Ceea ce trăim azi – inclusiv trimiterea în Parlamentul României a unui fost ofiţer de armată implicat în represaliile din decembrie 1989 – are încă legătură cu ceea ce am ratat sau cu ceea ce nu am reuşit să finalizăm atunci. Sunt situaţii cunoscute, care se cer însă repetate, pentru că, aşa cum spunea Ana Blandiana, “atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiție”.

Aşadar: Revoluţia din decembrie 1989 a fost confiscată de oameni din eşaloanele doi şi trei ale fostei nomenclaturi şi ale fostei Securităţi. A urmat foarte rapid perioada de spoliere a resurselor ţării, acela fiind momentul închegării sistemului transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, şi apoi, al consolidării lui indestructibile. Aşa se face că, în zorii democraţiei româneşti post-decembriste, lustraţia a fost un eşec, unul programat aveam să realizăm ulterior, fiind sabotată prin blocarea aplicării Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, întâi direct, de la vârful statului, apoi prin vaste complicităţi politice transpartinice, fapt care se resimte încă la nivelul întregii societăţi. Aşa se face că dosarul Revoluţiei – la fel ca dosarul Mineriadei, care are, în mare, aceiaşi actori penali – nu are, nici acum, o sentinţă judecătorească. Aşa se face că unii securişti au primit, într-o cruntă bătaie de joc, certificate de revoluţionar din partea statului român. Aşa se face că în Parlament au fost trimişi de popor, în mandate trecute, şi foşti activişti de partid ori turnători la Securitate. Aşa se face că prezentarea de la tribuna Parlamentului a Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România a avut loc într-o şedinţă care a umplut de ruşine nu doar Parlamentul, ci toată România; parlamentarii PRM, sub conducerea lui Vadim Tudor, au boicotat şedinţa, huiduind, fluierând, făcând remarci grobiene – Horia Roman Patapievici fusese numit “limbric”, iar Regele Mihai, “molie”, “stafie”, “bandit” şi “asasin”, în huiduielile şi tropăitul gloatei peremisto-securiste, circul făcut de aceştia fiind încununat de Vadim Tudor când a scandat de câteva ori: “Ceauşescu-PCR! Ceauşescu-PCR! Bravo, Ceauşescu!” Era 19 decembrie 2006. Aşa se face că acum, în decembrie 2020, suntem puşi în faţa unei alte situaţii scandaloase; o premieră. De un partid care calcă apăsat pe urmele PRM-ului vadimist şi care şi-a făcut intrarea în Parlamentul României tot prin sfidare şi circ.

La 31 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, listele parlamentare ale AUR, nou înfiinţatul partid anti-sistem, ultranaţionalist, au fost puşi şi doi foşti ofiţeri de armată acuzaţi că au participat activ la reprimarea manifestanţilor, în decembrie 1989: Francisc Tobă și Nicolae Roman. Ca efect al presiunii mediatice, conducerea AUR se leapădă, declarativ, de faţadă şi tardiv, de Francisc Tobă, implicat în evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu, dar albit în mod miraculos printr-o sentinţă judecătorească. Aşa că validarea mandatului său parlamentar a fost amânată cu câteva zile, pentru verificări, dar dacă Tobă nu va face pasul înapoi benevol, are toate şansele de a fi voce, de AUR, a poporului în Parlament, pentru următorii patru ani. Despre celălalt fost ofiţer, Nicolae Roman, implicat în represaliile de la Timişoara – încă neatins de justiţie, întrucât jurnalul de luptă al UM 01185 Timişoara, unde activa, jurnal care confirmă participarea lui la represalii, a fost desecretizat târziu, după 2010 –, conducerea AUR nu scoate niciun cuvânt. Asta, deşi societatea civilă i-a cerut public retragerea lui de pe listele parlamentare; la fel cum îi solicitase, inutil, şi retragerea lui Francisc Tobă.

Circul şi sfidarea patentate de PRM se anunţă a fi asigurate în Parlament, pentru următorii patru ani, şi de alte figuri din familia circ(AUR)arilor. Printre ele, şi senatoarea Diana Şoşoacă, o vehementă promotoare a curentului anti-mască, nu doar o susţinătoare de teorii ale conspiraţiei. În plină pandemie, acaesta a apărut în Parlament fără mască, invocând o adeverinţă medicală, infirmată însă de Direcţia de Sănătate Publică. O atitudine care s-a bucurat de ovaţii şi aplauze din partea propagandei oficiale a Kremlinului. La câteva ore după ce DSP a transmis i-a solicitat o nouă adeverinţă care să fie obţinută urmând paşii legali – adică să fie emisă de medicul de medicina muncii, pe baza recomandărilor făcute de medicul de familie, confirmate de un medic specialist, adeverinţă care să confirme că într-adevăr suferă de boli din categoria celor care afectează capacitatea de oxigenare –, senatoarea Şoşoacă a transmis pe Facebook, către fani şi electorat: „Cred că ăştia nu ştiu cu cine se pun”, ameninţând apoi cu plângeri penale, şi membri ai Senatului şi oficiali ai Ministerului Sănătăţii, şi DSP-ul, şi jurnalişti care i-ar fi făcut publice date confidenţiale despre starea de sănătate. Aşadar, un început de mandat parlamentar care promite. Cam ce a promis, cu ani în urmă, PRM.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.