Problema nostalgiei faţă de un regim totalitar ar trebui tratată cu atenţie. Pentru că de la o stare de spirit pesimistă, cauzată de angoase economice, de derută valorică – stare suprapusă pe o lipsă a educaţiei şi a memorializării –, se poate ajunge uşor la o ascensiune a populismului şi, apoi, a politicilor radicale.
Aproape un sfert dintre români îl consideră pe Nicolae Ceauşescu cel mai potrivit preşedinte pe care l-a avut România… Asta rezultă dintr-un recent sondaj INSCOP, comandat de Adevărul, ale cărui rezultate au fost făcute publice zilele trecute, respondenţilor fiindu-le solicitat să-l aleagă din lista preşedinţilor României pe cel pe care îl consideră că s-a potrivit cel mai bine funcţiei. Dictatorul comunist i-a declasat, în această ordine, pe Ion Iliescu, pe Traian Băsescu şi pe Emil Constantinescu. Este o informaţie care bulversează în egală măsură cu aceea privind buna părere despre comunism. Scriam în decembrie anul trecut că, în pragul a 24 de ani de la Revoluţia din Decembrie, o cercetare INSCOP Research arăta că 44,4% dintre români apreciază că înainte de 1989 se trăia mai bine, iar 44,7% considerau comunismul ca fiind un lucru bun pentru ţară. Ultimul, un procent puţin mai mare decât în urmă cu patru ani, când un sondaj de opinie realizat de IICCMER releva că 44% dintre românii intervievaţi spuneau despre comunism că a fost o idee bună, dar prost aplicată. Nu ştiu dacă aceşti oameni – care se arată dispuşi să încerce să retrăiască ori să trăiască experienţa traumatizantă a regimului totalitarist – sunt blamabili din cauza uşurinţei cu care îşi dau „reset“ la memorie, a lejerităţii cu care acceptă reiterarea greşelilor şi dramelor trecutului recent, a superficialităţii cu care îşi tratează propriul viitor. Dacă nu cumva mai de condamnat sunt artizanii politicilor publice şi de stat din ultimii aproape 25 de ani, autori ai unor tactici distructive care stau la baza acestei stări de spirit. Cei care au aruncat în derizoriu, cu bună ştiinţă, idealurile pentru care se ieşise în stradă în decembrie 1989.
Şi-au bătut joc de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. De 22 de ani a fost nevoie pentru ca lustraţia să treacă de la idee la lege votată. Departe, însă, de forma din 1990.
Le-au permis oamenilor din eşaloanele doi – trei ale regimului comunist să ajungă în funcţii legislative sau executive importante, de unde au dictat apoi o continuitate, de un rafinament pervers, a sistemului comunist. Funcţii din care au împărţit România între ei sau, dacă au preferat – din motive de autoconservare – traiul sub motto-ul „sărac, dar cinstit“, au oferit-o, întru fidelizare, epigonilor lor.
Au permis intrarea pe listele de revoluţionari a fel de fel de impostori, pentru a-i decredibiliza şi compromite astfel în ochii opiniei publice pe cei adevăraţi. Şi pentru a demonetiza ideea în sine de revoluţie.
Au ferecat în justiţie, indiferent de regim, misterele Revoluţiei. De jure, a rămas neclar cine e culpabil pentru numărul imens de oameni ucişi, mai cu seamă după căderea comunismului. Potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, între 22 şi 27 decembrie 1989 s-au înregistrat 962 de morţi, în condiţiile în care numărul total al celor ucişi, de la începutul revoluţiei, a fost de 1.104.
În toţi aceşti aproape de ani nu a existat o strategie coerentă de politici publice care să susţină o pedagogie a memoriei colective a perioadei comuniste. Niciun discurs public oficial legat de perioada comunistă, ci doar discursuri individualizate, care nu au avut puterea să formeze mase bine informate. Nu au existat programe naţionale educaţionale pentru predarea în şcoli a istoriei regimului comunist. Aşa s-a ajuns la memoria selectivă ale cărei rezultate le vedem azi.
Apoi, în ultima perioadă, s-a ajuns până la sabotarea statului de drept, la subminarea instituţiilor democratice ale ţării, la încălcarea oficială a principiului separaţiei puterilor în stat, la autoplasarea oamenilor puterii deasupra legilor şi a Constituţiei. Totul, în beneficiul unei caste.
Problema nostalgiei faţă de comunism, un regim totalitar, ar trebui, însă, tratată cu atenţie, atât din perspectiva cauzei, pentru un diagnostic şi un tratament eficiente, cât şi din cea a efectului. Pentru că de la o stare de spirit pesimistă, cauzată de angoase economice, de derută valorică – stare suprapusă pe o lipsă a educaţiei şi a memorializării –, se poate ajunge uşor la o ascensiune a populismului şi, apoi, a politicilor radicale. Mesajul populist îl au şi partidele de extremă stângă – cum a fost comunismul, iată, „bun, dar eronat aplicat“ –, şi cele de extremă dreaptă. Dacă partidele de extremă stângă nu reprezintă, încă, un pericol demn de luat în seamă pentru vreun stat din Europa – chiar dacă şi în alte ţări se manifestă nostalgia după comunism –, altfel stau lucrurile cu extrema dreaptă, care se află pe un trend ascendent. Iar de aici până la alunecarea într-un regim radical poate fi un pas.
Rămâne speranţa ca, într-un efort comun al autorităţilor, al media şi al societăţii civile, să se poată pune stavilă, până nu e prea târziu, erodării încrederii publice în tot ceea ce ţine de statul democratic. Pentru că, altfel, ne confruntăm cu riscul de a ne pierde viitorul.
felicitari !, faceti pozitie critica, pentru a incerca sa imbunatatiti gandirea majoritatii populatiei, pentru ca majoriotatea are puterea si ne poate conduce spre binele tarii, altfel de innamolim iar in cloaca comunista, pe care, spre regretul meu, vad ca se reinoieste in aceasta tara, dupa 24 de ani, de cand am zis ca am scapat de ea.