Problema nostalgiei faţă de un regim totalitar ar trebui tratată cu atenţie. Pentru că de la o stare de spirit pesimistă, cauzată de angoase economice, de derută valorică – stare suprapusă pe o lipsă a educaţiei şi a memorializării –, se poate ajunge uşor la o ascensiune a populismului şi, apoi, a politicilor radicale.

Aproape un sfert dintre români îl consideră pe Nicolae Ceauşescu  cel mai potrivit preşedinte pe care l-a avut România… Asta rezultă dintr-un recent sondaj INSCOP, comandat de Adevărul, ale cărui rezultate au fost făcute publice zilele trecute, respondenţilor fiindu-le solicitat să-l aleagă din lista preşedinţilor României pe cel pe care îl consideră că s-a potrivit cel mai bine funcţiei. Dictatorul comunist i-a declasat, în această ordine, pe Ion Iliescu, pe Traian Băsescu şi pe Emil Constantinescu. Este o informaţie care bulversează în egală măsură cu aceea privind buna părere despre comunism. Scriam în decembrie anul trecut că, în pragul a 24 de ani de la Revoluţia din Decem­brie, o cercetare INSCOP Re­search arăta că 44,4% dintre ro­mâni apreciază că înainte de 1989 se trăia mai bine, iar 44,7% con­siderau comunismul ca fiind un lucru bun pentru ţară. Ultimul, un procent puţin mai mare de­cât în urmă cu patru ani, când un sondaj de opinie realizat de IIC­CMER releva că 44% dintre românii intervievaţi spuneau despre comunism că a fost o idee bună, dar prost aplicată. Nu ştiu dacă aceşti oameni – care se arată dispuşi să încerce să retrăiască ori să tră­iască experienţa traumatizantă a regimului tota­litarist – sunt blamabili din cauza uşurinţei cu ca­re îşi dau „reset“ la memorie, a lejerităţii cu care acceptă reiterarea greşelilor şi dramelor trecutu­lui recent, a superficialităţii cu care îşi tratează propriul viitor. Dacă nu cumva mai de condamnat sunt artizanii politicilor publice şi de stat din ultimii aproape 25 de ani, autori ai unor tactici distructive care stau la baza acestei stări de spirit. Cei care au aruncat în derizoriu, cu bună ştiinţă, idealurile pentru care se ieşise în stradă în decembrie 1989.

Şi-au bătut joc de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. De 22 de ani a fost ne­voie pentru ca lustraţia să treacă de la idee la lege votată. Departe, însă, de forma din 1990.

Le-au permis oamenilor din eşaloanele doi – trei ale regimului comunist să ajungă în funcţii legislative sau executive importante, de unde au dictat apoi o continuitate, de un rafina­ment pervers, a sistemului comunist. Funcţii din care au împărţit România între ei sau, dacă au preferat – din motive de autoconservare – traiul sub motto-ul „sărac, dar cinstit“, au oferit-o, întru fidelizare, epigonilor lor.

Au permis intrarea pe listele de revoluţionari a fel de fel de impostori, pentru a-i decredibiliza şi compromite astfel în ochii opiniei publice pe cei adevăraţi. Şi pentru a demonetiza ideea în sine de revoluţie.

Au ferecat în justiţie, indiferent de regim, misterele Revoluţiei. De jure, a rămas ne­clar cine e culpabil pentru numărul imens de oa­meni ucişi, mai cu seamă după căderea comunis­mu­lui. Potrivit Raportului Final al Comisiei Pre­zi­denţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia, între 22 şi 27 decembrie 1989 s-au înregis­trat 962 de morţi, în condiţiile în care numărul total al celor ucişi, de la începutul revoluţiei, a fost de 1.104.

În toţi aceşti aproape de ani nu a existat o strategie coerentă de politici publice care să susţină o pedagogie a memoriei colective a pe­rioadei comuniste. Niciun discurs public oficial le­gat de perioada comunistă, ci doar discursuri indi­vidualizate, care nu au avut puterea să formeze ma­­se bine informate. Nu au existat programe na­ţionale educaţionale pentru predarea în şcoli a isto­riei regimului comunist. Aşa s-a ajuns la memoria selectivă ale cărei rezultate le vedem azi.

Apoi, în ultima perioadă, s-a ajuns până la sabotarea statului de drept, la submi­na­rea instituţiilor democratice ale ţării, la încălcarea oficială a principiului separaţiei puterilor în stat, la autoplasarea oamenilor puterii deasupra legilor şi a Constituţiei. Totul, în beneficiul unei caste.

Problema nostalgiei faţă de comunism, un regim totalitar, ar trebui, însă, tratată cu atenţie, atât din perspectiva cauzei, pentru un diagnostic şi un tratament eficiente, cât şi din cea a efectului. Pentru că de la o stare de spirit pesi­mistă, cauzată de angoase economice, de derută valorică – stare suprapusă pe o lipsă a educaţiei şi a memorializării –, se poate ajunge uşor la o as­censiune a populismului şi, apoi, a politicilor ra­dicale. Mesajul populist îl au şi partidele de extre­mă stângă – cum a fost comunismul, iată, „bun, dar eronat aplicat“ –, şi cele de extremă dreaptă. Dacă partidele de extremă stângă nu reprezintă, în­că, un pericol demn de luat în seamă pentru vreun stat din Europa – chiar dacă şi în alte ţări se manifestă nostalgia după comunism –, altfel stau lucrurile cu extrema dreaptă, care se află pe un trend ascendent. Iar de aici până la alunecarea într-un regim radical poate fi un pas.

Rămâne speranţa ca, într-un efort comun al autorităţilor, al media şi al societăţii civile, să se poată pune stavilă, până nu e prea târziu, erodării încrederii publice în tot ceea ce ţine de statul democratic. Pentru că, altfel, ne confruntăm cu riscul de a ne pierde viitorul.