Cu o zi înainte de funeraliile Doinei Cornea, în faţa casei sale stăteau stinghere două glastre cu flori şi un bucheţel. Cu câteva minute înaintea înmormântării, televiziunile – de obicei, cu un apetit crescut pentru înmormântări şi parastase – erau ocupate cu alte subiecte. Iar Parlamentul şi Guvernul ignorau o solicitare publică de a-i organiza funeralii naţionale. Aşa arată, în linii mari, omagiul faţă de o mare conștiință a neamului românesc, care a înfruntat reprezentanţii comunismului într-o vreme în care acesta părea etern…

“Eu cred că spiritul nu moare, ci rămâne tânăr, suplu şi creativ, atunci când întreţine o egală disponibilitate faţă de trecutul trăit şi faţă de viitorul presimţit sau prefigurat prin speranţă. De aceea nu se poate trăi nici fără amintiri, nici fără speranţe, căci numai prin ele prezentul dobândeşte două dimensiuni importante: cea a orientării şi cea a mântuirii”, scria, în jurnalul său, în februarie 1984, Doina Cornea. Disidentă a regimului comunist, bătută şi anchetată de Securitate pentru că a spus adevărul. După 1989, linşată mediatic în oficinele noii Puteri, pentru că, din nou, a spus adevărul, de data aceasta despre neocomuniştii instalaţi la putere, şi pentru că a fost prima personalitate care și-a exprimat neîncrederea în Ion Iliescu. Apoi, după ani, uitată de cei mai mulţi.

Nu mă aşteptam, la moartea ei, la gesturi de gratitudine din partea reprezentanţilor actualei Puteri, exponenţi indirecţi ai fostului regim şi direcţi ai regimului neocomunist instaurat la conducerea ţării, în zorii anului 1990. Aşa că nu m-a luat prin surprindere ignorarea solicitării lansate de către Asociaţia “21 Decembrie 1989”, Fundația “Corneliu Coposu” şi alţi câţiva semnatari primului-ministru Viorica Dăncilă şi preşedinţilor Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, şi Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, de a-i organiza Doinei Cornea funeralii naţionale şi a decreta zi de doliu naţional.

Mă aşteptam, totuşi, la mai multă empatie, la mai mult respect din partea oamenilor de rând, inclusiv a jurnaliştilor, a editorilor, a şefilor din televiziuni, care trăiesc într-o ţară liberă şi datorită Doinei Cornea. Nu ştiu dacă mulţi dintre noi trăiesc fără speranţele pe care le invoca Doina Cornea, dar fără amintiri, cred că da. Părând să fi uitat de viaţa trăită într-o ţară izolată de restul lumii prin garduri de sârmă ghimpată, de semeni de-ai lor împuşcaţi în timp ce încercau să fugă spre lumea liberă. De vremurile în care o critică la adresa regimului putea costa libertatea. De foametea şi de întunericul din acei ani. De umilinţele la care poporul era supus prin privarea de bunuri elementare. De cartela cu care statul impunea raţia de alimente. Aşa se explică numărul atât de mic, umilitor de mic, de oameni care şi-au luat rămas bun de la Doina Cornea. O imagine care circula pe Facebook, duminică, deci cu o zi înainte de funeralii, era elocventă: în faţa casei sale din Cluj stădeau stinghere două glastre cu flori şi un bucheţel… Acestea reprezentau omagiul faţă de această mare conștiință a neamului românesc, care a înfruntat reprezentanţii comunismului într-o vreme în care acesta părea etern. Aşa se explică şi spaţiul alocat de televiziuni acestui subiect. Cu jumătate de oră înainte de înmormântare, niciuna nu avea transmisiune în direct sau emisiune dedicată Doinei Cornea – deşi unele dintre ele se întrec, de obicei, în transmisiuni live la astfel de evenimente, invitând în studio “experţi” care îi traduc telespectatorului ceea ce vede în imagini şi lansează salve de aprecieri, amintiri personale şi părerologie sterilă la adresa răposatului.

Aceşti oameni sunt blamabili din cauza uşurinţei cu ca­re îşi dau „reset“ la memorie, a ingratitudinii faţă de figurile luminoase, a lejerităţii cu care ar accepta, probabil, reiterarea greşelilor şi dramelor trecutu­lui recent.

Dar de condamnat sunt şi artizanii unora dintre politicile publice şi de stat din ultimii 28de ani care au dus la această stare de spirit. În toţi aceşti ani nu a existat o strategie coerentă de politici publice care să susţină o pedagogie a memoriei colective a pe­rioadei comuniste. Niciun discurs public oficial le­gat de perioada comunistă, ci doar discursuri indi­vidualizate, care nu au avut puterea să formeze ma­­se bine informate. Nu au existat programe na­ţionale educaţionale pentru predarea în şcoli a isto­riei regimului comunist. Aşa s-a ajuns la o memoria selectivă ale cărei rezultate le vedem azi, inclusiv în rândul celor care nu au trait în acele timpuri ori au fost prea mici pentru a înţelege dimensiunea tragediei. Aşa se explică şi declaraţiile stupide ale tinerei liberale Mara Mareş, la care au subscris şi alţii din Tineretul Naţional Liberal, prin care sunt luaţi în derâdere decreţeii: “Generaţia Y şi Z…se aude? A spus-o şi Iohannis: haideţi în politică să facem mai mult şi mai bine. Decreţeii nu vor reuşi!” (…) „Vrei să emigrezi? Cine mai rămâne să facă mişto de Dăncilă? Generaţia decreţeilor nu e funny!” A vorbi ironic despre aceşti oameni – născuţi în perioada 1966-1989,  când regimul comunist interzisese prin lege avortul, decizie urmată de moartea a mii şi mii de femei care au recurses la chiuretaje ilegale – trădează ignoranţă crasă. Şi o lipsă acută de respect faţă de toţi oamenii născuţi în acea perioadă, dintre care mulţi au făcut Revoluţia din Decembrie 1989 şi datorită cărora şi Mara Mareş trăieşte în libertate şi ocupă un loc în Parlamentul unui stat democratic. Aşa se explică şi reacţiile altora, din aceeaşi generaţie, cu similare veleităţi politice, dar din PSD. Circulă pe internet o înregistrare făcută la finalul anului trecut la o întrunire a Tineretului Social Democrat. “Am auzit că s-a înscris în partid Lucreţiu Pătrăşcanu şi ar vrea să candideze şi el, azi, la alegerile tineretului social-democrat…”, le spune reporterul. O jună social-democrată admite că e o decizie bună. Alta spune că nu e în măsură să comenteze. Iar un tânăr imberb răspunde printr-o altă întrebare. “Lucreţiu Pătrăşcanu, cel care a dat numele staţiei de metrou?”

La modul general vorbind şi în cazul fiecăruia, nu e nici funny, nu e nici cool să fii ignorant şi să nu-ţi cunoşti istoria, să orbecăi prin trecut, mai ales prin cel recent. Nici să fii impertinent. Nici să crezi că lumea a început şi se termină cu tine. Nici să dovedeşti nerecunoştinţă faţă de oameni care ţi-au făcut un bine, fie şi indirect. Altfel, riscăm să ne facem rău propriului viitor.

Articol publicat şi în Revista 22 şi în Puterea a Cincea.