Expert anticorupţie Laura Ştefan: „Deşi lucrurile nu sunt perfecte în Justiţie, soluţia nu este aducerea ei sub control politic, este cel mai mare pericol”

Una dintre temele care a generat polemici şi temeri – şi în spaţiul public, şi în rândul magistraţilor –, este reprezentată de proiectul pachetului de legi ale Justiţiei, făcut public, zilele acestea, de ministrul Justiţiei, Tudore Toader.04

Am invitat-o pe Laura Ştefan, coordonator al activităților anticorupție pentru Expert Forum, la un dialog pe tema unora dintre prevederile cele mai controversate din acest pachet de legi.

„Trecerea Inspecţiei Judiciare la Ministerul Justiţiei e o formă directă de punere a ei sub control politic”

CV Laura Ştefan

 

Laura Ștefan este coordonatorul activităților anticorupție pentru Expert Forum, activând și ca expert internațional pentru Comisia Europeană, UNDP, OECD și alte organizații internaționale în domeniile reformei juridice, anticorupției și spălării banilor.

În anul 2011, Comisia Europeană a numit-o membru al Expert Group on Corruption.

Între 2005 și 2007 a ocupat funcția de director în cadrul Ministerului de Justiție, fiind responsabilă de politicile anticorupție. A elaborat și a pledat pentru adoptarea legislației anticorupție, a elaborat programe de conștientizare publică și a lucrat la reforma Oficiului procurorilor publici.

De-a lungul timpului, Laura Ștefan a ocupat funcții reprezentative, precum: şeful delegației și membru al biroului GRECO, înalt reprezentant pentru SPAI și SPOC, reprezentantul României la Rețeaua Anticorupție OECD și forumurile globale ONU pe tema corupției și a crimei organizate, membru al Rețelei Practicienilor Anticorupție UNDP. Anterior, a fost consilier juridic în cadrul a două programe finanțate USAID.

Laura Ștefan a absolvit LLM (Masters of Law), program organizat de Universitatea Cambridge, UK în perioada 2003-2004.

În 2015 a primit Premiul Femeia curajoasă a anului din partea Ambasadei Statelor Unite în București și o bursă din partea Fundației Eisenhower, care a inclus o vizită de două luni în SUA.

 

(Sursă CV: Expert Forum)

Una dintre cele mai controversate propuneri din proiectul pachetului de legi ale Justiţiei prevede ca Inspecţia Judiciară să treacă de la CSM la Ministerul Justiţiei. Ce efecte va avea, dacă va ajunge transpusă în realitate?

Este foarte periculoasă trecerea Inspecţiei Judiciare la Ministerul Justiţiei. E o formă directă de punere a ei sub control politic. Chiar dacă nu toţi miniştri vor folosi abuziv acest instrument, importantă este percepţia: toţi magistraţii din România vor şti că organismul principal de verificare în ceea ce îi priveşte este controlat politic, atâta vreme cât Inspecţia Judiciară ar face parte din structura unei instituţii eminamente politică, respectiv Ministerul Justiţiei. Din punctul acesta de vedere, respectiva modificare legislativă mi se pare extrem de periculoasă. Practic, ar dispărea orice brumă de autonomie funcţională a Inspecţiei Judiciare. Cred că e un pas mare înapoi.

Şi mai cred că, dimpotrivă, ar trebui să ne preocuope consolidarea autonomiei funcţionale a Inspecţiei Judiciare şi asigurarea unor pârghii reale pentru independenţa acesteia.

 

Ce s-ar putea face pentru consolidarea autonomiei Inspecţiei Judiciare?

Această discuţie, privind forma în care ar trebui organizată Inspecţia Judiciară pentru a-i creşte autonomia, este amplă. În acest moment, cred că cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla ar fi ca Inspecţia Judiciară şi reglementarea privitoare la aceasta să fie lăsate neatinse, pentru că, după cum observăm, apetitul politic este mai degrabă în direcţia contrară autonomiei şi nici într-un caz nu vom vedea iniţiative legislative care să-i crească autonomia.

„E obligaţia iniţiatorului legii să ne explice de ce e necesară o direcţie specializată în anchetarea magistraţilor”

Înfiinţarea, în cadrul Parchetului General, a unei direcţii specializate în anchetarea procurorilor şi judecătorilor este o altă propunere. De ce ar fi necesară, din moment ce DNA face acest lucru? Care ar putea fi scopul neoficial?

Nu ştiu, mi-e greu să răspund şi nu aş vrea să speculez. Stă, însă, în obligaţia iniţiatorului legii să ne explice de ce a luat această decizie.

 

Procurorul-şef va putea infirma un act al procurorului din subordine nu doar pe chestiuni de legalitate, ci şi pe fond. A conferi procurorilor-şefi o astfel de putere nu implică riscuri?

Linia de demarcaţie între cele două părţi nu este chiar clară nici în acest moment. Sigur, asta înseamnă, de jure, puteri sporite pentru procurorul ierarhic, însă de facto cred că lucruri din acestea se întâmplă şi acum. Dacă prevederea legală se modifică în acest sens, va oferi mai multă legitimitate procurorilor-şefi să controleze şi chiar să cenzureze munca procurorilor de caz.

În acest moment, există nişte pârghii care le dau procurorilor de caz dreptul să se plângă la CSM, în cazul în care li se pare că independenţa le este încălcată prin activitatea superiorilor. Probabil, practica va regla astfel de lucruri, în fiecare caz în parte.

 

Orice magistrat poate fi trimis în faţa unei comisii de expertiză psihiatrică alcatuită prin ordin comun al ministrului Justiţiei şi al Sănătăţii” – se mai arată în proiect. Adică, orice magistrat incomod poate fi declarat inapt din punct de vedere psihic şi scos din joc?

Acum interpretăm totul în paradigma românească… Şi, da, în această paradigmă se poate întâmpla şi aşa ceva. Pe de altă parte, atunci când există oameni care au probleme reale de natură psihică, trebuie să există pârghii prin care aceste probleme să fie evidenţiate şi rezolvate. Problema este aceea a lipsei de încredere în stat, în Executiv că va exercita această competenţă cu bună-credinţă. Din păcate, contextul nostru politic este de cele mai multe ori unul care nu conferă încredere.

„Discutăm despre un control cvasi-absolut al ministrului Justiţie”

O altă propunere vizează numirile pentru conducerea Ministerului Public, care ar urma să fie făcute de Secţia de procurori a CSM, la propunerea ministrului Justiţiei, cu excluderea din această ecuaţie a preşedintelui României…

Nu e vorba doar despre excluderea din ecuaţie a preşedintelui, ci şi despre faptul că nici Secţia de procurori din CSM nu poate respinge decât o singură dată propunerile venite de la ministrul Justiţie. Şi atunci mă întreb: în ce măsură mai putem discuta despre competenţe partajate? Discutăm de fapt despre un control cvasi-absolut al ministrului Justiţie.

Eu sunt un susţinător constant al actualei proceduri, care îl include pe preşedinte, pentru că este singura care a generat efecte pozitive în Justiţia penală din România. Chiar dacă nu este perfectă, acum justiţia penală este mai performantă decât cea din perioada Stănoiu. Eu cred în importanţa acestui joc tripartit: ministrul Justiţiei – CSM – preşedintele României. E ecuaţia care a produs rezultate bune.

 

Şi procedeul de numire a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie e vizat de modificări, aceasta urmând a fi făcută tot de şeful statului, dar nu la propunerea plenului CSM, ci a Secţiei pentru Judecători a CSM. Cu ce posibile efecte?

Mie mi se pare că şi aici problema nu este cine face propunerea, ci faptul că şi în cazul preşedintelui Înaltei Curţi posibilitatea de a respinge propunerea de numire există o singură dată. Deci, de facto, preşedintele României poate fi eliminat uşor şi din această procedură.

„Acum, problema e la felul în care poţi dovedi reaua-credinţă a magistratului care a produs erori judiciare”

În prezent, Statul despăgubeşte victima unei erori judiciare şi se poate îndrepta, ulterior, împotriva magistratului. Pe viitor se doreşte ca această acţiune a statului să fie obligatorie. E o decizie bună?

Eu vă întreb: faptul că este reglementată în materie penală a generat vreun efect? De ce credem că această schimbare va genera efecte directe? Mai bine ne-am uita la ce nu funcţionează azi. Faptul că această prevedere în materie penală nu este aplicată arată că problema nu este la formularea normei, ci, poate, la felul în care poţi dovedi reaua-credinţă a magistratului care a produs respectivele erori judiciare.

Personal, cred că normele acestea, albe sau negre, nu sunt cele mai bune. Cred că fiecare caz în parte trebuie tratat separat. Şi azi Statul se poate îndrepta împotriva magistraţilor care au generat daune prin erori judiciare. Prevederea aceasta ar putea fi utilizată atât timp cât Statul ar putea să dovedească acea culpă a magistratului. Faptul că acea normă nu e utilizată îmi arată că problema este în altă parte. Poate, în dificultatea construirii unui caz care să reziste în faţa instanţelor de judecată, prin care să dovedeşti că magistratul e cel care a generat o anumită pagubă printr-o eroare judiciară. Nu e un lucru chiar aşa de uşor să probezi erori judiciare. Asta nu înseamnă, desigur, că nu se poate face, înseamnă doar că Statul nu a încercat să o facă până acum.

„Ar trebui să avem o discuţie amplă despre vulnerabilităţile Justiţiei”

Care sunt, acum, minusurile şi, implicit, vulnerabilităţile Justiţiei?

Asta e o întrebare de un interviu întreg… Dar, cu siguranţă, ele nu se rezumă la încărcătura de dosare.

 

Dar cel mai mare pericol la adresa Justiţiei care este?

Deşi lucrurile nu sunt perfecte în Justiţie, soluţia nu este aducerea ei sub control politic. Acesta mi se pare că este cel mai mare pericol. Altfel cred că ar trebui să avem o discuţie amplă despre vulnerabilităţile Justiţiei şi despre ce se poate îmbunătăţi.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS