Am, tot mai acut, senzația că ne aflăm în pragul unei stări de anarhie, de destabilizare a statului. O stare de anarhie indusă, la care se lucrează subteran.

Privesc cu rezervă și chiar cu teamă spre manifestațiile de stradă, pe care inițial le-am încurajat. De ce? Pentru că, uitându-mă la ceea ce se întâmplă încă din a doua zi, am, tot mai acut, senzația că ne aflăm în pragul unei stări de anarhie, de destabilizare a statului. O stare de anarhie indusă, la care se lucrează subteran. Starea de rezervă și cea de temere sunt cauzate de două situații.

Un prim aspect vizează confiscarea mișcărilor de stradă. Privind cu atenție spre ceea ce se întâmplă în stradă, deja din a doua zi a manifestațiilor, vedem că aceste proteste, născute din dorința sinceră a zeci de mii de oameni de a se implica într-o schimbare în mai bine a lucrurilor, sunt pe punctul de a fi deturnate, confiscate. Pe de o parte, de părerologi cu idei sterile și de oportuniști, ceea ce le va dilua în irelevanță. Pe de altă parte, și mult mai grav, de manipulatori, de activiști ai neocomunismului, de activiști pro-ruși, de diversioniști care și-au făcut apariția în piață, făcând surfing pe valul de nemulțumire publică și având la purtător agende străine. Străine nu doar de interesele miilor de manifestanți, ci și ale României. Au fost văzuți deja la mișcările de protest din marile orașe oameni despre care în presă circulă de mult timp informații că fac politica Moscovei și care, acum, distrag atenția protestatarilor de la temele care au pornit această mișcare de stradă, strecurând discursuri anti-capitaliste, anti-occidentale, anti-NATO.

Al doilea aspect se referă la confuzia din stradă. E ca o ceață care se lasă insidios peste România. „Jos sistemul!” sau ”Toate partidele aceeași mizerie!” sunt sloganuri care fac intro-ul unei revendicări nu doar utopice, ci și păguboase: înlăturarea instantanee a întregii clase politice. Idei inoculate prin mașini de propagandă, pentru că nu sistemul trebuie înlocuit – avem un sistem care funcționează, chiar și șhiopătând, pe fundamentul unei democrații liberale –, ci părți din el, adică, acei oameni care greșesc, care se unesc în conjurații ale disprețului față de lege, față de om.

Sunt revendicări utopice, pentru că este imposibilă înlăturarea unui sistem in integrum, și nicidecum peste noapte, fără a afecta stabilitatea și funcționarea unui stat. Și sunt păguboase pentru oamenii din stradă, pe care neîndeplinirea acestei dorințe îi poate demobiliza pe viitor, îi poate face imuni la orice derapaj din partea Puterii, pe principiul că opinia lor, oricum, nu contează și, deci, pe viitor, vor refuza implicarea civică. Dar păguboase și pentru stat, în cazul în care ar ajunge aplicată. O perioadă, fie și relativ scurtă, de vid de putere în instituțiile-cheie ale statului, de destabilizare, de haos poate avea urmări catastrofale în actualul context geopolitic frământat, instabil, în care trăim cu amenințarea unei politici extrem de agresive a Rusiei. Pentru a înțelege ce ne poate aștepta în condițiile destabilizării țării, acum, e suficient să privim la ceea ce, în condiții asemănătoare, s-a întâmplat în Ucraina ori în Republica Moldova.  „(…) provocarea strategică pentru România și vecinii săi este să se protejeze nu împotriva unei acțiuni imediate a Rusiei, ci împotriva unei acțiuni subversive lente, în următorii cinci ani”, avertiza, încă din mai 2014, analistul Stratfor Robert Kaplan. Adăugând că Vladimir Putin știe că articolul 5 din Tratatul NATO îi protejează pe membrii Alianței de o invazie terestră, nu și de acțiuni subversive.

Schimbarea – care este necesară și pe care oamenii o vor – se poate realiza, dar în etape. Pe termen scurt acest sistem trebuie adus la o stare de funcționare mai bună, punând presiune pe el – și presa, și strada. Abia pe termen mediu, chiar lung se poate vorbi despre o schimbare a lui. Dar asta îi obligă pe cei ieșiți în stradă la câteva sarcini, pentru că reconstrucția durabilă a României – pe care mulțimea adunată în stradă dă semne că o dorește – nu se va putea clădi plecând de la decizii care au în fundal doar emoții negative latente. Întâi, de toate, îi obligă la identificarea liderilor, la coordonarea acțiunilor, la articularea mesajelor, la cristalizarea revendicărilor – revendicări ancorate în realitate și care să nu facă, nici măcar tangențial, agende străine de ale celor care le întocmesc. Apoi, la constituirea lor în partide, cu platforme-program clare, realiste, aplicabile, pentru că un stat nu poate fi condus prin dictatura poporului. Și, desigur, nu în ultimul rând, la o atenție constantă la tot ceea ce se întâmplă în țară și la o presiune publică pusă pe cei care comit derapaje. Și asta, nu sporadic, nu numai după o altă tragedie, ci de câte ori situația o impune.

Ne era mai bine dacă se strângeau în stradă nu zeci de mii, ci măcar mii de oameni, după mizeriile, marile mizerii comise în ultimii trei ani. Uneori, însă,  cazuri fericite, s-au adunat la protest câteva sute de oameni, dar de cele mai multe ori nu a fost niciun om. Nimeni nu părea deranjat de ceea ce se întâmpla. Or, aceasta este o mentalitate perdantă. O mentalitate ale cărei efecte le resimțim și acum.

Articol publicat și în Puterea a Cincea.