În ultimii aproape 30 de ani, a făcut și carieră civică, şi universitară, şi politică, și diplomatică, numărându-se printre cele câteva figuri selectate de Andrei Pleșu, în anii 90, să reprezintă noua diplomație. În politică nu mai vrea să revină. La universitate s-a reîntors, iar în diplomație, momentan, drumul îi e blocat de ministrul de Externe care și-a numit fiul vitreg pe postul pentru care Vasile Popovici câștigase un concurs. Așa că de vreo doi ani s-a reîntors la Timișoara, la universitate.

Spiritul civic, însă, nu l-a părăsit nici după aproape 20 de ani de diplomație – „în mintea oamenilor, un diplomat trebuie să spună altceva decât ce gândește. Sau să tacă…”, atitudine care nu i se potrivește –, așa că s-a implicat, de pe margine, alături de o serie de personalități culturale ale Timișoarei, în încercarea de a pune pe linia de plutire proiectul Timișoara Capitală Culturală Europeană. Se vede, însă, a fi o luptă cu morile de vânt… 

„Mă regăsesc mai ales în domeniul cercetării”

CV Vasile Popovici

Licențiat în filologie la Facultatea de filologie a Universității din Timișoara, secția limbă și literatura franceză – limbă și literatură română, doctor în Filologie al Universității „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, Vasile Popovici este profesor la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara.

2011-2016 – ambasadorul României în Portugalia.

2006-2011 – ambasadorul României în Regatul Maroc.

2002-2015 – consilier de comunicare la Ambasada României la Paris.

1998-2002 – consul General al României la Marsilia.

1992-1996 – deputat de Timiș și vicepreședinte al Comisiei de Politică Externă

Camera Deputaților, București.

1992-1998 – lector la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara.

1990-1992 – director al Editurii de Vest din Timișoara.

1990-1990 – inspector teritorial șef al Inspectoratului pentru Cultură Timiș.

1989-1992 – filolog la Filiala Timișoara a Academiei Române.

1980-1989 – profesor la Școala Generală nr. 15 din Timișoara.

Cărți de autor

Este critic literar, eseist, publicist, fiind autor unic al volumelor Marin Preda – timpul dialogului, București, Editura Cartea Românească, 1983, Eu, personajul, București, Editura Cartea Românească, 1988, Lumea personajului. O sistematică a personajului literar, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1997, și Rimbaud, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1997, apărut în ediția revăzută, la București, Editura

Cartea Românească, 2006. De asemenea, este coautor în mai multe volume apărute în țară și în străinătate.

Premii ale asociațiilor profesionale de nivel național

Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România pentru vol. Marin Preda – timpul dialogului, apărut la Cartea Românească, în 1983.

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru vol. Rimbaud, Editura Echinox, 1997.

Premiul revistei „Orizont”, pentru anul 1986.

Distincții internaționale

Marele Cordon al Ordinului Ouissam Al Alaoui al Regatului Marocului, cea mai înalta distincție a regatului și Marea Cruce a Ordinului Meritului a Republicii Portugheze.

În acești 30 de ani postdecembriști, domnule Vasile Popovici, ați făcut și carieră civică, şi universitară, şi politică, și diplomatică. În care ipostază vă regăsiți cel mai bine?

Mă regăsesc mai ales în domeniul cercetării. Toate celelalte le-am făcut oarecum împins de împrejurări. Pe vremea lui Ceaușescu am fost repartizat, ca absolvent cu media generală 10 pe toți anii de studiu, la o școală generală de cartier din Timișoara. Am studiat și am scris în paralel cu profesoratul, ca mulți alții din generația mea. Calea spre diplomație mi-a fost deschisă imediat după absolvirea facultății, în vara lui 1980. Ofițerul de securitate din universitate, Lup Țepelea, mi-a făcut propunerea. Condiția? Să fac șase luni de pregătire la Băneasa, la Școala Securității. Am povestit asta de mai multe ori. Am refuzat, fără să stau pe gânduri. Implicarea în protestele din Decembrie 89, alături de sute de oameni la început, în 16 Decembrie, apoi de mii și zeci de mii de timișoreni, în zilele următoare, m-a împins spre angajare civică, ca fondator și președinte al Societății Timișoara, ca fondator și membru în consiliul Alianței Civice, deosebit de active în primii lor ani. Intrarea în politică, în Partidul Alianței Civice, a survenit ca o consecință logică.

„Am făcut parte, în 1998, din cele câteva figuri selectate de Andrei Pleșu să reprezinte noua diplomație română”

Cum ați intrat în diplomație? Erați, pe atunci, deputat de Timiș din partea Partidului Alianței Civice, la care ați fost cofondator, la fel ca în cazul Alianței Civice…

Au fost la început contacte internaționale ca militant civic. Acestea au culminat cu un stagiu de pregătire politică organizat de o fundație conservatoare americană, National Forum Foundation. În cele trei luni petrecute la Washington, din  septembrie până în decembrie 1991, am putut sta în preajma unor lideri republicani și democrați americani. Între ei, Newt Gingrich, ulterior președinte (Speaker) al Camerei Reprezentanților. O fotografie cu președintele american George Bush (senior), în exercițiu, publicată în presa locală, a făcut oarecare senzație. A urmat activitatea de vicepreședinte al Comisiei de politică externă din Camera Deputaților. La alegerile legislative din 1996, presa centrală a făcut, cu tam-tam, dezbateri publice televizate, unde am fost „ales”, prin votul comentatorilor politici ce ne audiau în direct la TV, „ministru al Afacerilor externe”. Un succes ridicol, ce mi-a asigurat însă inimiciția tenace a lui Adrian Severin, care a condus MAE imediat după alegeri. Am făcut parte, în 1998, din cele câteva figuri selectate de Andrei Pleșu să reprezintă noua diplomație română, imediat după ce el a preluat portofoliul Externelor (ce vremuri, cu Pleșu ministru!…). Asta a fost calea ce m-a condus spre diplomație, unde am stat 17 ani, cu o întrerupere de nouă luni, în serviciul exterior al României. În ciuda a ce tot spune un mercenar din presa locală, rechemarea din postul de consul general la Marsilia, la începutul anului 2002, s-a făcut la solicitarea expresă a lui Ion Iliescu, redevenit președinte între timp. După cele nouă luni acasă am fost readus în diplomație, la Paris, la propunerea premierului Adrian Năstase. Țin să precizez: la propunerea premierului, nu la solicitarea mea. Adrian Năstase poate confirma sau infirma.

„Acasă m-am simțit mai ales la Marsilia și în Maroc”

Franța, Maroc, Portugalia. Trei țări în care ați reprezentat România, în corpul diplomatic. Unde v-ați simțit „mai acasă” şi de ce?

Acasă m-am simțit mai ales la Marsilia și în Maroc. De ce ? Despre primul post se spune că e ca prima dragoste. Și e adevărat. Totul este intens la primul post, absorbi intens, te investești intens. Toate erau de descoperit la Marsilia, diplomația ca atare, o civilizație în intimitatea ei, alte obiceiuri, alte mentalități. Apoi am putut măsura pe viu, accelerat, cum evoluează o relație în doar trei ani. Fără falsă modestie, am preluat postul ca și cum eram primul consul general al României ce a existat vreodată prin acele părți. Cu fiecare lună, aria relațiilor și a evenimentelor se lărgea palpabil. Când treci de la sentimentul inițial că nu ai în față decât obstacole la sentimentul că de la un moment dat încolo nimic nu ți se refuză în relația cu autoritățile, asta îți dă un fel de euforie. Cam așa au decurs lucrurile și în Maroc, țară musulmană unde am trăit aproape șase ani cu impresia că am mai locuit-o cândva, demult. Am fost în acord uman profund cu oamenii locului, cu autoritățile, cu elitele în general și cu marocanul simplu. M-am simțit deplin integrat, deplin acceptat.

Altceva a fost la Paris și la Lisabona, destinații ce, de departe, se văd ca o seară de bal la castel. N-a fost deloc așa. La Paris munca a fost extenuantă și foarte tensionată. Nu din cauza celor doi ambasadori cu care am lucrat excepțional, Oliviu Gherman și Sabin Pop, ci din cauza faptului că am acoperit mult dincolo de comunicarea ambasadei, domeniu ce-mi revenea prin fișa postului și mare problemă în acea perioadă. Stresul îndelung m-a căptușit cu belele de sănătate de care n-am scăpat nici azi. De la Paris am plecat prin demisie.

La Lisabona a fost ca și cum a trebuit să învăț totul de la zero. Eram într-o țară UE, iar relația cu Portugalia trecea obligatoriu prin cadrul european. Nimic din ceea ce știam anterior nu mai era valabil – sau așa mi s-a părut. Diaspora era mare, nemulțumită pe bună dreptate, cu multe probleme. Oficiul consular era totalmente dezorganizat, sursă continuă de iritare pentru toată lumea, inclusiv pentru mine, zi de zi. Patrimoniul ambasadei era la pământ. Timp de cinci ani pot spune că l-am reconstruit, fiindcă a fost mai mult decât o simplă reparație. Avem acolo un bloc cu patru etaje în stare avansată de degradare, un palat de secol al XVIII-lea, cu trei etaje, minat și el de grave probleme, o a treia clădire, cu un etaj, adăpostind consulatul, nefuncțională, și un parc de câteva hectare: un patrimoniu serios, unul din cele mai mari din cele deținute de România peste hotare, unde totul trebuia să fie reparat și consolidat. Am intensificat vizitele până la nivelul cel mai înalt, de vizită de stat; ultima întâlnire între președinții țărilor noastre avusese loc cu peste 15 ani în urmă. A fost o misiune grea, pe care am construit-o pe toate dimensiunile ce erau de competența mea. Erau schimburile economice, în creștere pe fondul gravei crize economice prin care trecea Portugalia (!), era cooperarea militară (F16), se puneau bazele relațiilor dintre Ministerele de Interne, între miniștrii Educației… M-am investit mult în dimensiunea culturală, ca peste tot pe unde am fost: am reinstalat Institutul Cultural Român de la Lisabona într-un loc ce-l pune în valoare și am deschis uși importante, pe care se intră și azi. Pentru mine a fost, repet, o misiune grea.

„Ministrul Meleșcanu, veche tombateră selectată de serviciile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej”

În mediul academic ați revenit deja. În diplomație ați reveni – ştiu că ați dat concurs, în 2016, pentru o funcţie de consul, în care nu ați ajuns pentru că ministrul Teodor Meleşcanu a ignorat respectivul concurs şi şi-a numit fiul vitreg în funcţie…

A doua zi după vizita de stat din septembrie 2015, am avut o întâlnire cu consilierul diplomatic al președintelui, ca să văd dacă există vreo intenție în ce mă privește. Am fost întrebat dacă sunt dispus să ocup o funcție de secretar de stat în Externe. Nu eram. Singura variantă ce mai rămânea după ce „legasem” prea multe funcții în exterior era să mă întorc acasă, nu însă în mijlocul anului universitar. Din cauza aceasta, singura variantă ce mi se părea acceptabilă era să continui la Lisabona până în vara anului următor, cum s-a și întâmplat (m-am întors în iulie 2016). În toamna aceluiași an, ministrul de Externe mi-a propus ca variante Shanghai, cu plecare imediată, Cape Town sau Rio de Janeiro, cu plecare decalată, de câteva luni. Toate aceste destinații fuseseră convenite de șeful Diplomației cu premierul. Nu mi s-a părut că mi se potrivesc.

În noiembrie am participat – trebuie să spun: nu foarte convins – la concursul public pentru postul de consul general de la Strasbourg, pentru care eram deplin calificat. Îmi convenea și faptul că postul era ocupat, iar perspectiva preluării lui era îndepărtată, suficient de îndepărtată ca să-mi pot trece între timp examenele de abilitare de conducere de doctorate și pentru postul de profesor plin la universitate. Și, ceea ce era încă mai important pentru mine, aveam în față o bună perioadă pentru scris și studiu. Nu am considerat concursul pentru Strasbourg ca o chestiune de viață și de moarte, ca să spun așa. Când ministrul Meleșcanu, veche tombateră selectată de serviciile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – aruncați o privire peste CV-ul lui și veți înțeleg că nu exagerez –, și-a desemnat fiul vitreg pe un post pentru care fusese deja organizat concurs, mi s-a părut prea nerușinat, de două ori nerușinat și sfidător. Am făcut plângere și am solicitat deschiderea cercetării penale, fiindcă ministrul încălcase mai multe articole de lege, cu toată imprudența și cu o impertinență caracteristică coaliției PSD – ALDE. Cadoul meu pentru Meleșcanu, de acum și până când se va trage linia, este exact acest dosar ce-i va otrăvi nopțile. Aud că, mai nou, după ce a înțeles că a făcut o imensă prostie, cu consecințe pe care nu cred că el și le poate reprezenta totuși prea bine, a renunțat să-și mai trimită fiul la Strasbourg și-l va numi într-un post de al doilea plan, mai puțin vizibil. Oriunde-l va numi, fiul va avea nevoie de semnătura tatălui ca să poată pleca la post. Abuzul și conflictul de interese vor rămâne legate de orice numire va vrea să facă în favoarea fiului său detașat în Externe. Așadar, aștept să văd ce va decide în favoarea feciorului.

Dar în politică v-ați reîntoarce? În ce condiții ați face-o?

Nu, nu m-aș întoarce în politică. Oricât de revoltătoare mi se pare ambianța politică și morală creată de actualul Guvern, ceea ce ar trebui sau ar fi trebuit să mă împingă spre angajarea politică, îmi spun că am obligația față de mine însumi să rămân la birou și să recuperez timpul pierdut pentru studiu și cercetare. În plus, dacă aș face-o, blânda mea soție ar trece finalmente la represalii. Și ar avea dreptate.

„Timișoara nu mi s-a părut niciodată mai abandonată”

Ați lipsit aproape 18 ani din Timișoara. Când ați revenit, cum ați regăsit-o?

Am regăsit un oraș conformist și foarte bănățean, placid și resemnat. Acum doi ani și jumătate am fost uluit să constat că unii găseau inacceptabil că spun ce cred, cum am făcut-o de când mă știu. Eram, cică, prea direct și prea critic. „Cum, așa vorbește un diplomat?!” În mintea oamenilor, un diplomat trebuie să spună altceva decât ce gândește. Sau să tacă.

Iar dacă vă referiți la cum arată orașul nostru, atunci vă spun că Timișoara nu mi s-a părut niciodată mai abandonată, mai prost administrată. Mai mult ca oricând, primarul Robu și-a dat în această iarnă măsura deplină a incompetenței și nepăsării narcisice. PNL are datoria să-l înlăture, dacă nu dorește să piardă alegerile pentru Timișoara. Dacă PNL se va complace să-l susțină pe domnul Nicolae Robu, coaliția USR – RO Plus va prelua Primăria, nu am nicio îndoială. Suntem în plină reconfigurare a scenei politice interne, iar partidele nu par deplin conștiente de așteptările oamenilor.

„Marea realizare a acestui grup de outsideri culturali din Asociația Timișoara Capitală Culturală e un spectacol de circ suedez”

Sunteți universitar, critic literar, unul dintre intelectualii de marcă ai oraşului. Cum vi se pare viaţa culturală a Timişoarei?

Viața culturală a orașului se desfășoară cu totul independent de statutul de Capitală Culturală Europeană 2021. Domnul Robu, căci tot domul Robu e responsabil și pentru acest lucru, a considerat necesar să cedeze acest proiect – pe față, într-o primă fază, prin interpuși, de curând – pe mâna fraților Cristescu. Asociația care are menirea să organizeze proiectul cel mai important cultural pentru anii ce vin nu are în conducerea ei absolut nicio singură persoană ce are habar de cultură. E uluitor! Și e iresponsabil.

Timişoara se pregăteşte să devină capitală culturală europeană. Se împlineşte, zilele acestea, un an de când, alături de câteva personalităţi culturale, ați avut o primă poziţie publică foarte critică la adresa activităţii Asociaţiei Timişoara Capitală Culturală. Apoi, în primăvara anului trecut, ați semnat, alături de peste 75 de personalităţi din lumea culturală şi academică şi din societatea civilă, un memoriu pe care l-aţi trimis nu doar autorităţilor locale şi ministrului Culturii, ci şi comisarului european responsabil pentru Educație şi Cultură, atrăgând atenţia că „acest titlu riscă să devină un paravan în spatele căruia se poate produce o risipă masivă din cele 48 de milioane de euro alocate până în 2021.” S-a schimbat ceva în bine, în urma acestor apeluri?

Nu s-a schimbat nimic. Domnul Robu se comportă întocmai ca guvernanții de la București: decid cum vreau fiindcă pot. Singurul lucru ce s-a schimbat e că din Asociația Timișoara 20121 n-a mai rămas practic nimic. Au fost demisii după demisii. Oamenii nu cunosc situația. Își închipuie că banii pentru Capitală Culturală Europeană vin de la Bruxelles. Eroare monumentală! Banii vin de la bugetul local în cea mai mare parte, de la Consiliul Județean Timiș și de la Guvern. Sunt bani exclusiv românești. Și sunt bani virtuali: dacă vor exista proiecte culturale, vor veni și banii, teoretic. Deocamdată, cu acești bani se plătește salariul domnului Chris Torch, un suedez fără habar de cultură, trimis la plimbare din Croația și Italia, precum și salariul Simonei Neumann. Fiecare din cei doi încasează peste cinci mii de euro pe lună. Aceștia sunt bani de la bugetul local Timișoara. Ați auzit bine! Sunt salarii mai mari decât ale președintelui României. Ce primesc timișorenii în schimb, cultural vorbind? Nimic. Zero! Marea realizare a acestui grup de outsideri culturali e un spectacol de circ (suedez) plătit cu peste o sută de mii de euro din banii dumneavoastră, ca și aceste hidoase tuburi de canal, în beton, pe care le vedeți uitate prin oraș, destinate să fie o defulare culturală, cică, pentru timișorenii care nu au acces la cultură și doresc să-și scrie panseurile pe ele. Nimic mai insultător, în fond.

Care sunt marile minusuri în modul în care este asociația a gestionat acest proiect?

La originea răului a stat dorința arzătoare a grupului Cristescu-Neumann de a confisca proiectul, de a îndepărta oamenii de cultură din el. La un moment dat impostorii au înțeles că au făcut astfel o greșeală gravă, dar acum nu se mai poate îndrepta nimic. Pur și simplu, oamenii de cultură nu mai au încredere în asociație. Timișoara Capitală Culturală Europeană e un proiect mort, în formula lui actuală. Există posibilitatea unei salvări? Da, după alegerile locale, prin plecarea domnului Nicolae Robu de la Primărie și a PSD de la Județ. Ei formează un fel de USL pentru eternitate: unul la Primărie, ceilalți la Județ, legați printr-o înțelegere subterană de non-combat. Nu cred că timișorenii vor tolera această mascaradă politică.

Dacă aţi fi fost acceptaţi în echipa Asociaţiei Timişoara Capitală Culturală, într-un bord consultativ, pe ce aţi fi pus accent, cu ce aţi fi scos Timişoara pe scena culturală a Europei?

Personal, nu doresc să mă implic în activitatea asociației, și mai ales nu doresc să fac parte într-o formulă cu actuala conducere. Întrebarea dumneavoastră conține însă o afirmație implicită ce merită să fie discutată: promovarea peste hotare a proiectelor aduse din țară sau produse în Timișoara pe durata cât orașul deține titlul de Capitală Culturală Europeană. Însă pentru asta ar fi nevoie să fie imaginate proiecte de anvergură, să fie contactați actori locali și naționali, care să aibă încrederea că se urmărește ceva serios și fiabil. Cu un demers în sens invers, adică noi să devenim un soi de consumatori de producții străine de mâna a doua, cum a fost promovarea circului suedez, nu vom face decât să aruncăm banii pe prostii. Cultura ca atare nu poate veni dinspre asociație, ci tot dinspre oamenii de cultură. Asociația ar trebui să coaguleze mediul cultural în jurul câtorva axe, stabilite deja. Nu știe cum și nu vede ce ar trebui să facă. Când ai ratat complet suflul începutului și ai luat-o într-o direcție greșită, fiindcă ai urmărit alte obiective, greu să mai recâștigi încrederea oamenilor.

Ar mai fi timp pentru îndreptarea lucrurilor, pentru ca Timişoara să aibă o imagine bună după 2021?

Nu știu, mai degrabă aș spune că nu. E târziu. Am înțeles destul de repede că răul vine dinspre politic, care a generat rău în sistemul de cultură, iar asta nu se poate repara decât tot politic. Va fi greu ca Timișoara să monteze un program cultural de anvergură în nici măcar un an, adică după alegerile locale. Unde mai pui că domnul Robu a îndatorat orașul și a dezechilibrat grav bugetul orașului, așa încât nu va putea, nici dacă ar vrea, să susțină un program cultural consistent și nici să asigure baza logistică a Timișoarei, deficitară la toate capitolele. Mai mult, orașul nu va fi pregătit să se prezinte cum trebuie în fața turiștilor culturali care ar trebui să anime orașul în 2021. Cu străzile noastre, cu fațadele noastre, cu drumurile, cu trotuarele noastre, nu avem mare lucru să oferim. Domnul Robu, cu echipa sa clientelară de la Primărie, nu a inițiat nici măcar un singur proiect european de anvergură, iar asta e în fond cel mai mare rău pe care l-a făcut orașului, poate mai mare decât oricare altul. Iar lunile trec în defavoarea noastră.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.