După decizia de azi a CCR rămâne întrebarea: doar SRI pierde? Pentru că, momentan, nu se ştie în cât timp se va realiza şi se va aplica o nouă reglementare care să fie fumcţională şi care să permită Parchetelor să aibă logistica pentru a prelua aceste atribuţiuni. Şi nu se ştie nici cu câte dosare penale – de mare corupţie, de crimă organizată – se va merge mai departe.

SRI este, de ani de zile, un pilon important în combaterea marii corupții. Nu-i poate contesta nimeni acest rol. Mari dosare de corupție, care au implicat prejudicii imense și care au vizat nume sonore sau rețele întregi de crimă organizată, au pornit de la interceptări făcute de SRI. O dovadă că deranja şi devenise un real pericol a fost încercarea Guvernului Ponta, în toamna lui 2012, de a-l scoate din jocul anticorupţie. Printr-o iniţiativă legislativă, promovată de Ministerul Justiţiei – condus pe atunci de Mona Pivniceru, actualmente judecător constituţional –, prin care s-a încercat modificarea Legii 51/1991, privind siguranța națională, pentru a limita posibilitatea SRI de a valorifica în instanță, ca probe, informații privitoare la marea corupție, obținute pe mandat de siguranță națională. Dacă s-ar fi reușit această modificare a legii, ar fi însemnat că orice informație care viza acte de corupție, de crimă organizată, de criminalitate cibernetică, obținute în baza unui mandat de siguranță națională, nu ar mai fi putut fi utilizată în dosare penale, drept probă. Ceea ce ar fi însemnat că și dosarele de mare corupție începute ar fi fost compromise.

În ultimul an şi jumătate, însă, SRI a ajuns o instituţie care nu numai că şi-a exhibat excesul de putere în detrimentul alteia, dar nici nu a fost sancţionat pentru acest lucru. Şi asta, şi pe fondul lipsei unui control civil real, prin intermediul Parlamentului.

Să ne amintim de episodul care a dus spre ideea că SRI “conducea” meciul în faţa CCR. În ianuarie 2015, după ce CCR respinsese, pe motiv de neconstituţionalitate, controversatul pachet de “legi Big Brother”, susţinute de SRI – Legea retenţiei datelor, Legea cartelelor prepay şi Legea securităţii cibernetice –, oameni de la vârful serviciului au încercat să pună presiune pe judecătorii constituţionali, acuzându-i public de crearea unui vid legislativ. Preşedintele CCR, Augustin Zegrean, anunţa că unul dintre judecători chiar se plânsese Comisiei Europene, denunţând presiuni şi ameninţări. Câteva zile după aceea, directorul de atunci al SRI, George Maior, avertiza “foarte serios că există o răspundere şi morală undeva, în stat, în legătură cu securitatea naţională a cetăţenilor României – nu a statului, nu mai vorbesc de stat – şi că la momentul în care se va întâmpla o catastrofă, voi şti spre cine să arăt cu degetul”. Declaraţii prin care SRI îşi depăşise cadrul legal. Dar care nu au generat luări oficiale de poziţie.

Sau să ne amintim de episodul “câmpul tactic”. În aprilie anul trecut, directorul Direcţiei Juridice a SRI, generalul Daniel Dumbravă, spunea că „instanţele de judecată au devenit «câmp tactic» al serviciilor de informaţii”. CSM-ul – căruia asociaţii de magistraţi i-au solicitat public să ceară SRI clarificări care să indice cadrul legal ce-i permite să-şi menţină interesul faţă de un dosar, până la soluţionarea definitivă a fiecărei cauze, în ce constă acest interes, care sunt limitele acestuia, de ce garanţii este însoţit şi ce control se exercită asupra sa – nu vedea nicio problemă. Această atitudine a CSM a ridicat semne de întrebare. În condiţiile în care magistraţii susţineau, prin vocea a trei organizaţii profesionale, că aceste declaraţii „subminează atât independenţa Justiţiei şi încrederea cetăţenilor în actul de justiţie, cât şi încrederea reciprocă între judecători”. În condiţiile în care o astfel de declaraţie ducea spre ideea depăşirii prerogativelor unei instituţii a statului, spre ideea unei instituţii care îşi arogă puteri mai mari decât îi conferă legea şi spre ideea încălcării independenţei Justiţiei. Mai mult, CSM a refuzat cererea asociaţiilor de magistraţi de a le comunica datele transmise de SRI, la solicitarea Inspecţiei Judiciare, pe motiv că… ar conţine date confidenţiale.

La scurt timp după invocarea “câmpului tactic” şi după ce presă şi societate civilă arătau, la unison, că aici este o problemă, printr-o stranie coincidenţă, în luna mai a anului trecut, într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti erau contestate interceptări făcute de SRI, depuse ca probe la dosar. De acolo s-a ajuns la decizia de azi a CCR, care declară neconstituţional articolul 142 din Noul Cod de Procedură Penală – „procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului” –, în baza căruia SRI face interceptări în dosarele instrumentate de DNA şi de toate celelalte Parchete.

Decizia de azi a CCR nu implică, însă, doar o modificare a reglementărilor privind realizarea activităților de supraveghere tehnică – un procedeu care, estimativ, va costa doar DNA peste zece milioane de euro –, o aliniere a lor la litera legii fundamentale.

Nu, această decizie nu se opreşte la clarificarea sintagmei declarate neconstituţionale. Ea va afecta toate dosarele aflate pe rolul Parchetelor şi al instanţelor, care au ca probe informaţii obţinute din interceptări, înregistrări ambientale, filaj ori alte mijloace de supraveghere. Şi asta, indiferent că vorbim despre dosare de mare corupţie, de trafic de carne vie, de trafic de armament, de droguri. În plus, deşi nu se aplică dosarelor soluţionate definitiv până la data publicării sale în Monitorul Oficial, poate fi folosită ca temei de revizuire în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare înaintea publicării deciziei.

O decizie a CCR nu se comentează, e adevărat. Totuşi, în acest caz, scapă logicii acceptarea invocării neconstituţionalităţii într-un dosar penal în care interceptările au fost realizate în baza vechiului Cod de Procedură Penal, care nu a fost declarat neconstituţional, şi în care invocarea neconstituționalității s-a făcut pe un articol din noul Cod. Asta, deşi Legea 42/1992 spune că CCR decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi în vigoare. Şi deşi  neretroactivitatea este un principiu constituţional.

În context rămâne întrebarea: doar SRI pierde? Pentru că, momentan, nu se ştie în cât timp se va realiza şi se va aplica o nouă reglementare care să fie fumcţională şi care să permită Parchetelor să aibă logistica pentru a prelua aceste atribuţiuni. Şi nu se ştie nici cu câte dosare penale – de mare corupţie, de crimă organizată – se va merge mai departe.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.