarea în ecuaţie a colonelului Mircea Dogaru. Care, prin Consiliul Naţional al Societăţii Civile, a avut iniţiativa implicării în campania de strângere de semnături pentru acesta. Or, se ştie, colonelul Dogaru nu este omul care să susţină, de exemplu, independenţa Justiţiei, o componentă majoră a statului de drept – pentru care pledează candidatul liberal la prezidenţiale, Klaus Johannis. Colonelul Dogaru este cel care, în 2012, susţinea acţiunile USL, care a încercat o lovitură de stat, care a subminat statul de drept şi care a pus la cale desfiinţarea DNA şi a CCR. Prin urmare, e greu de crezut că, după o eventuală intrare în competiţie electorală a d-lui Meleşcanu, posibilă graţie strângerii de semnături coordonate de colonelul Dogaru, voturile să fie direcţionate, în turul doi, spre candidatul liberal.

Nu în ultimul rând, ridică un semn de întrebare – cel puţin până în momentul de faţă – şi atitudinea lui Crin Antonescu, fostul prezidenţiabil al USL. Nu şi-a manifestat intenţia de a intra în competiţie ca independent. Nu şi-a manifestat nici intenţia de (re)apropiere de Victor Ponta. Dar, în ceea ce îl priveşte trebuie luate în calcul două aspecte: întâi că, la un moment dat a fost marioneta abil dirijată de liderul PSD, neavând puterea să spună la timp „stop joc”, iar acum ranchiuna faţă de Klaus Johannis, care l-a înlocuit şi la şefia partidului, şi în cursa pentru Cotroceni. Dl Antonescu a spus clar că nu se va implica în susţinerea campaniei acestuia şi că va vedea dacă îi va da votul. O declaraţie ce poate avea o influenţă asupra nemulţumiţilor din PNL, partid care trece prin frământări interne, după alianţa cu PDL – cauzate de pierderile de funcţii, de orgolii, de resentimente la adresa democrat-liberalilor.

Privind, însă, spre partea cealaltă a scenei, vedem nu numai că unificarea dreptei e cam departe de ceea ce s-a vrut. Dar vedem oameni fie plini de vanităţi gonflate, fie îngenuncheaţi de meschine calcule individuale, fie rămaşi setaţi pe sterile mesaje anti-Băsescu, fie ocupaţi cu eliminarea din joc a altora – fără fair-play şi pe ultimii zece metri –, fie plonjaţi într-o bătălie imposibil de câştigat în lipsa unei armate de oameni încolonate în spatele lor. Lupta d-lui Ponta cu o dreaptă care va rămâne în acest stadiu de năuceală va fi o joacă. Şi nu ar fi nicio problemă dacă la mijloc ar fi doar imaginea şi interesele unor politicieni. Dar e în joc şi parcursul viitor al României. În privinţa căruia există deja un semn de întrebare că nu va mai fi orientat spre Vest. Dl Ponta a oferit în timp câteva indicii, nerecunoscute oficial, care ne duc cu gândul că e posibilă o aruncare a zarurilor geopolitice în altă direcţie – declaraţii ori decizii în contradicţie cu obiectivele naţionale ce gravitează în jurul celor trei mari axe de politică externă a României: apartenenţa la UE, la NATO şi parteneriatul strategic cu SUA.