Teodor Baconschi. Foto: Arhivă personală

Occidentul debusolat este titlul unui volum publicat recent în România, de editura Spandugino, al eseistului şi jurnalistului francez Jean Loup Bonnamy.

Chiar se poate vorbi azi despre o debusolare a Occidentului?, l-am întrebat pe diplomatul Teodor Baconschi, traducătorul acestei cărţi. L-am invitat la un dialog despre doi dintre inamicii identităţii şi, prin extensie, ai democraţiei europene: imigraţia necontrolată şi cultura woke, despre modul în care s-ar putea pune capăt războiului cultural şi deconstrucţiei identitare a Occidentului, dar şi despre modul în care poate fi păstrată democraţia într-un Occident prins între extreme.

„Spiritul occidental modern trece printr-o criză obiectivă, fără ca asta să însemne că ne aflăm la capăt de drum”

CV Teodor Baconschi

Carieră

Este specialist în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor. După un doctorat în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1994, susţinut cu Magna cum laude), a urmat studii post-doctorale la New Europe College (Bucureşti, 1996).

1995-1997 – director al Editurii Anastasia.

1997 – redactor-şef în TVR, emisiunea „Viaţa spirituală”.

1997-2000 – ambasador al României la Sfântul Scaun, mandat în care s-a remarcat, printre altele, prin realizarea vizitei Papei Ioan Paul al II lea în România (1999).

2001-2002 – director general în Ministerul Afacerilor Externe.

2002 -2004 – ambasador al României în Republica Portugheză.

2004 -2006 – secretar de stat în MAE, pentru afaceri globale.

2006 -2007 – consilier prezidenţial.

2007 -2009 – ambasador al României în Republica Franceză şi Principatul de Monaco.

2009 -2012 – ministru al Afacerilor Externe, funcţie din care a contribuit la dezvoltarea Parteneriatului strategic româno francez și la semnarea, la Washington, a Acordului interguvernamental privind scutul antirachetă (2011).

Din 2012 – ambasador în Centrala Ministerului Afacerilor Externe.

Distincţii

A fost distins cu Marea Cruce a Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franţa), Cavaler al Ordinului Serviciu Credincios (România).

Publicaţii

Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Desclée de Brouwer, Paris, 1996 (Râsul Patriarhilor, Anastasia, 1996, şi Humanitas, 2008); Iacob şi îngerul, Anastasia, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei, Anastasia, 1997; Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, Curtea Veche, 1999; Roma caput mundi (împreună cu Horia Bernea), Humanitas, 2000; Pe ce lume trăim, Editura Pro, 2004; Insula Cetăţii. Jurnal parizian, Curtea Veche, 2005; Despre necunoscut, Humanitas, 2007; 111 incursiuni în Cotidianul românesc, Curtea Veche, 2009; Bisericile de lemn din Maramureş (album UNESCO), 2010; Creştinism şi democraţie, Curtea Veche, 2011; Legătura de chei. Mărturii diplomatice (în dialog cu Armand Goşu), Curtea Veche, 2013, şi Spandugino, 2024; Facebook. „Fabrica de narcisism”, Humanitas, 2015; Anatomia ratării. Tipuri şi tare din România postcomunistă, în dialog cu Dan-Liviu Boeriu, Humanitas, 2016; Cetatea sub asediu. Însemnări despre credinţă, raţiune şi terorism (Editura Doxologia, 2017); Fascinaţia tradiţiei. Studii patristice şi de istorie a religiilor, Editura Lumea, 2017, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut), Polirom, 2018; 35 de lămuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, Polirom, 2019, Averea bunei educaţii, Univers, 2019; Efectul de lupă. Câteva priviri asupra lumii contemporane, Polirom, 2021; Scrieri 1. Puterea schismei. Turn înclinat, Spandugino, 2021; Scrieri 2. Iacob şi îngerul. Ispita binelui, Spandugino, 2021; Scrieri 3, Facebook & Mic almanah al oamenilor mari (pe care i-am cunoscut) & Insula cetăţii & Despre necunoscut , Spandugino, 2022; Scrieri 4. Darul desăvârşit & Cetatea sub asediu & Pe ce lume trăim, Spandugino, 2022; Sicut in caelo et in Terra. Studii de antropologie a religiei, Spandugino, 2023;

(Surse CV: Humanitas şi Spandugino)

Domnule Teodor Baconschi, sunteţi traducătorul acestei cărţi, dar presupun că aţi citit-o şi în altă cheie, cea a diplomaţiei. Chiar se poate vorbi azi despre o debusolare a Occidentului sau doar există riscul ca acesta să-şi piardă – temporar – busola?

Dezvoltarea diverselor forme de nihilism filozofic și a relativismului moral, specific postmodernității, au banalizat, de la Nietzsche și Spengler încoace, convingerea că Occidentul e în declin. Că nu mai are o conștiință de sine înrădăcinată într-o identitate spirituală. Sau că și-a atins potențialul și, ca orice „organism” viu, a intrat în decrepitudine. Occidentul rămâne cea mai mare uzină ideologică a planetei. Și ideologiile pe care le-a formalizat s-au ciocnit, inclusiv prin cele două războaie mondiale, declanșate în Europa, slăbind convingerea europenilor (și, poate, a americanilor) că au o misiune civilizatorie globală, pentru că valorile codificate de ei sunt universale. Spiritul occidental modern – bazat pe demnitatea persoanei umane, cultul libertății, domnia legii și capitalism – trece printr-o criză obiectivă, fără ca asta să însemne neapărat că ne aflăm la capăt de drum și că modelele politice non-occidentale vor domina inevitabil ordinea internațională.

„Regimul ideal woke e un anarhism fără stat”

Din volumul lui Jean Loup Bonnamy se conturează mai cu seamă doi inamici ai identităţii şi, prin “iradiere”, ai democraţiei europene: imigraţia necontrolată şi cultura woke, “suprema expresie a debusolării”,  cum o numeşte, importată din SUA – unde acest curent a creat clivaje şi în societate, şi pe scena politică. A mers, oare, democraţia occidentală prea departe cu toleranţa? Să fi ajuns Europa în situaţia de a trăi o recrudescnţă a extremismului şi din această cauză?

Bonnamy definește religia politică woke prin formula „un mcarthysm de extremă stângă”. Nu cred că democrația occidentală a mers prea departe cu toleranța, ci prea departe cu utopia ideologică. Chiar dacă unii vorbesc despre secularizarea totală a Occidentului, matricea lui creștină, politizată și ideologizată, a continuat să întrețină simțul păcatului, respectiv conștiința unei culpabilități inexpiabile. Or, slăbirea creștinismului (după secole de creștinătate, când Evanghelia guverna statele) a dus la o revenire colectivă la psihologia pre-creștină (vechi-testamentară) a „țapului ispășitor”. Așa se explică atât rasismul suprematismului alb de extremă dreaptă (un avatar al nazismului), cât și poliția politică a mișcării woke, pusă pe stimularea (auto)cenzurii și impunerea unui limbaj standard, „politic corect”.

Cum s-a născut woke-ismul şi ce presupune, în linii mari, acest curent ideologic din familia mai mare a corectitudinii politice?

Cum spuneam, mișcarea combină culpa protestantă, neo-marxismul cultural, un soi de nihilism post-umanist și bătrânul spirit european al Utopiei, adică al societății perfecte create aici, pe pământ, prin purificări succesive, nu în „veacul de apoi”, adică într-o dimensiune spirituală și transistorică. După cum știm, toate experimentele menite să aducă raiul pe pământ ne-au adus iadul. Se vede însă că omul (generic) și generațiile care n-au trăit direct traumele totalitarismului nu prea învață dintr-o istorie pe care o uită prea repede. Woke-ismul e un produs al corporațiilor californiene. O utopie aseptică, asexuată, comunistarist-închisă și dornică să supună individul printr-o infantilizare agresivă. Un soi de angelism (îngerii nu au sex, deci nici sexele biologice nu există, ele fiind doar constructe sociale), dar și un paradoxal spirit anti-capitalist, pornind de la concepția lui Michel Foucault despre putere: orice autoritate e o formă mascată de represiune și e, deci, ilegitimă, alienantă). Dacă vreți, regimul ideal woke e un anarhism fără stat, sau o privatizare a statului sub forma unei comunități cosmopolite de acționari fără ierarhie.

“În vreme ce woke-ismul pretinde că luptă contra dominaţiei occidentale, restul lumii vede în retorica lui o nouă formă de ingerinţă a Occidentului, care îşi permite să se implice în afacerile tuturor statelor nedispuse să respecte caietul de sarcini societale promovat de mişcarea woke”, afirmă Jean Loup Bonnamy. Nu este, totuşi, o acuzaţie prea dură la adresa întregului Occident?

Bonnamy știe – ca orice francez – cam cum a fost primit woke-ismul în afara Occidentului (Rusia, lumea arabă, Africa neagră, Asia musulmană). Prost. Ca pe un semn al degenerării bunului-simț și o cale de control ideologic perturbator nu doar pentru despoți, ci și pentru „bunul- simț” tradițional, legat de identitatea etnică și culturală. Deci ca pe un nou colonialism. Nu cred că autorul exagerează prea mult.

Oricât de disruptiv e noul Trump la Casa Albă, trebuie să ne amintim că, sub ultimele administrații democrate (Obama, Biden) corectitudinea politică, woke-ismul și dogmatismul legat de drepturile „superioare” ale minorităților (mai ales sexuale) au devenit politică oficială, diseminată prin rețeaua diplomatică americană, preluate tacit sau explicit și de Comisia Europeană. Ele au înlocuit mult mai sănătoasă politică a drepturilor omului, grație căreia, via Actul final de la Helsinki (1975), Occidentul a subminat eficient blocul sovietic.

Din păcate, woke-ismul le-a oferit dictatorilor din toată lumea un bun prilej de a demoniza Occidentul și de-ai „demonstra” mult visata „decadență”. Pentru că această propagandă woke n-a fost moderată, ea a alimentat și „suveranismele” din UE, deci a dat apă la moară eurasianismului promovat de Putin, care propune oricui stă să-l asculte atât regimul oligarhiei corupte, sub mâna de fier a unui autocrat „patriot” și „creștin”, cât și ideea că Occidentul e „mort”.

„Cred că turbulențele actuale din relația SUA-UE vor întări nu doar capacitatea defensivă a bătrânului continent, ci și identitatea culturală europeană”

În Occidentul debusolat, spuneţi, Jean Loup Bonnamy mizează pe ideea că Franţa (şi, în general, Europa) se poate salva dacă va reuşi să iasă din sfera de influenţă culturală americană “şi asta pentru că polarizarea dintre progresişti şi conservatori, împinsă la limita războiului civil, nu corespunde dinamicii societale a bătrânului continent, ci ilustrează acumularea unor tensiuni şi utilizarea ideologică a unor frustrări colective tipic americane. În pofida Parteneriatului Strategic euroatlantic, cheia de boltă a democraţiilor occidentale, nimic nu ne obligă să importăm din SUA o agendă publică străină de tradiţiile Europei”. Aşa e, nu ne-a obligat nimeni, acest import de ideologie stângistă s-a făcut deliberat. Ieşirea din sfera de influenţă culturală americană nu ar echivala cu o ruptură a relaţiei euroatlantice? Sau, altfel spus, cum ar trebui făcută pentru a nu se ajunge la o schismă între Europa şi SUA, de care ne leagă valori comune?

Deocamdată, ideologia MAGA (un suprematism alb pe bază de dominație algoritmică a maselor și excepționalism american) a cam șters pe jos cu woke-ismul. Greșeala lui Trump e că a pus ideologia care l-a adus la putere deasupra intereselor strategice ale Americii (care va fi mai slabă, evident, dacă își înstrăinează aliații tradiționali). UE nu și-a făcut temele în materie de apărare, a maimuțărit America woke (cu sprijinul difuz al zonelor de confesiune protestantă), dar nu și-a dorit ruptura de America. Să sperăm că relația trans-atlantică nu e compromisă. Nu doar pentru că Trump nu e veșnic, ci pentru că facem obiectiv parte din aceeași civilizație, în concurență cu alte modele de organizare socială.

Personal, cred că turbulențele actuale din relația SUA-UE vor întări nu doar capacitatea defensivă a bătrânului continent, ci și identitatea culturală europeană, care, să o recunoaștem, s-a americanizat masiv după 1945. Pe fond, cele două culturi – europeană și americană – sunt vase comunicante. Noi însă avem acum nevoie de o identitate europeană mai puternică, în stare să aprofundeze integrarea și poate chiar federalizarea statelor-membre UE, pentru că nu poți avea o armată comună doar cu o monedă și o piață comună. E un examen istoric pentru vitalitatea europeană. Nu cred că vom pica acest examen. Dimpotrivă. Tot ce trebuie să evităm este să ne întoarcem la ciocnirea naționalismelor. În fața pericolului rusesc, doar „suveraniștii” de tipul Orban sau Fico s-au predat fără luptă… Și nici România nu stă chiar strălucit la acest capitol.

„Avem un destin comun cu toți europenii”

Asistăm, aşadar,  la un război cultural occidental în derulare, de care încearcă să profite cei care doresc să provoace implozia culturală a Uniunii Europene, încurajaţi şi susţinuţi – inclusiv financiar – de Rusia, al cărei rol în context e amintit şi de Jean Loup Bonnamy: “Astăzi, politologul rus Alexandr Dughin (despre care se spune, corect sau nu, că îl influenţează pe Putin) consideră că, pentru a slăbi puterea SUA, Rusia trebuie să aţâţe chestiunea rasială, susţinând deopotrivă curentul rasist şi suprematist alb şi grupările radicale ale populaţiei de culoare”. Cum am putea ajunge la o încheiere a acestui război cultural?

Din câte văd (și mă refer chiar la o declarație de ieri a Marinei Le Pen, șefa „suveraniștilor” francezi, care a criticat abandonarea sprijinului militar al SUA pentru Ucraina), naționaliștii vest-europeni (mai puțin AfD) nu mai sunt la cheremul propagandei rusești. Ar trebui ca și est-europenii să practice un patriotism lucid, nu unul de tip AUR, care îngână nonstop agenda lui Putin. Nu trebuie să reînviem fascismul în Europa, ci să înțelegem că avem un destin comun cu toți europenii și că, dacă instituțiile comunitare nu mai preiau mimetic prostiile woke, nu avem de ce să mai susținem teza că Putin e marele creștin care conservă tradițiile sănătoase. În fond, a reveni la creștinismul viu înseamnă doar a urma sincer învățăturile Evangheliei. Iisus Hristos n-a fost naționalist și nici rasist, iar în universalitatea supranaturală a mesajului său de iubire nu intră nici stânga, nici dreapta (așa cum le definim de la Revoluția franceză încoace).

Curentele stângiste duc la o deconstrucţie identitară a Occidentului. S-ar putea realiza deconstrucţia deconstrucţiei?

Cam de așa ceva avem nevoie, mi se pare limpede. Europa autodistrusă prin ciocnirea dintre nazism și comunism a renăscut nu doar prin planul Marshall și reconcilierea franco-germană, ci și grație creștin-democrației părinților fondatori ai UE. Sper ca CDU-CSU și restul partidelor de centru-dreapta din Europa (numai noi nu prea avem așa ceva, pentru că PNL nu și-a conturat și nici n-a comunicat social o identitate doctrinară creștin-democrată sau conservatoare). Din criză de lideri și de idei, pentru că s-au rupt de intelectualitatea românească pro-occidentală, partidele noastre „mainstream” se întrec în a prelua teme de pe agenda „suveraniștilor”. Și plătesc asta printr-o abruptă înstrăinare de electoratul lor tradițional. Șocul Trump a trezit Europa și a reapropiat Marea Britanie de politica de pe continent. Presupun că și noul cancelar german va duce familia popularilor europeni mai spre centru-dreapta (inclusiv pe tema sensibilă a imigrației ilegale), după ce Merkel îi deviase spre stânga, fiind urmată și de alte partide din această zonă.

Teodor Baconschi. Foto: Grupul pentru Management şi Mediere Culturală

„Nu e vorba de a închide ermetic frontierele, ci de a lua în calcul o politică de azil mai strictă”

Imigraţia necontrolată este o altă problemă cu care se confruntă Occidentul, una care generează nemulţumiri, tensiuni în societate, fiind în plus un subiect exploatat politic de către extrema dreaptă, ajutată de propaganda rusă, pentru adâncirea clivajelor din societate şi, ca scop final, pentru surparea temeliei Uniunii Europene. “Înlocuirea figurii proletarului cu aceea a imigrantului face parte din ceea ce Jean-Pierre Le Goff numeşte «stângismul cultural», adică o anumită tonalitate culturală care nu se reduce la forţele stângii, ci irigă felurite sectoare ale societăţii, prin valorizarea diferenţei, a toleranţei, a drepturilor minorităţilor, prin hedonism, educaţie permisivă, refuzul autorităţii… (…) Stângismul cultural şi populismul sunt feţele aceleiaşi medalii, primul alimentându-l pe celălalt”, adaugă autorul Occidentului debusolat. Închiderea frontierelor ar contrazice fundamentele construcţiei Uniunii Europene, iar deschiderea lor şi, mai cu seamă, lipsa controalelor a dus la ceea ce vedem. Nu există o cale de mijloc?

Nu e vorba de a închide ermetic frontierele, ci doar de a le păzi și de a lua în calcul, cum face deja UE, o politică de azil mai strictă. De ce Canada și Australia primesc doar imigranți cu înaltă calificare profesională? Pentru că, dacă tot primești străini, pentru a completa piața muncii și a corecta un anume declin demografic, măcar să ai de pe urma lor o valoare adăugată clară. Dacă scăpăm de woke-ism, care, de mână cu un ecologism radical, descuraja și natalitatea („n-o să am un copil care să ardă într-o apocalipsă climatică”…), atunci cred că UE ar putea adopta și mai multe politici de susținere a familiilor tinere. N-o să-i lăsăm acest aspect esențial doar lui Viktor Orban…

„Vremea complezenței și a iluziilor «umaniste» a cam trecut”

În Prefaţa cărţii aţi formulat – în cheie retorică – această întrebare: “Ar fi Europa în stare realmente să dobândească o totală «autonomie strategică» faţă de capriciosul şi adesea arogantul partener transatlantic, ar fi Uniunea Europeană simultan capabilă să descurajeze agresivitatea Rusiei (care, sub forma URSS, îşi întindea până nu demult sfera de influenţă până la Berlin) şi, respectiv, umbra tot mai vastă a Chinei comuniste”. Aşadar, ar fi Europa în stare realmente să…?

Ce pot să vă spun? Evident, mi-aș dori să fie în stare, pentru că vremea complezenței și a iluziilor „umaniste” a cam trecut. Trebuie să ne pregătim pentru o reașezare geopolitică și o întoarcere a realismului cinic în relațiile internaționale. Stilul „soft” al UE, de până acum, nu trebuie desigur înlocuit printr-o „trumpizare”, ci prin acțiune, luciditate, coeziune și curaj.

În momentul de faţă, suntem prinşi ca într-o menghină între derapajele mai vechi ale stângii, chiar extremiste, şi cele de dată mai recentă ale extremei drepte, venite ca răspuns, ca revanşă. Ce putem face noi, moderaţii, pentru a evita o debusolare – pe termen incalculabil – a Occidentului, pentru a menţine democraţia?

Extremismele se hrănesc din tirania majorității. Dar noi nu avem, de pildă, în țara noastră o majoritate anti-UE și NATO: o arată toate sondajele. Avem în schimb ditamai războiul hibrid prin care Rusia ne atacă democrația și încurajează fanatismul etnocentric, deci anti-european. Cazul Georgescu va rămâne în manuale ca exemplu sinistru de manipulare digitală a votului și stimulare a unei isterii colective de tip pseudo-mesianic, în jurul unui escroc cu profil de infractor, care îngână misticoid și delirant agenda lui Putin, exploatând mizerabil naturala frică de război a oamenilor normali. Sper ca măcar după ce Parchetul General a prezentat publicului (doar o parte) din probele coliziunii lui Georgescu cu Rusia, ierarhii și clericii care s-au apucat să-l sprijine pe față pe acest epigon al lui Ceaușescu și Zelea Codreanu să fie ceva mai prudenți pe viitor…

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.