Un moft numit Constituţie

Melania-CInceaÎn vara lui 2012, co­lonelul Dogaru deconspira o înţelegere se­cretă cu vârful USL, ce avea ca obiectiv şi desfiinţarea CCR – aceeaşi soartă urmând să o aibă ANI, DNA şi CNAS. În paralel, s-a încercat eliminarea din legea de funcţionare a CCR a atribuţiei de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului. Un provizorat – salvator – până la modificarea Constituţiei pe care o avea în plan USL, şi prin care se urmărea oferirea de puteri discreţionare Parlamentului. Nu a ieşit nici planul acesta. Cu toate acestea, există şi portiţe de scăpare. Iar acolo unde nu sunt, se încearcă, din mers, crearea lor.

 

Ne-a fost oferită, zilele acestea, o nouă dovadă – dintr-un şir mai lung – că, pentru unii, Constituţia este un moft. De care ţin cont doar în funcţie de interese, în general de grup. Dovada a făcut-o acum ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul, Eugen Nicolicea, care, ignorând legea fundamentală, cere Parlamentului să nu aplice deciziile CCR de neconstituţionalitate a hotărârilor Parlamentului privind unele numiri la Curtea de Conturi, la ASF şi la SRR. E irelevant slalomul legislativ la care invită dl Nicolicea pentru a demonstra ceea ce vrea să demonstreze. Pentru că e vizibilă sfidarea legii fundamentale şi încercarea de a crea un precedent, care să facă din Parlament o supraputere în faţa căreia Constituţia să fie materie opţională. Art. 147 al legii fundamentale stipulează clar că hotărârile CCR sunt obligatorii, de la data publicării în Monitorul Oficial. Deci, nu pot fi nici negociate, nici atacate, nici combătute cu legi inferioare.

Aceasta, însă, nu e prima tentativă de a face din Constituţie o materie opţională. În vara lui 2012, noua majoritate parlamentară USL încerca să promoveze legea pentru modificarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin care se dorea eliminarea atribuţiei de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului. Din fericire, un proiect înăbuşit de CCR, pe motiv de neconstituţionalitate.

O altă tentativă de a mototoli Constituţia a fost şi în decembrie 2013, când se pregătea un asalt împotriva ANI. Dacă acest proiect – ce prevede ca in­compa­ti­bilităţile şi conflictele de interese ale par­lamentarilor să fie „cele stabilite exclusiv prin statutul deputaţilor şi senatorilor“ – ar fi devenit lege, ar fi însemnat că par­la­men­tarii ar fi fost mai egali în faţa legii decât ceilalţi cetăţeni. Deşi de imunitate se bucură doar „pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“, nu pentru posibile fapte de natură pe­nală. Iar incom­pa­ti­bi­li­tă­ţile, altele decât cele in­vocate anterior, sunt de­fi­nite prin lege organică, nu prin sta­tute parlamentare. În plus, ar fi presupus o substituire a ANI de către Parlament.

Tot deasupra legii fundamentale se pun parlamentarii şi când vine vorba despre imunitatea proprie. Aici nu mai vorbim despre tentativă, ci, deja, despre practică. “Senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată durata exercitării mandatului”, au decis la art. 172 din Regulamentul Senatului. Nu amintesc, însă, ca subpuncte, niciun fel de condiţii în care un parlamentar se bucură de imunitate. Nici situaţiile în care îşi poate pierde această protecţie în faţa Justiţiei. Şi deputaţii şi-au luat măsuri pentru a face faţă cu brio Justiţiei. Din primul articol al Secţiunii “Imunitate parlamentară”, din Statutul deputatului, rezultă clar că şi ei mototolesc Constituţia: “Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării”. Şi, ca şi când nu era suficient, îşi subliniază dreptul de a ignora prevederile constituţionale, de a se autoplasa deasupra puterii judecătoreşti. În baza art. 193, cei din Comisia Juridică şi-au autoconferit dreptul de a se amesteca în treburile Justiţiei şi de a decide dacă probele aduse de procurori sunt bune sau nu, dacă există sau nu “motive temeinice”, dacă acestea plac sau nu şi abia apoi aprobă, sau nu, cererea de ridicare a imunităţii parlamentare. Asta, deşi, la art. 72, privind imunitatea parlamentară, Constituţia spune clar: “Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Deci, nu se spune niciunde că Parlamentul, printr-una din Camerele sale, este cel care judecă. Nici că are răspunderea începerii urmăririi penale. Nici că trebuie să ancheteze el însuşi o faptă aflată în atenţia procurorilor. În plus, din acest text de lege rezultă, aşa cum scriam mai sus, că imunitatea priveşte opiniile exprimate de la tribuna Parlamentului, de exemplu, nu posibile acţiuni penale comise de un parlamentar. Dar asta e de jure. De facto se întâmplă aşa cum vor parlamentarii. Pentru că nimeni, în momentul de faţă, nu îi poate sancţiona pentru acest derapaj – nici CCR, nici electoratul. CCR s-ar putea pronunţa asupra neconstituţionalităţii acestor prevederi din regulamentele Parlamentului, dar numai la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi ori 25 de senatori. Vedeţi posibilă o astfel de acţiune din partea lor? Ar fi avut şi motive, şi timp să o facă până acum. Electoratul i-ar putea sancţiona, dar cei care dau votul în situaţiile în care se comite acest abuz de imunitate despre care vorbeam se ascund în spatele votului secret.

Aşa arată, momentan, în viziunea majorităţii parlamentarilor noştri, egalitatea şi separaţia puterilor în stat, aşa se traduce respectul faţă de Constituţie. Şi aşa va arăta cel puţin până la finalul actualei legislaturi parlamentare sau până la modificarea Constituţiei – o modificare în interesul tuturor, nu al unor cercuri de putere.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS