De aproape doi ani de zile, în media şi, în general, în spaţiul public, cele mai discutate subiecte sunt legate de Justiţie, de modificările aduse legilor Justiţiei, care, în mare parte, ameninţă independenţa magistraţilor şi riscă să afecteze pe termen foarte lung anticorupţia.

„Am avut secole de corupție, am avut un deceniu anticorupție, de acum avem luptă împotriva anticorupției”, spune judecătorul Cristi Danileţ, fost membru al CSM. Într-un interviu în care am vorbit despre problemele din Justiţie şi convulsiile sociale pe care le-au creat, despre modul în care Justiţia poate fi apărată în faţa asediului politic, despre derapajele comise de la vârful Ministerului Justiţie, despre blocajul din amticorupţie, despre procedura ilegală de schimbare a procurorului general Augustin Lazăr, despre inerţia CSM în faţa presiunilor şi linşajului mediatic la care sunt supuşi unii magistraţi, despre imunitatea parlamentară transformată în impunitate, despre protocoalele dintre SRI şi Justiţie.

„Unii din cei ajunși la putere au o singură dorință: să oprească dosarele prin care sunt dovediți infractori ei, rudele lor, partenerii lor de afaceri”

CV Cristi Danileţ

 

Studii:

2013: doctor în drept ca urmare a susţinerii al Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, cu teza „Plângerea prealabilă – instituţie de drept penal şi procesual penal”.

2001-2002: master în „Ştiinţe penale şi criminalistică”, la Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.

2000-2001: Specializare postuniversitară în domeniul „Ştiinţe penale”, la Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara.

1994-1998: absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, licenţiat în Ştiinţe juridice.

Activitate profesională:

Din ianuarie 2017: judecător la Secţia Penală a Tribunalului Cluj.

Ianuarie 2011 – ianuarie 2017: membru CSM, ales din partea Judecătoriilor.

Iulie 2009 – decembrie 2010: vicepreşedinte al Judecătoriei Oradea.

Mai 2007 – iulie 2009: judecător la Tribunalul Cluj în cadrul Secţiei mixte de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Ianuarie 2005 –  mai 2007: detaşat la Ministerul Justiţiei, numit consilier al ministrului Justiţiei.

Septembrie 2004 – ianuarie 2005: judecător la Tribunalul Cluj.

Mai 2001- august 2004: judecător la Judecătoria Cluj-Napoca.

Decembrie 1998 – mai 2001: judecător la Judecătoria Vatra-Dornei.

A publicat zeci de articole de specialitate, 14 cărți despre justiție și anticorupție şi volumul Legea pe-nțelesul tinerilor. Manual practic de educație juridică și civică, apărut la Humanitas, în 2017.

Este membru fondator al asociației VeDemJust (Voci pentru Democrație și Justiție), prin intermediul căreia a dezvoltat proiectul Eduiuris, o plaformă de promovare a educației juridice în școli și în licee.

Administrează site-ul www.educatiejuridica.ro, unde sunt postate materiale și filmări pentru lecțiile de educație juridică destinate elevilor, precum și pagina publică dedicată educației juridice www.facebook.com/Eduiuris.

Domnule Danileţ, o mare parte din modificările aduse legilor Justiţiei ameninţă independenţa magistraţilor şi riscă să afecteze anticorupţia. Cum şi de către cine poate fi apărată Justiţia în faţa acestui asediu dat de exponenţii celorlalte două Puteri ale statului?

În anul 2017 s-a dorit amnistia și grațierea și numai ca urmare a extraordinarei reacții ale societății civile s-a renunțat în ultima clipă la acestea. În anul 2018 au fost schimbate radical legile justiției, cu toată opoziția magistraților ieșiti pentru prima dată în istorie în fața tribunalelor și cu toate criticile formulate de organismele europene. În anul 2019 se intenționează modificări extrem de importante la Codul Penal și de Procedură Penală, deși aceste coduri au intrat în vigoare acum patru ani, întrunind atunci toate exigențele și având toate aprobările. De ce toate acestea? Eu cred că este evident: pentru a stopa marile dosare de corupție. Nu are legătură cu cetățeanul simplu, nu are legătură cu viitorul țării, nu are legătură cu unele abuzuri punctuale din partea oamenilor legii. Eu văd pur și simplu fugă de răspundere, o caracteristică – de altfel – a poporului român. Iar unii din cei ajunși la putere au o singură dorință: să oprească dosarele prin care sunt dovediți infractori ei, rudele lor, partenerii lor de afaceri. Încercări au tot fost, dar acum apar reușitele. E foarte posibil ca în curând să spunem: am avut secole de corupție, am avut un deceniu anticorupție, de acum avem luptă împotriva anticorupției.

„Ca judecător penalist, văd ce este în jurul meu: procurori temători”

Cum privesc judecătorii la ceea ce se întâmplă? Cum se resimt în activitatea de zi cu zi aceste convulsii?

Cu sau fără statut de independență, cu sau fără dosare, magistratul român are loc de muncă stabil și salariu foarte bun. Și, totuși, foarte mulți sunt și suntem revoltați de aceste modificări. Unii dintre noi am realizat că nu trebuie să ne limităm doar la rolul nostru tradițional, de a înfăptui justiția în sălile de tribunal, ci avem misiunea de a contribui la mai binele societății. Fiecare dosar al nostru, fiecare infractor condamnat, fiecare victimă despăgubită, fiecare act ilegal anulat contribuie la ceea ce numim „statul de drept” – un stat în care nimeni nu e mai presus de lege și în care cine e vinovat răspunde. Din păcate, ca judecător penalist, văd ce este în jurul meu: procurori temători cu privire la statutul lor, activitatea Secției Penale a ÎCCJ blocată, noi dosare de corupție inexistente. Afirm cu toată convingerea: în momentul de față, justiția penală este pe tușă. Și nu are magistratul de pierdut, ci cetățeanul onest.

Aţi afirmat într-o dezbatere la Timişoara, zilele trecute, că, de aproape doi ani, judecătorii nu prea mai primesc dosare de la DNA. Din ce motive?

DNA nu mai are informații de la servicii. Contactul dintre procurori și serviciile de informații este obturat urmare a unei decizii a CCR de acum doi ani. Polițiștilor judiciari cu care lucrează cei din DNA sau alte unități de parchet li se retrage în mod intempestiv certificatul ORNISS pentru a nu mai putea fi utilizați în dosare. Nu mai există capacitatea tehnică de a face interceptări, resursele în acest domeniu sunt reduse, nu se mai pot face traduceri în timp real ale convorbirilor purtate de persoanele străine interceptate. Nu mai are cine face filaje. Singurele dosare notabile ale DNA în ultimul an sunt cele pe fraude la fondurile europene.

„Legea nu permite unui ministru să evalueze un procuror”

Secţia de Procurori a CSM a dat, recent, aviz negativ pentru revocarea procurorului general, revocare cerută de ministrul Justiţiei pe baza unei evaluări pe care i-a făcut-o. Cum unul dintre motivele invocate de CSM este o decizie a CCR ce prevede că ministrul nu poate evalua un procuror, se poate spune că Tudorel Toader a încălcat legea? Dacă da, ce ar urma după un astfel de derapaj?

Desigur, ministrul Justiției are posibilitatea să propună revocarea Procurorului General – o permite legea și o afirmă Curtea Constituțională în cazul Kovesi. Dar revocarea se face după o procedură care nu e în Constituție, ci în lege. Or, legea actuală nu permite unui ministru să evalueze un procuror, ci procedura prevede implicarea unei echipe de procurori. Ceea ce nici în cazul Laurei Codruţa Kovesi, nici în cazul lui Augustin Lazăr nu s-a întâmplat. Dacă în cazul lui Kovesi s-a motivat însă avizul negativ doar pe fond, cum că motivele invocate de ministru nu sunt reale, de data aceasta, în cazul lui Augustin Lazăr, s-a motivat avizul strict pe legalitate. Iar CSM spune că ministrul nu a respectat legea, exact din considerentele arătate mai sus.

„Președintele are argumente de a respinge propunerea de revocare a lui Lazăr”

Recentul Raport MCV indică faptul că intenţia de schimbare a procurorului general – ca şi cea a şefului DNA –, este una politică şi recomandă oprirea procedurii. Dacă ministrul Justiţiei nu va renunţa însă la idee?…

Ministrul poate renunța la propunerea de revocare, dar cred că e prea mult orgoliu la mijloc și interes politic pentru a o face. Mai este posibil ca Președintele statului să aibă un dialog cu el, să îl convingă, dar nu cred că va reuși. Așa că Președintele are argumente – extrase din avizul CSM – de a respinge propunerea de revocare a lui Lazăr pe motive de legalitate, nemaiavând importanță dacă ce susține ministrul e sau nu real ori dovedit. Evident, mă aștept ca ministrul să ajungă iar la CCR, ca în cazul lui Kovesi. Dar până atunci cred că se va fi sfârșit mandatul domnului Lazăr.

„Mă întreb: CSM este complice cu fărădelegea sau doar impotent instituțional?”

Pe de altă parte, CSM apreciază că, numindu-i pe unii membri din comisiile parlamentare speciale „inculpaţi de rang înalt”, procurorul general Augustin Lazăr a încălcat Codul Deontologic  şi, deci, trebuie sancţionat. Unde e derapajul în această afirmaţie?

Eu cred că CSM a deraiat în ultimii doi ani de la rolul său constituțional. Senzația mea este că apară mai mult pe cei care critică magistrații decât pe magistrații care sunt criticați în mod nefondat. Motivele pot fi diverse, iar în mediile judiciare noi le discutăm, dar nu sunt dispus acum să o fac pe eroul expunându-le public. Dar Laura Codruţa Kovesi, Augustin Lazăr, Cristina Tarcea au fost crucificați de politicieni corupți, de presa controlată politic și de televiziunile condamnaților penal și CSM a tăcut. Apoi toți magistrații au fost făcuți „șobolani” de către un infractor al cărui partid a organizat un miting împotriva Justiției și nu am văzut ca CSM să apere magistrații și Justiția. Așa că mă întreb: CSM este complice cu fărădelegea sau doar impotent instituțional?

I-am văzut pe membrii CSM intrând în dezbateri stupide, atacându-se unii pe alții, atacând conducerea Ministerului Public sau a Înaltei Curți. Am văzut pe unii membri CSM și chiar pe ministrul Justiției mergând la televiziunea unui condamnat penal să arunce anateme asupra întregului sistem de justiție, încălcând o minimă etică judiciară. Am văzut informații scurse spre o anumită parte a presei despre magistrați și investigații chiar din Inspecția judiciară și/sau din CSM. Așa că spun în mod clar: este o mare diferență între promisiunile membrilor CSM și realizările lor după doi ani de activitate. Cred că niciodată CSM nu a fost atât de jos ca eficiență în activitatea sa și ca încredere în rândul magistraților. Din exponentul unei puteri judiciare, CSM a ajuns o instituție birocratică mult îndepărtată de misiunea sa.

„Acum avem niște legi ale Justiției care încalcă standardele internaționale”

Tot recentul Raport MCV menţionează că modificările aduse legilor Justiției afectează independența Justiției și performanțele anticorupţiei. Ce se va întâmpla – şi intern, şi extern – dacă Puterea refuză să blocheze modificările deja operate prin lege sau ordonanțe de urgență?

Legile Justiției au fost debutul reformei, în 2004. Modificările din 2005 au asigurat aderarea României la UE. Modificările din 2018 nu aparțin unui anumit partid, ci Parlamentului, respectiv Guvernului. Ca magistrat nu mă interesează cine a propus și cine a votat, ci mă interesează rezultatul. Ei bine, acum avem niște legi ale Justiției care încalcă standardele internaționale (ministrul Justiției este atotputernic față de procurori, pentru anchetarea penală a  magistraților avem o secție specială în cadrul Parchetului) sau vor afecta eficiența sistemului (mărirea duratei cursurilor la Institutul Naţional al Magistraturii, concomitent cu majorarea vechimii necesare pentru a promova și micșorarea vechimii pentru pensionare). Nu știu ce se poate întâmpla, probabil litigiul va ajunge la Curtea de la Luxembourg, după exemplul Poloniei. Dacă nu, să sperăm că la următoarele alegeri va fi votată o nouă componență a Parlamentului care va ști să respecte independența Justiției și va corecta neajunsurile aduse în acest an la legile justiției.

Mai mult, voci din PSD au vehiculat în spaţiul public ideea că premierul Viorica Dăncilă ia în calcul contestarea Raportului MCV la Curtea Europeană de  Justiţie. Ce şanse ar avea acest demers? Ce poate urma dacă acest lucru se va întâmpla?

Nu am auzit niciodată ca vreun stat să conteste un raport al Comisiei Europene ci, din contră, am auzit de Comisia Europeană care a chemat în judecată la Curtea de Justiție Europeană state ce nu și-au îndeplinit obligațiile asumate. Oricum, de abia aștept un astfel de demers. Sunt sigur că Guvernul român va pierde și ne vom mai face o dată de rușine.

„Societatea trebuie apărată de infractori, nu infractorii, de societate!”

Un alt subiect prezent pe agenda publică, de luni de zile, îl reprezintă protocoalele încheiate între SRI şi Justiţie. Cei care le critică apreciază că toate interceptările – folosite ca probe în dosare penale – au fost ilegale şi, prin urmare, şi dosarele ar avea probleme. Totuşi, judecătorul, când analizează probele din dosar, nu verifică şi legalitatea modului în care au fost obţinute?

După părerea mea, între Protocoale și interceptări nu există vreo legătură. Pe mine, ca judecător, nu mă interesează ce înțelegeri există între diverse organe ale statului și dacă acestea sunt puse pe hârtie sau nu. Mă interesează ca procedeul de obținere a unei probe să fie cel prevăzut de Codul de Procedură Penală. Indiferent că Protocoalele au fost sau nu legale, ori dacă sunt sau nu în vigoare, ele depășesc cadrul unei analize într-un proces penal. De altfel, încă din 2016 s-au pronunțat soluții de către instanța supremă, care au spus că interceptările anterioare, făcute de SRI la solicitarea procurorilor și cu autorizarea judecătorilor, sunt legale, fiind permise de legislația acelor vremuri.

Remarc cu surprindere că astfel de discuții sunt reluate în spațiul public, dar nu ne putem problema dacă au fost comise acele infracțiuni sau nu ori dacă societatea are vreun drept de a cere sancționarea celor vinovați și recuperarea prejudiciilor sau nu. Evident, dacă s-au comis ilegalități în procedura de obținere a unei probe, ele trebuie invocate în fața judecătorilor, iar aceștia vor decide ce probe vor păstra și ce probe vor înlătura din dosare, după care vor trebui finalizate procesele. Dar dacă s-a inventat o cale prin care infractorii să scape de răspundere pentru fapte periculoase trecute (invocarea „nefirescului” Protocoalelor, ca să îl citez pe ministrul de Justiție actual) sau ca ei să fie iertați pe motiv de abuz sistemic (mă refer la discuțiile pe amnistie și grațiere, ce datează deja de doi ani), atunci suntem o societate bolnavă, care a inversat valorile. Să fie clar: societatea trebuie apărată de infractori, nu infractorii, de societate!

Astfel de protocoale sunt toxice, ilegale prin definiţie sau ar trebui să existe, însă cu corijarea unor aspecte ce au ridicat suspiciuni?

Personal, sunt pentru protocoale care să pună în aplicare dispozițiile legale. Nu are importanță dacă sunt sau nu clasificate. Pentru că activitatea organelor judiciare și a serviciilor de informații sunt supuse raportării, respectiv controlului parlamentar și pentru că garantul drepturilor și libertăților este, până la urmă, judecătorul. Cât timp avem judecători independenți, nu îmi este teamă că abuzurile serviciilor sau ale procurorilor nu vor fi descoperite și sancționate.

Așadar, instituțiile statului trebuie să coopereze. Întâlniri, dialoguri, schimburi de informații au existat și vor exista. Când asemenea practici sunt puse pe hârtie, ele capătă diverse denumiri: „acorduri”, „convenții”, „protocoale”. Ele sunt, așadar, normale, firești. Mai mult, am găsit chiar strategii guvernamentale sau legi care obligă la încheierea unor astfel de protocoale – așadar, ele au și temei legal. Cât privește prevederile lor, ele nu interesează terțele persoane sau autorități, pentru că nu pot obliga și nu pot produce efecte pentru acestea. De exemplu, dacă într-un protocol se prevede că procurorii trebuie să transmită SRI numărul de informații valorificate, pe mine, ca judecător, nu mă afectează deloc și nici vreo parte dintr-un dosar. Din contră, mi se pare că este un mecanism util pentru a se stabili eficiența muncii informative: dacă ai informații transmise aiurea, ce nu folosesc în dosarele penale, înseamnă că ai o problemă, nu?!

Dar aș vrea să las la o parte strict problema Protocoalelor despre care înțeleg, oricum, că au fost denunțate. Publicul trebuie să știe că a dispărut SRI din relația directă cu Parchetele, dar au apărut alte organisme cu care are loc schimbul de informații: fie că e vorba de servicii de informații precum Direcţia de Operaţiuni Speciale, de organe de cercetare specială precum Direcţia Generală Anticorupţie sau de Poliția Judiciară subordonată MAI. Că nu mai avem sau nu mai vrem protocoale secretizate, ci că acum avem înțelegeri verbale neatestate în scris sau simple adrese între instituții neparafate într-un document de bază e o realitate care nu poate fi negată. Așadar, judecătorii autorizează în continuare interceptări, procurorii apelează în continuare la alte organe și aceste alte organe pun în aplicare solicitările. Însă marea manipulare și-a produs rezultatul, iar publicul românesc nu a fost atent cui a profitat.

„Pentru politicieni imunitatea a devenit impunitatea, ceea ce a dus la situarea unora deasupra legii”

Comisia Juridică din Senat a amânat, recent, votul privind cererea DNA de încuviinţare a începerii urmăririi penale în cazul lui Călin Popescu-Tăriceanu. Din moment ce faptele pentru care se cere ridicarea imunităţii – şi în acest caz, şi în multe altele – nu se încadrează în categoria celor prevăzute în Constituţie a beneficia de imunitate, de ce Parchetele mai redactează astfel de cereri către Parlament?

Potrivit Constituției și legii răspunderii ministeriale, pentru fapte săvârșite în funcție de membrii Guvernului, procurorii trebuie să primească cerere de anchetare din partea Președintelui țării (pentru miniștri neparlamentari) sau a Parlamentului (pentru miniștrii neparlamentari). Printr-o decizie a CCR dată acum câțiva ani, profund discutabilă, această reglementare se aplică și pentru foștii miniștri. Înțeleg că fostul prim-ministru Tăriceanu este anchetat pentru un contract încheiat în timpul guvernării sale, așadar solicitarea este formulată legal de către procurori. Dar de ce anume a fost amânată sau de ce va fi admisă sau respinsă, asta nu am de unde să știu. Și probabil publicul nu va afla niciodată. Însă, dacă Parlamentul ar dori aplicarea legii și identificarea vinovaților, ar trebui să dea drumul la documente cât mai grabnic.

Este legal ca un dosar aflat în faza de urmărire penală, deci nepublic, să ajungă în Parlament pentru a fi studiat de oameni care nu au legătură cu ancheta penală şi care, apoi, decid dacă ridică sau nu imunitatea?

Când procurorii vor începerea unei urmăriri penale (pentru miniștri) sau luarea unor măsuri procedurale (pentru miniștri sau parlamentari), ei trebuie să ceară acordul Parlamentului. La origini, un astfel de aviz era necesar pentru ca Justiția să nu intervină în politic: procurorii nu pot ancheta, iar judecătorii nu pot sancționa politicienii pentru actele strict politice (proiecte, acte normative, dezbateri, voturi). Așadar, imunitatea parlamentară și ministerială sunt menite să garanteze independența funcțională a demnitarilor. În momentul în care se comite o infracțiune de drept comun în legătură cu funcția (corupție, abuz în serviciu etc) sau fără legătură cu funcția (o crimă, un furt, un accident de circulație etc) magistrații nu pot fi împiedicați de nimeni să își facă datoria. Or, la noi, pentru politicieni imunitatea a devenit impunitatea: s-a extins imunitatea parlamentară și pentru infracțiuni, ceea ce a dus la situarea unora deasupra legii – pur și simplu, unele anchete nu pot fi demarate, iar în altele nu pot fi strânse probe pentru că parlamentarii nu vor și gata.

Când procurorii trimit actele la Parlament, ei întocmesc un referat ce conține argumentele de solicitare a acelei cereri sau aviz. Dar de ani de zile li se cere ca odată cu referatul să trimită și dosarul cauzei. Asta e de-a dreptul ciudat: urmărirea penală e nepublică, dosarul e secret și la el au acces numai autoritățile judiciare, părțile implicate și avocații acestora, în condițiile stabilite de Codul de Procedură Penală. Dar practica parlamentară e alta. În felul acesta, am asistat de multe ori la scurgeri de informații, dar și la dezbaterea în Parlament a vinovăției persoanei în cauză, ceea ce este inadimisibil: nu Parlamentul, ci numai organul judiciar poate discuta despre vinovăția unui ministru sau parlamentar cu privire la comiterea unei infracțiuni.

Nu există nicio posibilitate legală pentru a pune punct acestei situaţii?

Ba da, e nevoie de o decizie a CCR. A existat una singură, acum câțiva ani, când Parlamentul respingea astfel de solicitări și nu emitea hotărâre: a venit atunci CCR care a spus că e nevoie de o hotărâre motivată, nu de o simplă adresă de răspuns către Ministerul Public. Dar atunci CCR nu a mers mai departe, așa că acum e nevoie de o nouă hotărâre prin care să spună clar că, atunci când e vorba de asemenea avize de „ridicare a imunității”, Parlamentul poate să respingă numai dacă constată, motivat, că e vorba de cercetarea juridică a unor fapte politice, în restul cauzelor fiind obligat să emită aviz obligatoriu, altfel Legislativul comite un act de imixtiune în justiție. Iar pentru acest lucru e nevoie de o sesizare din partea președintelui CSM sau Președintelui statului. Până acum, ambele autorități au evitat asta.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.